Category: Scattered Ideas

Art, Books, Scattered Ideas

Dincolo de rezoluții, către vecinătatea necunoscută

by  •  • 0 Comments

Prezența este inestimabil mai valoroasă decât productivitatea.

Pe vremuri conștiința pierderilor și căderilor de-a lungul unui an de zile era descărcată de vinovăție printr-o purificare ce oferea la pachet indulgențe pentru trecut și promisiuni ascetice pentru viitor. Istoria a consemnat trecerea de la festinul babilonian de 11 zile de la sfârșitul lunii martie (sărbătoarea Akitu care marca începerea sezonului agricol, deci a unui nou ciclu temporal/an, ocazie însă cu care se recita rugăciuni de protecție față de necunoscut) la cocoțarea lui Janus, zeul cu două fețe, una către trecut și alta către viitor, zeu al ușilor și al începuturilor, în startul calendarului roman (în jurul anului 153 i. Hr.). Uite așa am început noi să avem sărbătoarea de Anul Nou, cumpănind pierderile și câștigurile din desaga timpului trecut, sperând că necunoscutul din față nu ne este mai dușmănos ca cel ce tocmai stă să treacă pridvorul vieții noastre.

Ironia face ca omul recent, cel care și-a gâtuit existența prin filtrul scepticismului serios și matur, să moștenească un ritual ce pare a fi expresia fervorii religioase a unui ascetism protestant cât se poate de pietist. În studiul devenit clasic The New Year’s Resolution and Ascetic Protestantism (1951), sociologul Isidor Thorner merge pe urmele unui Max Weber și observă cum nopțile metodiștilor de reflecție, căință și fervență rugatorie pentru îndreptarea celor strâmbe (ceea ce autorul numește “protestantism ascetic”) se traduc cu timpul, prin forme de aculturare seculară, în ritualul rezoluțiilor de Anul Nou, importată de mai toată lumea de la națiunile anglo-saxone. Controlul emotiv protestant se păstrează, dar acum el este îmbrăcat sub forma cât se poate de laică a grijii de sine, promisiunile făcute lui Dumnezeu fiind acum adresate celui/celei mereu necumințit din oglindă. Două sondaje Gallup la distanță de 70 de ani răstoarnă perfect ierarhia valorilor pentru care oamenii fac juruințe și își îndreaptă privirile în noul an: în 1947 oamenii puneau controlul de sine pe primul loc al rezoluțiilor, lista de 10 dorințe fiind încheiată cu cea a pierderii de greutate. Dorința care era ultima în 1947 a devenit prima în lista priorităților din 2014.

diran-lyons-presence-to-absence-and-back-again-study-19-graphite

Presence to Absence and Back Again. Study 19 by Diran Lyons

Cum ar fi însă să ne gândim mai întâi la niște rezoluții inversate, ca și culegere a rămășițelor de priorități aspiraționale din anul trecut? Introspecția pare a fi o artă uitată în cazierul opresiv al trecutului religios, puritan. Dar oricât de mult am vrea să ne hrănim din optimismul viitorului, acesta își construiește consistența orizontului din învățăturile trecutului.

Anul 2017 va aduce tot mai multe lucruri care nu stau în puterea noastră și pe care le vom vedea rostogolindu-se furibund asupra noastră. Ceea ce însă putem schimba este pridvorul acelor ochi, minți, urechi și mâini care stau să le primească:

The object of a New Year is not that we should have a new year. It is that we should have a new soul and a new nose; new feet, a new backbone, new ears, and new eyes. Unless a particular man made New Year resolutions, he would make no resolutions. Unless a man starts afresh about things, he will certainly do nothing effective. (G. K. Chesterton : Chesterton Day by Day. The Wit and Wisdom of G. K. Chesterton, Inkling Books, 2002, p. 7)

Tocmai de aceea

  • Imaginează-ți cât de creativ poate fi viitorul trecut

Pe 20 ianuarie 1919 Virginia Woolf recomanda ca la început de an să luăm jurnalul zilelor din anul trecut și să ne imaginăm cum îl vom citi pe cel al anului care vine la o vârstă mutată un deceniu – două mai încolo.  Intrăm astfel într-un dialog cu un alter ego, dialog care ne poate face mai sensibili la cine suntem noi și cei din jurul nostru.

  • Fii mai prezent și împreună cu natura și ceilalți

În 1861 Henry David Thoreau scria în Walking despre ce disciplină plină de resurse pierde omul modern, încălecat pe tot felul de mijloace de transport. Plimbarea este o modalitate de re-conectare cu natura, de re-descoperire a unui vitalism îmblînzit de zidurile cetăților în care ne-am ascuns. Actul mobilității independente ne conectează cu o sălbăticie primordială, terapeutică pentru sedentarismul civilizațional. De fapt actul plimbării nu este doar un mers, ci are o conotație spirituală, este ca o purcedere la o cruciadă, ca și cum ar fi în căutarea unei țări mai bune, fiind capabili să renunțe la ancorele de plumb ale confortului și banalității.

  • Nu deveni un absent plin de ocupații

În Sau-Sau (Either/Or) Søren Kierkegaard ne sugerează de pe barca unui romantism existențial că trebuie să rezistăm parazitării faptului ridicol de a fi ocupați și în goană după obiective exterioare, care ne fac să fim absenți atât nouă înșine, cât și celorlalți.

The unhappy one is absent… It is only the person who is present to himself that is happy. (Søren Kierkegaard, Either/Or, Penguin Classic, p. 172)

  • Calea răspunsurilor trece prin poarta întrebărilor

Rainer Maria Rilke nu are nicio îndoială că trebuie să lăsăm îndoielile să își trăiască pasiunile în bătătura vieții noastre tocmai pentru a se scurge către ceva mai bun.

I beg you, to have patience with everything unresolved in your heart and to try to love the questions themselves as if they were locked rooms or books written in a very foreign language. Don’t search for the answers, which could not be given to you now, because you would not be able to live them. And the point is to live everything. Live the questions now. Perhaps then, someday far in the future, you will gradually, without even noticing it, live your way into the answer. (Rainer Maria Rilke, Letters to a Young Poet, Merchant Books, 2012, p. 17)

  • Caută  mai mult să gândești decât să știi

În aceeași linie ideatică se înscrie și Hannah Arendt când face recomandarea de a face diferența dintre adevăr și semnificație/înțeles, între cunoaștere și gândire, având permanent o neliniște vigilentă față de opiniile gata făcute dar împachetate cu “fapte”:

By posing the unanswerable questions of meaning, men establish themselves as question-asking beings. Behind all the cognitive questions for which men find answers, there lurk the unanswerable ones that seem entirely idle and have always been denounced as such. It is more than likely that men, if they were ever to lose the appetite for meaning we call thinking and cease to ask unanswerable questions, would lose not only the ability to produce those thought-things that we call works of art but also the capacity to ask all the answerable questions upon which every civilization is founded… While our thirst for knowledge may be unquenchable because of the immensity of the unknown, the activity itself leaves behind a growing treasure of knowledge that is retained and kept in store by every civilization as part and parcel of its world. The loss of this accumulation and of the technical expertise required to conserve and increase it inevitably spells the end of this particular world. (Hannah Arendt, The Life of the Mind, Mariner Books, 1981, p. 62)

Interesant este că toate aceste sfaturi care ne îndeamnă să ne dezlipim de banalitatea confortului, a ritmului mecanic, autist și fără de sensibilitate în care ne irosim zilele și anii, converg către  sfatul unuia care a trăit, simțit, imaginat și iubit o realitate cu totul diferită de cea pe care o contestă (și) rebelii part-time recenți. Rugăciunea lui este însă mai ales pentru cei care s-au mulțumit să netezească cuminte un har care poate fi însă nu doar irosit ci și reînnoit și înmulțit:

Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu. Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii.” (2 Corinteni 6:1-2)

Books, Scattered Ideas

Originile responsabilității

by  •  • 4 Comments

Avortul, eutanasia, clonarea, “human enhancement”, până și “self-injuring”, etc., acestea sunt doar câteva dintre jucăriile periculoase cu care ne jucăm în plcitisitoarele noastre vremuri. Și, asemenea copiilor, aceste jucării sunt motive de dispută. Discuțiile aprinse pe marginea acestor teme ne duc întotdeauna în miezul etichetelor, a instrumentarului lingvistic și a potențelor hermeneutice pe care le folosim fiecare. Când “fiecare are o lume prin limbă”, atunci fiecare vrea să vorbeasacă “pre limba lui”! Tocmai de aceea e binevenită o discuție în jurul termenului de responsabilitate.

Moștenind imposibilitatea eticii, ca efect al “genealogiei” lui Nietzsche, elitele intelectuale boeme din timpurile noastre au expediat valoarea responsabilității în unghiul stingher al paradoxalei problematici a “eticii” unei etici. Relativismul moral și imposibilitatea etică au devenit noile coordonate valorice, efectele fiind cât se poate de vizibile în praxisul social. Aflată în fața dificultății problemelor etice, mintea postmodernă a sucombat de cele mai multe ori în pura negație, așa cum a observat Merleau-Ponty:

From the simple fact that I make of morality a problem, you conclude that I deny it. (Maurice Merleau-Ponty, The Primacy of Perception, ed. James M. Edie, trans. William Cobb, Evanston, Ill., Northwestern University Press, 1964, p. 30.)

Păstrând validitatea problematiicii responsabilității dar și supunându-ne exigențelor postmoderne de reconstrucție a sensurilor printr-un efort de emigrare istorică, recomand ca benefic și util efortul de a cuprinde teritoriul vast al semnificațiilor responsabilității de la Aristotel și până la Derrida. Actul lecturării în sine nu ne va face mai buni, nicidecum mai deștepți. Filosofia în sine rămâne valoroasă nu în trasarea unor opțiuni de alegere, ci în “articularea situațiilor de alegere” (J. L. Nancy). Poate că astfel vom conștientiza și mai bine fragilitatea  umanității noastre și vom căuta resurse reale, nicidecum surogatele egologiei, care să ne “îmbunătățească” condiția umană.

O bună călăuză în această aventură istorico-filosofică este François Raffoul, profesor de filosofie la Lousiana State University, autorul volumului The Origins of Responsibility (Indiana University Press, 2010).

Iată cuprinsul cărții:

Acknowledgments
Introduction: The Origins of Responsibility
1. Aristotle and What Is “Up to Us”: Responsibility as Voluntariness
2. Responsibility as Absolute Spontaneity: Kant and Transcendental Freedom
3. The Genealogy of Responsibility: Nietzsche’s Deconstruction of Accountability
4. The Paradoxical Paroxysm of Responsibility: Sartre’s Hyperbolic Responsibility
5. For The Other: Levinas’ Reversal of Responsibility
6. Heidegger’s Originary Ethics
7. Heidegger and the Ontological Origins of Responsibility
8. Derrida and the Impossible Origins of Responsibility
Conclusion: The Future of Responsibility: The Impossible and the Event

Un lucru interesant pe care îl observă autorul este acela că etica nu trebuie separată, decuplată, de soclul unei ontologii. Ea este parte a unei concepții/viziuni asupra lumii. De exemplu, pentru Sartre etica e o caracteristică a existenței care, în lipsa esenței, se autolegitimează și are astfel libertate radicală (“inflație hiperbolică a responsabilității”). Heidegger, întrebat de ce nu a scris nimic despre etică în ontologia sa fundamentală, a răspuns că de fapt gândirea ființei a fost la origine o etică. Într-un anumit sens, ontologia la Heidegger este o etică.

Originea responsabilității este de fapt o expresie preluată din Genealogia moralei a lui Nietzsche. Cât îl privește pe Nietzsche, acesta are parte de o frumoasă cosmetizare (a la Vattimo).  De altfel întreg capitolul 3 e o interpretare fotogenică a lui Nietzsche. Genealogia moralei nu trebuie văzută ca o negare a valorii eticii, a responsabilității în special. Dimpotrivă:

Hence the sense of Nietzsche’s genealogy of morals as a return to its actual basis in life itself, so as to reveal the material, historical, ‘human, all-too-human’ origins of ethics andvalues, as opposed to some ideal provenance. Through his dismantling of the tradition of responsibility (as we will see, essentially a critique of the identification of responsibility with accountability), Nietzsche actually calls for a reevaluation of our ways of evaluating, namely for a life affirming ethics which is signaled in his philosophy by the ‘overman’ and ‘joyful wisdom.’ His deconstructive genealogy of responsibility and its fundamental concepts (causality, agency, will, subjectivity) opens the way for a re-elaboration of the senses of responsibility, and will allow for its phenomenological origins to be revealed. (p. 4)

