Observând câteva reacţii produse în jurul demersului Răscumpărării memoriei, demersul istoriografic de devoalare a subteranelor colaborării cu Securitatea a unor creştini, precum şi a rezistenţei altora în faţa Leviatanului comunist, am dat peste următoarele rânduri. Ele sunt valabile în egală măsură atât pentru cei care au trăit în comunism, cât şi pentru unii dintre tinerii de astăzi, predispuşi la o perversă şi comodă anesteziere a istoriei:
Am auzit destui români care – dacă încerci să le vorbeşti despre trecut – exclamă excedaţi: „Ce rost are să dezgropăm morţii!?“
Ce torţionari, ce crime, ce victime, ce puşcării politice, ce vieţi distruse, ce luptători în munţi, ce ţară îngenuncheată, ce ierni fără căldură şi apă caldă, ce zile şi nopţi fără curent electric, ce frică de-a deschide gura, ce graniţe închise, ce cozi, ce oameni atârnând pe scările troilebuzelor, ce turnătorii şi-n familie, ce imbecilizante şedinţe şi ore de învăţământ ideologic, ce demolare generalizată, ce pădure de cutii de beton pe post de locuinţe, ce industrie dezvoltată dement, producând în pagubă, ce colectivizare cu forţa şi cu mult, mult sânge? N-are rost să dezgropăm morţii, frate!
(citat din articolul Dezgroparea morţilor, de Tudor Călin Zarojanu, Adevărul, 22 iulie 2010)
Cu o altă ocazie, mi-am exprimat opinia faţă de procesul de răscumpărare a memoriei, atât de necesar societăţii româneşti:
Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.
Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.
Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare). (Fatalităţi istorice?)
Alonewithothers's Blog 
Marius, constatarea că “nu e niciun om care să facă binele, niciunul măcar” nu e de azi sau de ieri. Are oarece vechime. Prin urmare, nu cred că ar trebui să ne îngrijorăm că “sunt murdărite icoanele sfinţilor”. De fapt, mă întreb cine sunt aceşti sfinţi ale căror icoane au fost murdărite prin dosariadă. O discuţie tardivă despre trecut se impune cu atât mai mult cu cât ea nu a avut loc. Am amânat această discuţie ca pacientul bolnav care nu merge la doctor de teamă să nu i se spună că are cancer.
Avem nevoie de o întoarcere în trecut (nu de dosariade senzaţionale) ca să nu uităm. Cei care cer capete, ghilotinări publice şi sânge n-au înţeles încă rolul de a recupera memoria noastră colectivă.
Una peste alta, o lustraţie în politică, fie şi la 20 de ani, e binevenită.
Dragă Manu, când vorbeam de faptul că “sunt murdărite icoanele sfinţilor” mă refeream nu atât la sensul religios, ci la sensul mult mai larg al expresiei “icoanele sfinţilor” – imaginea acelor disidenţi şi intelectuali cunoscuţi ca fiind anticomunişti (Al. Paleologu, A. Marino, dar şi I. Ţon, P. Dugulescu, etc.).
Comunismul (cel aplicat, al terorii roşii, nu cel roz parfumat utopic, care îi mai ameţeşte şi astăzi pe unii intelectuali din Occident şi de aiurea) şi creştinismul au o secvenţă antropologică comună. Ambele perspective constată că natura omului este coruptă şi coruptibilă. Dar aici se despart drumurile: această natură coruptibilă este folosită spre şantaj (în cazul comunismului), pe când creştinismul foloseşte această realitate pentru recuperare, mântuire, restaurare.
În termenii plastici folosiţi de tine, mizeria comunismului din România a făcut să ne pierdem nădejdea că ar mai fi vindecare pentru că suferim cu toţii de cancer. Reminescenţa unui astfel de terorism ideologic al vinovăţiei generale (pentru cei mai în vârstă), îmbinat acum cu raţiunea slabă a corectitudinii politice, pentru cei mai tineri (“cine are dreptul moral să emită judecăţi de valore?”), fac aproape imposibilă lustraţia politică. Însă e foarte tragic când constat această fatalitate în biserici şi, mai ales, printre tineri!!!
Şi totuşi, în pofida unei astfel de laşităţi “eroice” de a lăsa morţii cu morţii, se merită efortul răscumpărării memoriei, a disecării trecutului, măcar în speranţa “învierii” morale, spirituale, a vreunui “mort” care încă mai trăieşte printre cei vii. Totodată, efortul se merită făcut pentru trezirea conştiinţei tinerilor, care sunt atât de predispuşi la ignoranţa malignă a comodităţii.
Aşadar, cred din toată inima în necesitatea demersului de deconspirare a informatorilor, chiar şi a celor din biserici (care ar fi trebuit să fie primii la mărturisire şi iertare), numai să nu se transforme într-o nouă “restauraţie”. Însă din ce am observat pănă acum, nu este cazul Răscumpărării memoriei!
De-acord cu tine, însă aş spune că sfinţii pe care îi cunosc din Scriptură sunt şi ei failibili şi n-ar trebui puşi în icoane, fiindcă există riscul ca ulterior unii şi alţii să arate cu degetul spre ele sau chiar să le murdărească.
Îngustând un pic perspectiva, te-aş întreba: ai citit cartea lui Marino de memorii? Chiar şi dacă n-ar fi colaborat cu regimul (într-o formă sau alta), cartea ar fi fost de-ajuns să-i murdărească iconiţa, fie şi din simplul motiv că “sfântul” din ea a avut atâta noroi în mâini (scriindu-şi memoriile), încât o reprezentare fidelă a lui în icoană nu s-ar fi putut face fără a reda şi acest aspect, care îi cam tulbură aura şi fără eforturile jurnalistice ale dnei Corlăţean. (Între noi fie vorba, nu cred că dna Corlăţean şi-a propus să-şi creeze notorietate înţepând cu acul ochii personajului din icoană sau desenându-i în mod ştrengăresc coarne peste halou). 🙂