Category: Art

Psiho-ontologia lui ”și totuși”

Oare câți am citit cerul din ochii altora? … să te lași absorbit de necunoscutul familiar al unui asemenea necunoscut? Dar oare este un cer dincolo de pupila care ne întâmpină în peregrinările noastre curioase? Dar dacă întreaga lume nu e altceva decât conținutul zbuciumat al imaginației umane?

René Magritte, în lucrarea sa The False Mirror, ne-ar indica un răspuns la această dilemă, un răspuns care ar proba, încă o dată, cât de mult se intersectează și totuși se separă imaginarul biblic și patristic de cel suprarealist și postmodern: opacul pupilei pare a fi un centru greu, stabil și totuși vid. Da, răspunsul trece dincolo de logica binarului, a delimitărilor și granițelor dintre ontologie și psihologie, el e un ambiguu transparent, o concluzie deschisă și o invitație căreia îi este frică să promită. Aici se joacă imanența și transcendența care-și reclamă supremația și totuși sunt nevoite să se întrepătrundă fără a respecta politicoasa logică a simetriei. Așa cum cerul nu e văzut dacă nu e reflectat de ochi și nu poate fi reflectat dacă nu există mai întâi pentru sine, tot așa  ochiul este o lentilă-oglindă spre cer, o oglindă a sinelui și o fereastră înspre un altul.

Tot registrul de concepte idol (Sf. Grigorie de Nisa) al postmodernității noastre – fragmentar modest – lichiditate performativă – fragilitate liberă – risc și virtualitate nomadă, opuse închisului și epuizatului inert, etc. – sunt prefigurate și ”vindecate” într-un mod care face toată fenomenologia de la Husserl până la Paul Ricœur, M. Henry și E. Levinas (dar și post-structuralismul cool al unui Derrida, Gileuze sau Baudrillard) simple note de subsol la Evanghelie.

René Magritte, The False Mirror (1928)

Solidificarea lichidului 

De (prea) multe ori ne măgulim cu propriile eșecuri, eșecuri de a prinde în mâini vanitatea dorințelor iar mai apoi de a ne întreba dacă că se merită întinsă mâna spre tărâmul necunoscut al iluziilor aptere. La vârsta ieșirii din mirajul metanarațiunilor care ne-au protejat frăgezimea gândurilor june, ne măgulim facultățile mentale cu auto-referențialitatea (cam totul e o proiecție/producție a minții noastre). Este vârsta când ochii nu mai vor să privească dincolo de ferestre ci s-au amorezat de ceea ce au descoperit în oglindă. Transcendența e posibilă acum doar ca artificiu al lumii psihice, sau, cel mult, al interconectării la o lume rețea (ni se spune că lumea ierarhie nu mai este permisă, de fapt ea nu mai există!) Uite așa încercăm să ne definim fără a lua în considerare faptul că plecăm de la premisa că deja ne-am definit ca cei care ne definim. Din această circularitate interpretativă soluţii fireşti de evadare sunt schizofrenia sau aporii de genul celor formulate de Iago: ”Eu nu sunt ceea ce sunt” sau Richard al III-lea: ”Eu sunt eu. Ba mint: eu nu sunt eu.” Ori aici este întreaga tragedie spectacol a modernității târzii (M. Cărtărescu ar numi-o ”apocalipsa veselă”): știm să strigăm din toți rărunchii că ni s-au năruit castelele de iluzii arogante, că suntem pierduți, singuri, muribunzi și neajutorați dar ne astupăm urechile cu o cerbicie deloc modestă – pentru a nu auzi eventualul răspuns la disperarea umană? (iată o posibilă cheie de lectură a unei alte picturi celebre, ”Strigătul” de Edvard Munch).

De ce postmodernitatea eșuează tocmai acolo unde ar trebui să fie exemplară? Au trecut suficienți ani de dominație a marginalului ca să ne îndoim de promisiunile virgine ale postmodernismului, transformate tocmai în ceea ce ura cel mai mult:

• lichefiem transcendența ca să o excludem total, solidificând însă imanentul,
• suspectăm ca oprimant și ipocrit absolutul universal pentru a absolutiza marginalul egoist și a-l impune altora în virtutea jocului de autoritate legalistă nemiloasă,
• ne facem de râs pretenția de nonconformism tocmai prin conformismul față de standardizarea și filtrarea la mâna doua a noilor intermediarilor simbolici – media, cultura pop, guvern, corporații,
• pulverizăm limitele naturii pentru a ne declara o vitalitate de fațadă,  pierdută în căutarea mântuirii de tenebrele a tot felul de boli sâcâietoare,
• îngropăm vestigiile neconvenabile ale altora ca să ne putem ridica propriile statui ale toleranței, dragostei universale și non-violenței cu care ne jucăm dramaturgia socială, toleranță, dragoste și non-violență topite instant în învălmășeala impunerii altora a propriei poziții.

Cam toată cultura contemporană este fundamentată tocmai pe această mistică negativă a identității negative, prin respingere, pe un soi de apofatism estetic. Și, așa cum se întâmplă în epoca reproducerii seriale a culturii de masă, ceea ce este dimineață creat ca expresie a originalității este instanțiat seara în bun marfă, mijloc economic de a transmite anumite valori, fapt ce produce o osificare ce necesită mâine dimineață o nouă revoluție care așteaptă să se normalizeze într-un nou trend și așa mai departe. Uite așa se face că ceea ce începe ca o negare folosită ca eliberare spre un autentic al umanului (adică o evadare printr-o fereastră deschisă dincolo de convenționalism) devine negare normativă, simplă adicție a negării unui dincolo pentru că suprafața a ceea ce este arătat (chipul reflectat în oglindă) este/devine suficientă. În acest sens este uimitoare natura conformistă a ceea ce numim nonconformism!

Oglinda fereastră

În mormanul de dărâmături ale culturii recente, o revigorare a intențiilor de autenticitate și umanitate plenară este posibilă și chiar necesară. Pentru asta trebuie ca idealurile propuse să nu mai fie aruncate ca un mărunțiș valoros în iarmarocul orgoliilor ci să fie umplute cu voluptatea căutărilor oneste. Ori aici avem probleme vechi de când lumea. Categoria onestității este viabilă doar sub coeficientul individului, atunci când își arogă valabilitatea mulțimii sau al culturii ea se transformă într-un artefact al ipocriziei. În considerarea beneficiilor aduse de pleiada de intenții re-umanizante (după ororile falimentului iluminist) – fragmentar modest – lichiditate performativă – fragilitate liberă – risc și virtualitate nomadă, opuse închisului și epuizatului inert, trebuie luat în calcul o cale care face din onestitate tocmai garanția păstrării vitalității noastre umane.

Numai că această cale diferită implică mai mult decât un strop de durere:

• durere de a accepta că nu suntem singurii care dăm sens, că de fapt suntem copii ale inițiatorului de sens, că atunci când creem sens de fapt reflectăm pe Cel care ne-a creat (nici nu știu postmodernii cât de datori îi sunt lui Dumnezeu 🙂 ! ),
• durere că nu știm tot ceea ce am vrea să știm și, dacă am crede că rațiunea noastră negativă și dubitativă a ajuns să respingă ceva, să nu ne absolutizăm poziția printr-un nou rigorism dogmatic (da, postmodernii greșesc teribil prin faptul că consideră deschiderea minții ca fiind unidirecțională, având doar un singur capăt, când de fapt ea implică, cel puțin virtual, două direcții),
• durere că schema condiționărilor din mintea noastră nu funcționează cu precizia pe care o vrem imprimată lumii noastre și lui Dumnezeu (să nu rămâi dator în târguiala binefacerilor ca condiție a credinței este o tensiune care împovărează până la umilire și rebeliune totală o persoană care îl concepe pe Dumnezeu ca un astfel de târgoveț),
• durere că inconfortabilul din lectura biblică poate fi dat de limitarea proprie, nu de cea a lui Dumnezeu,
• și lista durerilor continuă pentru cel ce se avântă în jocul divinității.

Pentru că postmodernitatea operează cu respingerea/marginalizarea exteriorului pentru a face loc demenței interiorului, aș face o invitație de lectură terapeutică: a se citi Evanghelia după Ioan ca un exercițiu de definire a unei varietăți de caractere umane în relație cu Isus. Ioan Botezătorul, apostolii, Nicodim, femeia samariteană, samaritenii, ofițerul roman, orbul, etc., toți sunt chemați să capete lumină, consistență și vitalitate umană, regeneratoare, pete de culoare atunci când se deschid luminii, când vor să iasă de sub căldicelul gri întunecat al propriilor păcate – certitudini, negări, respingeri, condiționări egocentrice și slăbiciuni către Cel ce se definește a fi lumină, viață, mântuire, plinătate. Ceea ce îi sperie pe oameni nu este caracterul lui Dumnezeu ci propriul caracter în constrast/în lumina celui al lui Dumnezeu. Îl respingem pe Dumnezeu pentru că ne sperie invitația pe care ne-o face – să pășim în lumină atunci când întunericul adicțiilor e convenabil, să credem atunci când nu-L vedem, să-L iubim atunci când credem că îi facem o favoare că îi acordăm un minut de atenție. Mulți gândim în termenii: ”de ce să mai privesc către un dincolo care mă neliniștește, îmi indispune limitele, mă face să îmi recunosc slăbiciunile?” În numele eliberării se pot face cele mai profitabile compromisuri ale conformismului – trebuie doar să știi cum să pui etichetele! Ori pentru cineva cu adevărat interesat de autenticul divin și uman, aici e zbaterea deciziilor – a păși în necunoscut, a îmbrățișa nevăzutul, a atinge întunericul din tine pentru a te bucura de lumina care aduce pacea, a-i da indefinitului chip în propriul trup, a-l  multiplica în varii forme, etc.

Biblia e o fereastră deschisă nu spre propria divinitate (așa cum fac mulți protestanți), ci

1. către un chip care se poate auto-măguli sau se poate elibera de propriile eșecuri contabilizate ca succese:

Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva Cuvântul, şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om, care îşi priveşte faţa firească într-o oglindă; şi, după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. (Iacov 1:22-15)

2. și către un alt chip, singurul care deține garanția că nu vom mai fi prizonierii propriei vanități:

Noi toți privim cu fața descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului (2 Cor. 1:18).

Cel care privește prin fereastră, care se schimbă după chipul nou pe care îl vede DINCOLO, poate fi un incontestabil martor AICI! Ori aici este tocmai oferirea de evidențe palpabile celui care le caută din plin, este jocul imanenței și al transcendentului care se întrepătrund fără a respecta politicoasa logică a simetriei. Aici este cerul văzut pe retina ochiului celuilalt! Căci de mult Cel ce este s-a lăsat dovedit lumii tocmai de către cei ce își găsesc identitatea în El. Nimeni însă nu garantează  că autenticitatea nu poate fi sufocată de licitarea identităților. Ori tocmai aici este farmecul trăirii Evangheliei în timpurile noastre postmoderne – autenticitate multiplicată după model fără însă a fi serială și kitchioasă, ludic divin în suferință umană ca expresie a unui DINCOLO taumaturgic și nu al unui AICI mizerabil, certitudinea relațională (acel ambiguu transparent de care vorbeam la început) fără epuizarea depersonalizantă a cunoașterii dogmatice , o invitație către noutate care nu se transformă în modă și căreia nu îi este frică să promită continua umplere a punctelor de suspensie într-o concluzie dechisă, creativă.