Asta dovedește  încă o dată cât de puțin și deformat a înțeles Nietzsche creștinismul! Iar cu privire la “știința voioasă” și mitologia “supraomului” descătușat de lanțurile divinității, e suficient să survolăm nu ecranele, ci pe cei care privesc la ele. Când lecturăm fără patimă ideologică statisticile cu privire la incidențele patologiilor la tineri, vom avea un motiv suplimentar de a deconstrui deconstrucția, de a deschide deschisul, de a demantela și răsturna ceea ce e răsturnat (ca să folosim instrumentarul lui Derrida).

Totodată, autorul nu aduce nimic nou atunci când argumentează că etica trebuie scoasă din matricea de gândire a filosofiei subiectului (ce ținea de o ontologie a “gândirii tari”) și cuplată cu filosofia evenimentului (a unei ontologii slabe, lichefiate). Autorul găsește patru teme ale interpretării tradiționale ale responsabilității:

1. credința că omul este un subiect sau agent (moral)

2. subiectul este un agent voluntar

3. legătura cauzalității dintre acțiune și responsabilitate

4. asumpția că cel responsabil este un subiect rațional.

Pentru că tătucul postmodernității noastre (Fr. Nietzsche) ne-a învățat că libertatea, conștiința, responsabilitatea, liberul arbitru sunt construcții și iluzii, atunci nu ar trebui să mai construim minciuni în jurul acestor metafore. Responsabilitatea e înțeleasă acum nu ca o decizie voluntară și rațională (filiera aristotelică), inițiativă a subiectului autonom, care se constituie ca bază a imputabilității (filieră kantiană), ci mai degrabă un răspuns (filiera levinasiană). Responsabilitatea trebuie înțeleasă în termenii săi inițiali, respondere însemnând în latină răspuns.

Găsesc absolut necesară și benefică analiza filosofiei lui E. Levinas. Responsabilitatea nu înseamnă analiza rece și decizia subiectului-agentului rațional, ci devoțiunea față de fragilitatea și mortalitatea celuilalt. Dimensiunea alterității biblice repusă în termeni filosofici! Levinas ne invită la refugiul din fața universalismului și totalitarismului filosofic, al ontologiei clasice și a egologiei sale și să ne odihnim în tihnă, descoperind fața altuia, a celuilalt (vom vedea cu o altă ocazie cum moștenirea filosofiei lui Levinas a fost crunt pervetită de multiculturalismul și poliția corectitudinii politice de astăzi).

The irreducible and ultimate experience of relationship appears to me in fact to be …not in synthesis, but in the face to face of humans, in sociality, in its moral signification… First philosophy is an ethics (Emmanuel Levinas, Ethics and Infinity, Duquesne University Press, Pittsburgh, 1985, p.77, apud. The Origins of Responsibility, p. 169).

Remarc minuțioasa analiză a grijii față de exterioritate și a facticității la Heidegger, a răspunsului adecvat sau nu în fața evenimentelor care irump în realitatea existenței noastre finite. “Etica aporetică” a lui Derrida este descrisă prin slăbiciunea aporiilor legilor (legea fără lege), a deciziilor fără cunoștință de cauză sau dincolo de ea (datoria dincolo de datorie), ca o ospitalitate, angajarea față de eveniment, improbabil, singular, dar fiind cel care se produce și nu este controlat.

Pentru că absența orizontului este condiția de posibilitate a evenimentului, atunci este refuzată ca inadecvată orice încercare de a stabili granițele predictibile a ceea ce ar trebui să fie definit ca responsabilitate.  De altfel lecția lui Derrida, cel care a fost în război cu sine însuși, e cât se poate de clară: idolatrizând șansa, nedeterminatul, apariția evenimentului,  el a ratat șansa de Apprendre à vivre, enfin. 

Văd în această negație postmodernă de a crede în normele morale un refuz al soteriologiilor laice, o trezire la realitatea crudă neputinței proiectelor filosofiei de a construi o societate mai bună prin remodelarea unui om mai bun.

Ideea e că, aparent, nu se pune nimic în loc. Fără un schelet ideatic, valori și norme/prescripții, întreg corpul social se dezintegrează.

Totuși, avem acum de a face cu modelul serialității  noilor alegeri pe considerente estetice: pentru că e original, autentic, cool, awesome, etc. Experimentalul schizofreniei juvenile și vizualul imprimat pe retină fac astăzi ca nervul etic să zvâcnească dincolo de animalitatea noastră bine îndopată. Preferința recentă pentru o soteriologie laică de factură estetică va fi comentată cu o altă ocazie. Însă negația problemei nu e o alegere “smart” (ca să folosesc un parazit verbal al timpurilor noastre hipermoderne), nu face ca problematica eticii să dispară. Aceasta este intrinsec lipită de modalitatea nostră de gândire și de experiență.

Într-adevăr, suntem contemporani cu ceea ce aș numi de-structurarea subiectului cunoscător. Plug or un-plug your mind! Nu trebuie să fii un paranoic și susținător al teoriilor conspiraționiste ca să constați că elitele minoritate care formează birocrația politico-economico-mediatică își pot permite structurile raționalității reci, calculează posibilități, variante clar determinate, restrângând la minimul posibil jocul probabilistic, evenimentul necontrolat. Ceilalți, noi, consumatorii, suntem invitați la o caldă aplatizare a subiectului în mareea continuă a atributelor modei vremii, etichetate stilistic cu fascinațiile happeningului.

Doar o aneantizare a ceea ce numim “conștiință” (sunt din ce în ce mai răspândite tehnicile de alterare a conștiinței), o dresare a ei (o educare prin ideea că ea a fost educată înainte de actul eliberator al antropologiei și pshihanalizei culturale), doar astfel se poate extrage nervul care ne face să tresărim și să ne gândim la dilemele morale. Un 1984 al educației comuniste, o educație coercitivă,  ca o carapace care dorea să se metamorfozeze cu structura internă, e înlocuită acum de un 1984 mai fin dar și mai pervers,  dulceag,  unul al lichefierii structurii verticale (secularismul/fundamentalismul ateu atroce), al nivelării orizontale (în vastul orizont al producțiilor culturale, diversitatea imensă e un bun camuflaj pentru uniformizarea valorică) și al modificării organice (jocurile demiurgice ale biotehnologiei, suveran supravegheate de o filosofie a narcisismului biologic, a jocului cu potențialitatea maximă dar unidirecțională).

Suntem prea aproape de viitor ca să îi vedem întregul corp, dar îi palpăm deja câteva organe interne fundamentale. Un lucru e cert: când omul nu va mai avea niciun simț moral, atunci ori el va fi ajuns “ca Dumnezeu”, ori el nu va mai fi deloc, eventual doar o clonă programabilă. E ciudat jocul (prea crud ca să fie doar virtual) în care bogăția pluralităților de alegere se îngustează implacabil, în cele din urmă, în blocajul unei condiționări care ne depășește. Alegerea acestui joc  nu o vom imputa nimănui, decât doar nouă…

Movies, Musics, Psalms, Scattered Ideas, Vox Clamantis In Deserto

If I were a rich man…

by  •  • 0 Comments

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂

Scattered Ideas

Virtuțile și viciile blogului

by  •  • 0 Comments

It is the unwritten part of books that would be the most interesting.

(William M. Thackery, “To Paul Emile Daurand Forgues, 16 September 1864,”)

Cică atunci când oamenii s-au săturat de citit cărți au început să citească bloguri. Bloguri care ori au continuat misterul șoptit al cărților nescrise ori au început să producă o cantitate imensă de gălăgie pe marginea tăcerilor din cărțile scrise. În carnavalul strigătelor de tot felul prilejuite de impărțirea democratică și generoasă a darul scrisului la toată lumea, blogul e amvonul unde se multiplică atât virtuți cât și vicii atât de indatorate -și unele și altele – cuvintelor. În universul tot mai cuprinzător al imaginilor guralive, forța din spatele torentelor în care se învălmășesc oameni de tot felul o reprezintă cuvântul -leac și otravă, confidență și delir, iertare și pedeapsă, viață și moarte. Înghesuirea zeilor coborâți printre oameni e compensată de urcarea ritualică a unor oameni ca semi-zei. Ori în toate aceste acte ale vieții semi-privată/publică, cuvântul este arma mânuită mesianic prin toate teritoriile în expansiune ale bloggingului.

adot_2a_mi_0327b_aotw

Words kill wars, Ad campaign by Ogilvy & Mather, Japan

1. Virtuțiile  

Blogul, ca platformă accesibilă democratic, reprezintă un mare pas de eliberare de cenzura, de multe ori deloc obiectivă, a surselor de comunicare oficiale, a îmbâcselii stupid de pretenţioase a multor canale academice, a cerinţelor depăşite ale unor universităţi şi  şcoli, etc. Aşa pot descoperi

  • scriitori talentaţi, respinşi de unii editori prea stupizi şi limitaţi la propriul self esteem că să mai vadă şi pe altcineva;
  • editorialişti şi eseişi care nu se potrivesc în orizontul valoric prea comercial sau politicizat al unor publicişti;
  • copywriteri realmente creativi, haioşi, refuzaţi de clienţi inculţi;
  • fotografi care par a-şi fi irosit răbdarea şi creativitatea nu în uimirea în faţa complexităţii şi frumuseţii realităţii, ci în aşteptarea searbădă de a le fi publicate creaţiile în reviste.

Iar pe lângă toţi aceştia, suntem şi noi, puzderia de omuleţi care începem să ne alfabetizăm visele şi dorinţele, unii dintre noi chiar crezând că mânuirea mouse-ului e suficientă pentru a ne crea propriul univers virtual.

Bloggingul poate aduce acele elite defavorizate de status quo-ul aranjamentelor subiective din anumite medii intelectuale în faţa unor consumatori care caută diversitatea, pluralismul. Totodată însă,  bloggingul poate contamina mediul virtual de paraziţii indecenţi care mişună invariabil dintr-un capăt până-n celălat al istoriei şi al speciei umane.

Uite aşa, provincializarea centrului şi emanciparea provincialului se contopesc într-o armonică, de multe ori disonantă (ce oximoron!) dar necesară pentru a alege ce este bun. Tocmai în virtutea aparentei deschideri, a conturării libere de profiluri umane, stă şi păcatul bloggingului. În ultimă instanţă, ca orice altă creaţie umană, blogul trădează natura umană, cu virtuţile şi defectele ei.

2. Viciile

Fuga

Când utilizăm blogul, oare devenim nişte poeţi/jurnalişti freelancer din bieţi actori cenuşii ai unui joc social care ne scapă din mâini? Simplitatea şi savoarea scriiturii multor bloguri par a transforma nevoile umane în surogate ale beatitudinii realizate, aici şi acum, în purul act al lecturii. Ştim că scrisul şi lectura  sunt terapii, dar nu ni se  indică foarte clar cine e doctorul şi care-i pacientul!

Dar machines talk to machines and people talk to people! Să fie pretenţia finalităţii comunicării sufocată de deliriul instrumentarului? Să fie oare blogosfera oglinda magică prin intermediul căreia  ne machiem frustrările reale? Sau să fie ea o reală experienţă de cunoaştere a Celuilalt, de deschidere şi interacţiune? Şi oare până unde pot merge acestea?

Să fie bucuria faptului de a te exprima mai mare decât nevoia de a fi înţeles?

Odihna obosită

Observ că tehnologia are hatârul de a ne descoperi slăbiciunile în măsura în care vrem să ni le acoperim. În blogosferă, asemenea unui univers în expansiune, avem libertatea de a ne îngrămădi în universuri private, expuse şi suprapuse. Privatul este supus marketingului personal, e vândut aparent pe gratis iar socialul este deconstruit de mecanismele de optimizare/individualizare/customizare, private deci. Însă demiurgii acestor universuri sunt foarte ispitiţi să se supună necesităţii cuceririlor şi colonizărilor. De multe ori, în aceste acţiuni de colonizare, fiecare mic demiurg îi citeşte vanitatea celuilalt demiurg. Ciudate paradoxuri: ce bine recunoaştem vanitatea în celălalt şi cum poate ea să ne facă nişte regi sclavi!

Economia părerilor, avizate sau nu, se împleteşte cu un strategic PR personal şi se contabilizează într-o vizibilitate tot mai transparentă. Cred că până la urmă ne va epuiza marketingul discursului care depăşeşte performanţa! În cele din urmă, orice univers fals se topeşte în probele de foc ale timpului.

Apropo, oare cum arată un cimitir al blogurilor?

Simulacrul visului

Comunicarea virală poate supralicita artificialul şi minimaliza naturalul, normalul.

Aici, în circumferinţa relatării faptelor cotidiene, ţi se oferă graţios şansa ratării comunicării vreunui sens de dragul vorbăriei. În fuga după relevanţa suculentă şi amiciţia interlocutorului, de dragul convivalităţii, banalizezi sentimente şi hiperbolizezi stupizenii. Aşa devorezi preţiosul timp pe care îl are cineva care se decide, cu greu, să te citească, în detrimentul altor activităţi, poate mai plăcute. Totodată, prin secvenţele narative pe care le înşiri în galeria indiscreţiilor vieţii, se crează un sentiment (care ar fi fost nefericit în alte epoci şi conjuncturi istorico-culturale) euforic al trăirii anonime care se felicită pentru celebritatea clipei. Mă refer la acel “consimţământ fericit al victimei” de care vorbea Andrei Pleşu. Retrăieşti banalităţile vieţii, alături de străini/anonimi care te susţin în procesul artistic al figurării, al aparenţei, al deschiderii şi nudismului emoţional pe care le poate implica povestirea, în spaţiul virtual, a întâmplărilor trăite în lumea reală. (Îngerii mei sfătuitori)

Realitatea coşmarului

Oglinda blogului reflectă şi chipurile tranzitorii ale vizitatorilor prin interacţiuni fortuite, măguliri sincere sau calculate, corecturi pedante dar respectuoase, reproşuri şi vituperări patologice. În expresia even open communication meets closed minds să citim doar un pur joc de cuvinte sau (şi) o ironie  fină?

Arhitectura participării trebuie să fie suficient de puternică să suporte fenomenele cataclismice pe care unii le produc în blogosferă. Dacă este adevărată expresia căceea ce nu te omoară te face mai puternic, oare câţi dintre noi refuzăm să devenim mai puternici? E mai simplu să cataloghezi irevocabil nu limbajul sau ideile ci persoana incomodă, să dai “delete/move to trash this comment”, adică e mult mai simplu să te sinucizi! Iată dar un alt paradox: puterea de a controla scriitura blogului sucombă în incapacitatea de argumentare şi comunicare deschisă cu cel care pare cu totul altfel!

Sunt însă multe cazuri în care cel ce-şi refuză dreptul la comunicare este chiar cel ce o iniţiază printr-o ignoranţă crasă, însoţit cel mai adesea de incapacitatea de a învăţa şi un limbaj trivial, injurios, tribal. Când întâlneşti astfel de indivizi, e cel mai bine să crezi în propriul drept de a fi diferit!

Pentru mine, cel puţin, orice utopie comunicativă este dizolvată în neputinţă atunci când observ cum licitaţia neînţelegerilor şi a acuzelor e mai puternică decât cea a  întâlnirii şi iertării între actorii comunicării. Şi, de multe ori, fracturile din comunicare se datorează incapacităţii funciare de acceptare că mai putem greşi şi că avem nevoie de semen. E greu să îl lăsăm şi pe celălalt să aibă dreptate sau, cel puţin să îi oferim senzaţia că are ceva valoros în ceea ce a gândit şi spus. Din păcate, multe bloguri sunt sufocate de ranchiună şi superioritate ieftină.

Cuvintele celuilalt, chiar şi stâlcite, trebuiesc înţelese ca o gratitudine  a lui de a depune efortul şi timpul de a se deschide în comunicare! Gratitudine a comunicării pe care o preţuim prea puţin în, paradoxal, paradisul comunicării libere!

Aşadar, dragi scriitori şi lectori, angrenaţi în tangoul cuvintelor pelegrine de la un suflet la altul,  să nu uităm a fi oameni atunci când fugim după realizarea propriilor utopii!

Scattered Ideas

Seeing is believing!

by  •  • 2 Comments

This happens when you are “educated” by media without using other knowledge sources, the most trustworthy but also not so “comfortable” knowledge sources. I found interesting how in a “rebellious” time we consider we live, conformism was never so popular! Authoritarianism is present today in  a way so sweet but effective that we need special warning sound/image/text to realize that we have to use our critical thinking skills.

IMAG0237

%d bloggers like this: