Category: About Silence

About Silence, Utopica

Porunca a 11-a

by  •  • 0 Comments

Istoria este povestea naturii umane.

Cu cât mai mult ne credem eliberați de fantasmele trecutului, cu atât mai mult ne înfundăm în mocirla nepuțintelor atât de binecunoscute celor ce studiază istoria falimentelor din trecut! Viscerala aroganță a prezentului cocoțat in vârful pomului evolutiv al progresului vine la pachet cu rușinea repetării cool a acelorași greșeli, vanități și atotsuficiențe atât de omenești.

Auschwitz nu a căzut din cer: a fost mai întâi imaginat, gândit, planificat de filosofi, doctori, politicieni si apoi zidit si folosit. Cel mai mare respect față de supraviețuitorii Holocaustului e arătat atunci când le ascultăm avertizarea că indiferența față de abuzurile mici si sistematice poate duce la reeditarea Holocaustului oricând și oriunde!

Nu ne sanctifică nimeni pentru ignoranța noastră! Și nici să nu ne credem martiri morali când ne justificăm indiferența căldicică si confortabilă a turmei…

About Silence

De ziua lui Martin Luther King Jr.

by  •  • 0 Comments

10931504_10152956593631508_2472241809453803338_n

… nu imi pot permite decat un exercitiu de distantare, parte a respectului pe care il datorez unui asemenea om. Respectul fata de oameni implica recunoasterea limitelor lor de rigoare. Respectul lui Dumnezeu si al nostru fata de Dumnezeu implica aceeasi forma de respect cu privire la limitele noastre (si infinita libertate jucausa cu care totusi Dumnezeu alege sa nu ne striveasca). Cu exceptia cuvintelor lui Dumnezeu, care au o forma de relevanta atemporala dincolo de contextul istorico-cultural in care au fost spuse, vorbele noastre umane au totusi limitari cat se poate de vizibile tocmai pentru ca in rostogolirea lor prin medii si vieti diferite, pot capata sensuri diferite, chiar contrare celor initiale. Acesta e mecanismul necrutator al istoriei de a macina ideile oamenilor sub dintii de fier ai schimbarilor de context.

Faptul ca ideile trebuie ”comercializate” cu cumpatare, nu asumate dogmatic, e valabil nu doar pentru chestiuni de ordin religios ci (poate cu cat mai mult) si pentru cei care au o gandire cat se poate de laicizata/secularizata.

Daca ne gandim bine la ceea ce spune Martin Luther King Jr. aici, nu e nimic nou, ba chiar poate fi total contraproductiv daca e luata ad literam: asta facem de la natura, sa strigam cat mai tare lucrurile care ne dor pe noi, pe care le credem noi importante. Ori urmand exclusiv si necritic tendintele noastre naturale nu facem altceva decat sa modelam/schimbam lumea tot mai rau, inmultind exponential harjoneala guralivilor ce cred in propria dreptate.

Este o vreme cand vorba vitaminizeaza, aduce viata, dar e o vreme si cand vorba se transforma in limbutie avara si devine otrava. Ceea ce era altadata un fapt de curaj nebun, revolutionar,  azi poate fi doar o mimare a modei la zi, o forma patologica de self esteem, lipsit de orice valoare morala. Asa cum frumoase si evlavioase elemente doxologice din patristica s-au convertit, de-a lungul istoriei, in dogmatisme anapoda, sterile, tot asa si vorbele de duh ale unora de prin timpurile noastre isi dovedesc termenul de garantie daca le generalizam, idolatrizam si transformam in icoane fotogenice.

Daca ar fi trait azi, cu siguranta ca am fi avut din partea lui Martin Luther King Jr.  si meditatii despre cum sa-ti stapanesti dorinta de a striga cu o voce  mai tare decat a celuilalt. Asta pentru ca ar fi observat si el ca lumea hipermoderna are mari probleme nu cu actul revendicarii ci in a descoperi virtutea tacerii, macar din cand in cand, ca act terapeutic absolut necesar.

About Silence, Biblical Readings

Despre tăcere (4. Pedagogia tăcerii – partea a treia)

by  •  • 0 Comments

Bucuria regăsirii Cuvântului

Este greu să ne punem în “papucii” lui Petru în zilele în care Isus a fost mort, îngropat. Putem doar intui posibile manifestări ale apostolului luând în calcul alchimia sufletului nostru.

Vidul sufletesc al trădării l-a atras pe Petru în propria disperare, o disperare care i-a “topit” oasele, inima şi speranţele, dar care nu l-a dus la ştreang. Şi-ar fi iertat propria nechibzuinţă de a declara ceva ce nu va putea duce la îndeplinire? Oare nu ar fi regretat el curajul rostirii unor cuvinte puternice în contexte favorabile, dar tăcute şi dezbrăcate de putere în contexte ostile?

Dar iată că imperiul gândurilor lui Petru este tulburat de cuvintele ciudate ale unor femei care tocmai veniseră de la mormântul lui Isus. Cică ar fi înviat şi le-ar fi spus  să mărturisească vestea învierii ucenicilor şi lui Petru (Marcu 16:7). Sufletul lui Petru,  amorţit de atâta tăcere a regretelor, pare a se trezi la viaţă. Poate că şi-ar fi adus aminte de mirosul peştilor prinşi la cuvântul lui Isus, de imaginea mirifică a mersului pe valurile spumegânde de sub picioarele lui, de realitatea miraculoasă a învierii lui Lazăr. Este posibil! Dacă celorlalţi ucenici vorbele femeilor li s-au părut a fi basme, Petru îl ia pe Ioan şi fuge la mormânt.  Goliciunea mormântului rezona cu licărirea de speranţă din sufletul lui. “Petru a plecat acasă, mirat de cele întâmplate” (Luca 24:12). S-ar părea că  ceea ce a văzut la mormânt a fost suficient pentru Ioan ca să creadă (Ioan 20:8). Cred însă că la auzul noilor veşti inima lui Petru vibra mai tare ca a oricăruia dintre ucenici şi ar fi vrut să creadă mai mult decât ceilalţi că Domnul este viu.

Putem să amintim aici, în procesul miraculos al renaşterii lui Petru, că Scripturile tac asupra unui lucru absolut uimitor. Primul dintre ucenici căreia i s-ar fi arătat Isus înviat ar fi fost Petru. Ne-o spune Apostolul Pavel în 1 Corinteni 15:4-5 şi evanghelistul Luca în Luca 24:34. Însă în toate celelalte scrieri care ar fi putut relata acest eveniment nu găsim nimic, mai cu seamă în Evanghelia după Marcu, cea care a avut drept sursă mărturiile lui Petru. Această tăcere a omisiunii poate fi asurzitoare pentru curiozitatea nostră, dar poate fi, în acelaşi timp, o confidenţă care ţine de relaţia tainică între doi prieteni care au ceva de iertat în relaţia lor, fără privirile indiscrete ale celorlalţi.

Scriptura relatează episoade ale întâlnirii lui Isus, înviat, cu apostolii fricoşi, cei care l-au trădat şi părăsit. Dacă în Evanghelia după Luca avem prima pescuire minunată, în Evanghelia după Ioan avem o altă pescuire minunată, dar după aproximativ trei ani. S-ar părea că între timp Petru a învăţat ceva. Din reacţia lui Petru pot citi dorinţa fierbinte de a nu-L mai pierde pe Cel care i-a iertat eşecul spiritual. După şcoala tăcerii, Petru, în a doua întâlnire cu Isus Cel înviat, se va arunca în apele mării şi va înota spre a-L întâmpina şi a fi aproape de El (Ioan 21:7). Întrebat de Isus dacă Îl iubeşte mai mult decât ceilalţi, Petru îşi priveşte inima readusă la viaţă şi, gândindu-se  mai mult la experienţa sa decât la competiţia/comparaţia cu ceilalţi,  îşi asumă sincer starea interioară, declarând-o. Iar Mântuitorul, prin cele trei întrebări referitoare la  dragostea faţă de El, îi îndreaptă atenţia lui Petru spre misiunea pe care i-a dat-o cu ocazia primei pescuiri minunate, aceea de a fi pescar de oameni. Tocmai ca un ecou al celor trei lepădări, cele trei invitaţii de a păstori turma de credincioşi par a fi un veritabil câştig al restaurării sufleteşti a lui Petru. Dumnezeu lucrase la inima lui prin tăcerea Lui în faţa plânsetului de după trădarea ruşinoasă.

Acum însă, Petru era pregătit să facă faţă responsabilităţilor de păstor. Petru nu va putea ierta dacă nu va învăţa mai întâi să primească iertarea. Tocmai de aceea, ceea ce pare a fi redeschiderea unei răni adânci este de fapt terapia prin care Petru primeşte iertarea cea mai mare. Tocmai de aceea, celui care a păcătuit mult i s-a iertat mult. Într-adevăr, iubirea lui Petru era mai mare decât a celorlalţi (chiar dacă Ioan era iubit mai mult ca alţii de Isus).

Dar nimic din această exuberanţă şi bucurie renăscută a lui Petru nu ar fi fost posibilă dacă Isus nu ar fi înviat. Învierea lui Isus este premisa oricărei iertări, a restaurării oricărui suflet zdrobit.

Roadele pedagogiei tăcerii

Schimbarea care s-a produs în inima lui Petru odată cu tăcerea încadrată de plânsetul vinovăţiei trădării şi întâlnirea cu Cel înviat, această schimbare are rolul ei în  economia vieţii şi misiunii sale ulterioare. Bogăţia plinătăţii lui Dumnezeu a inundat inima lui Petru doar după ce acesta s-a deşertat, într-o liniştire a sufletului, de propria sa bogăţie. Iar această tăcere este o precondiţie a revelaţiei lui Dumnezeu.

Peste ani, conştient de lecţia pe care a învăţat-o pe propria sa piele, bătrânul păstor Petru îşi îndeamnă ucenicii:

– Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câştig mârşav, ci cu lepădare de sine. (1 Petru 5:2 – putem citi lepădarea de sine, pe care a început să o înveţe odată cu plânsul amar);

– făcându-vă pilde turmei ( 1 Petru 5:3, iată caracterul paradigmatic al experienţei lui Petru: trădarea omului – tăcerea lui Dumnezeu – linişte – lepădare de sine – revelaţie – restaurare);

– Şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie. Căci, „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har.” Smeriţi-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalţe (1 Petru 5:5,6 – oare diferenţa dintre căderea lui Iuda şi cea a lui Petru poate consta în diferenţa dintre mândrie şi smerire în evaluarea eşecului? Oare cum au evaluat cei doi tăcerea “asurzitoare” a lui Dumnezeu atunci când li s-au spulberat visele şi au conştientizat propria vină?);

– Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi. (1 Petru 5:7 – Petru a învăţat din plin, prin propriile eşecuri, ce înseamnă să te eliberezi de povara propriei bogăţii şi suficienţe);

– Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. (1 Petru 5:8-9 – apostolul ştia mai bine ca oricine ce înseamnă să ţi se ceară sufletul, să fii atacat şi lovit de către Satana şi cât de puţin a fost treaz şi a vegheat atunci când lupta spirituală era aprigă);

– Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Cristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. (1 Petru 5:10 – tot Petru ştia cel mai bine ce înseamnă să fii întărit, recuperat, restaurat pentru a întări, recupera şi restaura pe alţii!).

About Silence, Biblical Readings, Gospel of Luke

Despre tăcere (4. Pedagogia tăcerii – partea a doua)

by  •  • 0 Comments

Un om care a învăţat dintr-o tăcere

Precondiţia empatiei

Trăirile afective ale lui Petru, aşa cum reies ele din mai multe pasaje biblice, pot fi surprinzător de asemănătoare cu trăirile unui oarecare dintre noi ce caută şi găseşte ceva ce crede că e de preţ dar apoi pierde acel ceva, plânge şi e disperat când vede cum îi scapă viaţa şi sensurile printre degete. Eu, cel puţin, îmi regăsesc emoţii, vise, slăbiciuni, nădejdi şi dezamăgiri, bucurii şi promisiuni în noianul de zbateri ale lui Simon, devenit Petru.

Bogăţia unor experienţe

Petru este pescarul înspăimântat de păcătoşenia proprie şi totuşi acceptat în prietenia cu Isus, atras de puterea şi simplitatea nazariteanului (să ne aducem aminte de pescuirea minunată din Luca 5, pivotal în înţelegerea relaţiei dintre cei doi). De altfel, evangheliştii vor urmări cu predilecţie relaţia specială dintre cei doi, în pofida prezenţei tăcute a celorlalţi ucenici/apostoli.

Făcând promisiunea „Adevărat vă spun, că sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri până nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu venind cu putere” (Marcu 9:1) şi după cele şase zile de pregătire pentru revelaţia slavei Domnului (asemenea celei de la Sinai – Exod 24:16), iată-l pe Petru experimentând în faţa ochilor viziunea a ceea ce este Isus, Domnul Cel promis în glorie şi strălucire (schimbarea la Faţă – Marcu 9:2-10). Însă Petru, prea fermecat de experienţa vizuală, nu înţelege o boabă din conversaţia lui Isus cu cei doi mari profeţi ai Vechiului Legământ. Nu înţelege despre ce exod/sfârşit este vorba (Luca 9:31), apoi nu pricepe despre ce înviere din morţi vorbeşte Învăţătorul Său. Complimentat cu prezenţa unor  mari personalităţi (Isus, Moise, Ilie) şi gratificat cu o experienţă vizuală de netăgăduit, Petru pare a sări peste semnificaţia în sine a evenimentului, venind altruist cu ideea construirii colibelor. “Nu ştia ce spune!” (Marcu 9:6). Norul slavei ar fi trebuit să fie de ajuns ca “locuinţă”! (În acest sens, oare cine avea nevoie cu adevărat de locuinţă?!)

Experienţa pământeană a unor secvenţe din rai aduce o cutremurătoare combinaţie de teamă (asemănătoare celei de la pescuirea minunată din Luca 5 sau cu cea a mersului pe apă din Matei 14) cu încântare maximă. De ar fi omul pregătit să experimenteze şi să înţeleagă câte ceva din prezenţa vocii şi a vederii Celui ce este Viu!!!!

Fragilităţi, tulburări, fisuri

Anii de experienţe ale minunilor puternice, de asistenţă faţă de învăţături atât de frumoase şi anii de succes pe piaţa căutărilor  sufleteşti ale oamenilor l-au convins pe Petru că se merită să trăieşti şi să mori pentru acest învăţător. El are cuvintele vieţii veşnice, El este Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu. Dar paradoxal, cu toată această rezervă de experienţe, inima lui Petru (asemenea fiecăruia dintre noi) este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea; cine poate să o cunoască? (Ier. 17:9), experimentând dezamăgiri şi eşecuri. Ni se expune atât de clar fragilitatea credinţei şi a caracterului, pe care puţini o recunoaştem.

Convingerea lui Petru cu privire la buna alegere pe care a făcut-o, urmându-l pe acest Isus, pare a se tulbura tot mai mult pe măsură ce Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim (Luca 9:51). Pentru liderul apostolilor, Petru, zorii unui paradis terestru se întunecau tot mai mult în măsura în care Învăţătorul era încolţit tot mai mult de elita religioasă/politică şi în care El Însuşi vorbeşte tot mai mult de moartea Sa la Ierusalim.

Este uimitoare contradicţia între puterea de care a dat dovadă şi conştiinţa unei morţi iminente, de care tot vorbeşte Isus. Pentru apostol, această contradicţie este întărită de gestul ciudat, anapoda, pe care Învăţătorul îl face spălându-i picioarele. De altfel în “niciodată nu-mi vei spăla picioarele” (Ioan 13:8) putem percepe negarea de către Petru a naturii lui Isus, a ceea ce este El, Domnul care a venit să slujească, să-şi pună viaţa în folosul vieţii altora. Nu se cade ca Cel care a făcut atâtea minuni, care a avut atâtea prelegeri fascinante şi care a fost orbitor pe muntele Tabor, să îngenuncheze acum în faţa lui şi să-i spele picioarele. Calmat de tonul şi explicaţiile lui Isus, Petru află astfel două lucruri zguduitoare pentru prestanţa şi cariera sa de până atunci:

1. “Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” (Luca 22:31-32)

2. “Petre, îţi spun că nu va cânta astăzi cocoşul, până te vei lepăda de trei ori că nu Mă cunoşti.” (Luca 22:34)

Între cele două veşti, avem inserată afirmaţia serioasă şi sinceră a lui Petru că dacă va trebui, va merge la temniţă şi îşi va da viaţa pentru a-L apăra pe Isus. S-ar părea însă că dincolo de vehemenţa şi curajul uman există raporturi de forţe care ne depăşesc şi tocmai de aceea ne provoacă credinţa. Textul vechi-testamentar pare a ne sugera un fel de convenţie între  Dumnezeu cu Satana ca să-l supună pe Iov la tot felul de cazne în care pierderile şi suferinţele sunt jucate/pariate în contul unei fiinţe umane. Ceea ce pot însă observa în pasajul nou-testamentar este faptul că acum Isus este noul Iov, nevinovatul care suferă pe nedrept şi care se roagă pentru cei ce-l acuză. Dar într-o anumită proporţie şi Petru e un fel de Iov, din moment ce Satana l-a cerut. Isus însă se roagă pentru credinţa lui. Trist este faptul că Petru (sau oricare dacă ar fi fost în locul lui) ratează momentul de a-i întoarce “serviciul”, dormind atunci când Isus ar fi avut nevoie de rugăciunile şi sprijinul său.

Înfiorătoarea tăcere a morţii lui Dumnezeu

În bătălia sufletească din inima Dumnezeului întrupat, nimeni dintre noi nu i-a putut veni în ajutor. Incompetenţa celor trei “paznici” din grădina Getsimani, printre care şi Petru, trădează mai degrabă oboseală şi neputinţă de a împlini râvna afişată atât de energic. Râvna duhului s-a topit în neputinţa trupească a unui somn dulce. În faţa paharului pe care trebuia să îl bea, a ispitei de a ceda, Isus nu are lângă El niciun om împreună cu care să se roage. Aceasta este tăcerea omenirii în faţa zbaterilor Celui care tocmai se hotăra să moară pentru mântuirea ei. De întristare, ucenicii adormiseră (Luca 22:45). O lume pare a se nărui…

Chiar dacă îşi arată slăbiciunea emoţională în Ghetsimani, singurul care este “deasupra” evenimentelor şi acţionează conştient este Isus.

Dar în faţa cetei de soldaţi care l-au însoţit pe Iuda, singurul dintre ucenicii fideli care pare a acţiona este Petru. Scoţând sabia şi retezând urechea unui rob al Marelui Preot, Petru pare a împlini energic sfaturile Învăţătorului  (Luca 22:36-37). Dar minunea vindecării urechii celui rănit de Petru şi cuvintele lui Isus “Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să beau?” (Ioan 18:11) îi adâncesc dezamăgirea. Aşteptările mesianice sunt tot mai departe a fi împlinite de Isus, cel legat şi dus de soldaţi la interogatoriu. Un Dumnezeu puternic tace acum. Îl lasă pe Robul Său credincios în mâinile nelegiuiţilor. De ce, Doamne?

În faţa crudei realităţi a prinderii lui Isus, Petru se confruntă cu întrebări disperate: oare nu a fost totul o halucinaţie, o mare farsă, o eroare? Toate aceste întrebări au produs confuzie, nesiguranţă şi fisuri în orizontul de aşteptări ale lui Petru. S-ar părea că totul îi este împotrivă. Fiind singurul ucenic care nu fugise, curajul de a-L urmări (împreună cu Ioan) pe Isus cel legat şi dat judecăţii ar fi trebuit răsplătit cu o mai mare consideraţie. Însă cele trei lepădări de Isus ale lui Petru în faţa unor slujbaşi oarecare sunt o culminare răsturnată a căderii lui Petru (liderul)  în  acele “omeneşti, prea omeneşti” slăbiciuni. În ultimele sale zvâcniri de a-şi respecta promisiunile, Petru vede însă cum se împlinesc crudele cuvinte ale Mântuitorului. În Evanghelia după Marcu, redactată de cel care l-a ascultat pe bătrânul Petru, există o omisiune a unui gest pe care doar Luca îl relatează. La cea de a treia lepădare, când tocmai a cântat cucoşul, Isus s-a uitat la Petru (Luca 22:61). Atunci Petru şi-a adus aminte de cuvintele care s-au împlinit, a plecat de acolo şi a plâns. Privirea blajină a Celui ce se rugase pentru el a fost cea care i-a zdrobit inima.

Isus a rămas să sufere mai departe singur. În ultimă instanţă, purtarea păcatelor omenirii, sorbirea paharului mâniei, a dreptăţii lui Dumnezeu şi dezbrăcarea morţii ca putere a diavolului, tocmai prin moartea Sa, toate acestea constituiau povara şi misiunea pe care doar El o putea desăvârşi.

Isus, trădat de Iuda din lăcomie (şi totuşi lui i-a întins până la capăt pâinea prieteniei); tăgăduit de Petru, cel ce a declarat cu putere că şi-ar da viaţa pentru învăţătorul Său. Dat la moarte de iudei din invidie, nesocotit şi nedreptăţit de Pilat din frică şi din ambiţia ce i-a orbit dreapta judecată. Iată-L pe Cel părăsit de oameni din lăcomie, slăbiciune, invidie, frică, ambiţie oarbă – oare toate acestea nu sunt constitutive demnităţii umane în care ne regăsim şi noi?

Expunând răutatea oamenilor, crucificarea lui Isus relevă planul lui Dumnezeu Tatăl de a birui răul din om. În faţa crucii  putem atinge întunericul din noi în lumina  acelui Tată, iartă-i căci nu ştiu ce fac! (în scurta analiză a Psalmului 22 am vorbit despre părăsirea lui Isus şi semnificaţia ultimelor Sale cuvinte înainte de tăcerea morţii)

Atunci când moare Dumnezeu, mor şi speranţele oamenilor… În paralel cu tăcerea de pe cruce şi apoi a celor două zile ale regatului morţii, sufletul lui Petru a tăcut.

Petru avea propria sa povară de purtat.

Petru trăia şi el  o moarte, dar o altfel de moarte…

About Silence, Gospel of Matthew

Despre tăcere (4. Pedagogia tăcerii – prima parte)

by  •  • 0 Comments

Schimbarea de paradigmă

De-a lungul Vechiului Testament, de multe ori Dumnezeu şi-a proclamat superioritatea faţă de zeităţile păgâne prin faptul că El are putere, intervine direct în istorie, vorbeşte, Se arată. Vedem această superioritate reclamată chiar în modul prin care proorocii, ca nişte veritabili “atei antici”, deconspiră neputinţa acestor zeităţi, bătându-şi joc de muţenia şi surzenia lor (1 Împ. 18:27-29; Isaia 41:22-23, 44:27-29; Ier. 10:5; Hab. 2:18, etc.). Dar această exigenţă a empiricului pare a se întoarce chiar împotriva Dumnezeului lui Israel. Spre bucuria nebunilor, am putea gândi erezia că cei 400 de ani de tăcere a lui YAHWEH (perioada intertestamentară) L-a pus pe Dumnezeul evreilor în galeria zeilor muţi, care nu îşi pot dovedi existenţa prin dovezi empirice, incontestabile.

În miezul ultimilor proorocii ale Vechiului Testament, Însuşi Dumnezeu dezvăluie o nouă cale de comunicare şi de relaţionare cu poporul Său. Este vorba de ceea ce se numeşte “legământul cel nou”. Nu atât Dumnezeu va chema şi omul va răspunde (ca până atunci) ci, de atunci încolo, omul va chema şi Domnul va răspunde (Is. 58:9) şi toţi Îl vor cunoaşte (Ier. 33). Tiparul religios mediat de casta preoţilor este schimbat cu oferta lui Dumnezeu de a intra în relaţie directă cu oricine Îl cheamă dintr-o inimă curată. Pentru asta trebuia însă rezolvată problema curăţirii acestei inimi. Însă, paradoxal, toate aceste promisiuni “democratizante” şi “particularizate” sunt suplimentate de hotărârea lui Dumnezeu de a-Şi ascunde Faţa (de ex. Ez. 39:24) şi de a dărâma Templul în care locuia. Dumnezeu Se lasă acum “pe mâna” celor reîntorşi din robie ca în măsura în care aceştia Îl vor chema, să-Şi descopere din nou Faţa. Templul de pietre va fi înlocuit cu Templul de pietre vii (schimbare detaliată în seria de articole Noul Templu al lui Dumnezeu). Este timpul ca vizualitatea empirică a copilăriei să fie înlocuită cu maturitatea devoţională! Israel va învăţa în robia babiloniană lecţia păcatului idolatriei astfel încât niciodată nu s-a mai reîntors la închinarea în faţa chipurilor vizibile, cioplite. În schimb însă avea să pândească un nou păcat, o nouă idolatrie: cea a propriei neprihăniri, a superiorităţii clamate ireconciliabil.

Tăcerea ameninţătoare a lui Dumnezeu de-a lungul celor 400 de ani intertestamentari se prelinge zbuciumant pentru Israel. Iar când Dumnezeu tace atâta timp, oamenii îşi caută de lucru şi încearcă să-I ţină locul. Aşa se face că în acest timp se osifică tipare comportamentale religioase care, fiind atât de “perfecţionate”, aproape că nu mai aveau nevoie de prezenţa lui Dumnezeu. Această înfloritoare tradiţie religioasă/rabinică postexilică parazita perfect nevoia religioasă a oamenilor şi promisiunile glorioase ale vechilor prooroci, interpretate într-o manieră periculos de orgolioasă.

Respectându-Şi proorociile făcute, Dumnezeu Îşi descoperă Faţa printr-un Isus din Nazaret fără şcoală rabinică şi statut social impunător, dar cu o uimitoare claritate şi putere în vorbire, cu un statut spiritual şi moral impecabil, care alege să atingă şi să se lase atins de vieţi triste şi dar şi de cele preapline, de săraci şi bogaţi, de femei şi bărbaţi, de prostituate, vameşi şi lideri religioşi deopotrivă. În acest nou legământ, Dumnezeu Se împarte acum democratic, nediscriminatoriu, spre surprinderea celor care vor monopolul şi frâiele revelaţiei/cunoaşterii. Spre deosebire de multitudinea “mântuitorilor” de dinaintea Lui, iată că acest Isus face semne şi minuni puternice, dar nu uzează de fabrica de lumini, surle şi trâmbiţe, inevitabilă oricărui înşelător (religios, dar nu numai, chiar şi ateu, ne-ar confirma dezmăţul mediatic contemporan).

Iată dar că Dumnezeu vorbeşte, Se arată, mişcă inimi şi împinge istoria spre noi înţelesuri. Dar alege să o facă printr-un Om care îşi anunţă/pregăteşte discipolii că trebuie să moară răstignit şi să învieze, pentru ca apoi să plece. Rămânem buimaci de modul în care Dumnezeul cel puternic, impunător, alege acum să se descopere în umilinţă,  în faţa şi în inima celor “săraci în duhul”. Leul promis din seminţia lui Iuda a venit ca Miel, înjunghiat de reprezentanţii unei omeniri prea plină de sine pentru a Se închina Dumnezeului Cel Viu! Am putea spune chiar că Isus Hristos, întruparea lui Dumnezeu în istorie, are demnitatea şi înţelepciunea de a se face cunoscut sfidând PR-ul “impecabil” al specialiştilor în cunoaştere (religioşi sau atei deopotrivă). Mâna răstignită este întinsă tuturor, dar o acceptă doar cei care îşi dau seama că au nevoie de ea şi o preţuiesc!

Aşa se face că descoperirea temei tăcerii în Noul Testament este asemănătoare, întrucâtva, efortului lectorului de a citi straturile de tăcere sub straturile de înţelesuri ale textului. Dacă avem aici un expozeu al Cuvântului, îl vedem pe Isus, Cuvântul întrupat, care însă îşi calibrează cuvintele şi, de multe ori tace.  Tăcerea lui Isus în faţa ispititorilor sau a unor demnitari care au putere vremelnică relevă/ascunde o chemare spre înţelesuri care nu pot fi decât intuite. Isus porunceşte o discreţie amabilă dar înţeleaptă faţă de cei care nu înţeleg dar şi nici nu vor să înţeleagă. Nu se merită a fi aruncate mărgăritare celor care le târăsc în noroi! Doar când precondiţia orgoliului şi a neprihănirii proprii este înlocuită cu precondiţia sărăcirii în duh, a disponibilităţii de a fi învăţat şi îmbogăţit, doar atunci cuvântul îşi poate găsi habitatul prielnic rodirii. Totodată, Isus evită cu delicateţe exhibiţionismul religios. În facerea de bine, este bine să se păstreze tăcerea, să nu ştie stânga ce face dreapta. În acest sens, tăcerea asupra celor dăruite şi făcute îşi va găsi rezonanţa în binecuvântarea Tatălui, care va răsplăti fapta şi discreţia ei.

Dar mai presus de toate aceste indicii ale tăcerii binecuvântate, înţelepte şi roditoare, dar neprofitabile pentru o imagine de sine nesătulă, ne intrigă tăcerea Celui care a ales să ne vorbească prin Fiul. Încurajat de proclamarea publică a ungerii Sale de două ori, Isus Îi rămâne întru toate credincios Tatălui. Prins însă în jocul vanităţilor umane, orchestrate atât de bine de către cel care este originea vanităţii, minciunii şi răului, Isus ajunge să fie răstignit. Ştia de la început că s-a născut ca să moară. Dar intrigă tăcerea Celui căruia Isus I-a fost credincios până la moarte. Dumnezeu Îl lasă pe Isus singur pe cruce şi alege să tacă. Tocmai când Slujitorul Lui era  suferind pe cruce, exact atunci când dovada existenţei şi ungerii lui Dumnezeu putea fi vizibilă printr-un înger, o rostire puternică, o minune, etc. şi ar fi avut impactul de public cel mai mare, incontestabil chiar şi la mii de ani depărtare, Dumnezeu pare a-L lăsa victimă unei conspiraţii a tăcerii:

De la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.
Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare:

„Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:45, 46)

În cele trei ceasuri de întuneric pe care Isus le-a petrecut pe cruce, tăcerea lui Dumnezeu ar fi trebuit să fie mai apăsătoare ca oricând. Sub ocara unui public beat de  spectacolul răzbunărilor,  al violenţei şi al satisfacţiei “dreptăţii” împlinite, un suflet se chinuie, părăsit de oameni şi părăsit de Dumnezeu. Ce poate fi mai tragic, mai omeneşte în această dublă părăsire? Vom păşi în această Sfântă a Sfintelor a tăcerii dar nu direct ci, cunoscându-ne condiţia umană limitată, ne vom folosi de povestea unui om care a învăţat din această tăcere a lui Dumnezeu. Este povestea lui Simon Petru…

%d bloggers like this: