Category: Psalms

Movies, Musics, Psalms, Scattered Ideas, Vox Clamantis In Deserto

If I were a rich man…

by  •  • 0 Comments

Canon după Psalmul 73

Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).

Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie  fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului  de vânzări,  cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.

În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:

Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)

Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:

De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”

Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.

Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie:  căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)

Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.

M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)

Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite.  Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.

Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”.  Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei  umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.

Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.

Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.

Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)

P S. :

Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂

Psalms

Psalm

by  •  • 0 Comments

N.B.

Oare ce s-a stricat în noi de nu mai citim poezii, frumusețea naturii nu ne mai stârnește nicio tresărire dacă nu o transformăm în realitate de gradul doi sau trei prin fotografiere și prelucrare inginerească? Oare de ce am stricat nu doar echilibrul ecologic al naturii fizice, dar și pe cel al realităților spirituale, nefiind în stare să mai așteptăm să primim ceva de la Dumnezeu pentru că, nu-i așa, noi suntem cei ce facem și desfacem lucrurile în universul ăsta? De ce trebuie să ajungem albii secate, umbre stoarse de vigoare ca să acceptăm că există o măreție a vieții care ne depășește, și chiar dacă este imensă ea nu ne strivește, ci ne așteaptă să îi cântăm psalmi? 

Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el. Şi aceasta, fără vorbe, fără cuvinte, al căror sunet să fie auzit: dar răsunetul lor străbate tot pământul, şi glasul lor merge până la marginile lumii.

În ceruri El a întins un cort soarelui. Şi soarele, ca un mire, care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz: răsare la un capăt al cerurilor, şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt; nimic nu se ascunde de căldura lui.

Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.

Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.

Cine îşi cunoaşte greşelile făcute din neştiinţă? Iartă-mi greşelile pe care nu le cunosc!

Păzeşte de asemenea pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine! Atunci voi fi fără prihană, nevinovat de păcate mari.

Primeşte cu bunăvoinţă cuvintele gurii mele, şi cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea şi Izbăvitorul meu. (Ps. 19)

Musics, Psalms

Despre onestitate

by  •  • 5 Comments

Oare o mare sunt eu, sau un leviatan, de-ai pus strajă în jurul meu? (Iov 7:12)

Atunci când treci prin anumite stări (normale când te afli la o răscruce în viață, când suferi, când pierzi ceva/cineva, când simți că plutești fără de sens prin viață, etc.) cărțile devin simple constelații haotice de litere, emisiunile TV sau filmele zumzăiesc undeva în background, chiar cei apropiați sunt distanți, incapabili a simți sensibilități atât de intime încât doar Dumnzezeu le poate înțelege. Dar, chiar și aici e o problemă: ”Cum să te cerți cu Dumnezeu? Cum să I te plângi? Nu face bine! Nu se cade! Nu e o stare nou-testamentară!” Reverența prefăcută a succesului spiritual sugrumă onestitatea care ne aduce aminte de locul nostru în univers! De altfel prefăcătoria creștinilor osificați într-o religie a succesului a fost motivul pentru care mulți scriitori și artiști au creat opere de calitate dar și apologia unei onestități fără niciun dumnezeu!

Iată că trăim glorioasele vremuri ale ”autenticității” omului fără de Dumnezeu. Dar, surpriză, oriunde te uiți, la Tv, în cărțile de succes, pe fețele comerciale, ”socializate” pe toți pereții, vezi vigoare, zâmbet, plesneală de fericire. Vrând să fii ”autentic” ca ceilalți (iată o nouă definiție a modei), e musai să îți ștergi lacrima, să îți sorbi cuvintele din inimă și le arunci într-un tărâm al lucrurilor stricate, prăfuite, uitate. Îți iei sufletul, îl machiezi, și îi dai un șut în arena olimpienilor fără de moarte, tristețe, suferință. Și uite așa ne-am ales cu o ”autenticitate” care ne închide în aceeași cușcă ca și prefecătoria religioasă!

Conștient că viața e o alchimie de stări diferite, eu cred că trebuie să reconsiderăm nevoia cât se poate de naturală de a te plânge, de a exprima durerile, de a căuta alinare, compasiune, urechi care să te audă, inimă care să te înțeleagă. Și, oricât de sensibili și bine intenționați am fi, să recunoaștem că Cel care a suflat suflare de viață ne poate înțelege cel mai bine suspinele sufletului (oare ce rost are să spui cuiva în suferință să aibă credință când acesta nu o are, de parcă i-am porunci să crească instant cu nu știu câți centimetri și acesta ar putea dar nu ar vrea? astfel de situații sunt prilejuri de confidențe îndrăznețe, dar pe care nu noi trebuie să le smulgem de la cei în nevoie!).

HurtingwithGodRevisions2.pdf

Un îndrumător pentru o reconsiderare a Psalmilor, ca material pedagogic pentru suspinele vieților noastre de astăzi, o constituie cartea lui Glenn Pemberton, Hurting with God: Learning to Lament with the Psalms  (Abilene Christian University Press, 2012).

Psalmii conțin imprecații adresate lui Dumnezeu într-o proporție care ar zgârâia urechile finuțe ale multor creștini ce își doresc aici, pe pământ, o viață de catifea. Din 150 de Psalmi, 60 de Psalmi, adică 40%, sunt Psalmi de imprecație, 41 (adică 28%) de laudă, 27 (18%) de mulțumire și 22 (14%) intră la categoria ”diverse”. Oricât am teologhisi că de fapt creștinul trăiește vremurile harului, ale Duhului Sfânt lăsat ca Mângâietor pe pământ, neglijând Psalmii nu facem altceva decât să ne privăm de o resursă extraordinară de a empatiza, de a ne exprima adâncurile pe care nu apucăm să le sondăm nici când mergem la psiholog/consilier.

If we are what we sing, then we are in trouble in terms of expressing the reality of the life of faith (Denise Dombrowski Hopkins, Journey  through the Psalms, Chalice Press, 2002, p. 8)

Dacă se face o comparație a structurii Psalmilor cu cea a cărților de cântări din bisericile protestante tradiționale, diferențele se văd cât se poate de clar:

Slide1

Situația devine critică dacă comparația este făcută între Psalmi și Praise & Worship. Muzica de marș forțat pe ritmuri de fanfară a fost înlocuită cu o muzică psihedelică care să ne țină tinerii în biserică, hiper lacrimogenă, înălțătoare ca o rachetă și durabilă ca o secundă…

Suntem învățați să avem o viață tot mai predictibilă, care urmează rețete numerice ale unor algoritme calculate riguros de nelipsiții specialiști, ajungând  roboței sterilizați de îndoieli, temeri, întrebări, emoții și rugăminți.

În fața unei astfel de alterări a umanității noastre, a unei artificialități sufocante, Psalmii sunt o invitație la onestitate, la tragerea vălului de peste sufletul nostru, îmbâcsit de prea multe parfumuri stridente. Ei sunt popasuri pentru conversații autentice cu Dumnezeu despre sine (și despre alții), ajutându-ne să trecem peste furtuni și talazuri care par a ne înghiți cu totul. De altfel este foarte interesantă observația pe care o face autorul despre metafora mării ca fiind una care determină/afectează viața omului sau una care e o imagine a condiției umane. Chiar dacă este pusă în granițe stabilite de Dumnezeu (Ps. 104) totuși apele mării sunt o amenințare, un simbol al distrugerii (Geneza 6, Ps. 69, 88, 144, etc.), al judecății, al răului cu care se confruntă omul. Psalmistul este cel care  adresează lamentările despre pericolele care îi amenință viața, cerându-i lui Dumnezeu să-l salveze din mijlocul acelor probleme, iar în cele din urmă își exprimă încrederea în Dumnezeu ca Cel care orânduiește creația Sa, o administrează și o stăpânește (Ps. 29, 77). În cele din urmă  vom avea ”un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră şi marea nu mai era” (Apoc. 21:1). Abia acolo nu va fi lacrimă și plânset! Iată cum plânsetele vor fi  transformate în dans de bucurie!

Așadar, să nu ne fie frică să fim umani, autentici, onești!

Psalms, Psalms

Un strigăt de bucurie

by  •  • 0 Comments

Și totuși, care sunt izvoarele bucuriei omului îndopat cu fericirea plasticoasă, pixelată, fadă? Strigătele isterice ale publicului extaziat pe care îl vezi pe la orice emisiune TV din America îmi provoacă, vorba unui coleg de facultate, ”repulsii ontologice”. Excesul senzorial are ca efect pervers tocmai atrofierea simțurilor. Iar atunci nu faci altceva decât să îți adaugi o proteză de simțire, să te îndopi cu hormonii așa zisei bucurii a clipei.

Lumea noastră are ciudata lege a compensației și echilibrului: ceva ți se ia atunci când ți se oferă! Aici, în parametrii vieții umane, nimic nu e gratis! Când e încălcată această legitate atunci poți fi sigur că ești pe cale să devii o ficțiune, una nu prea reușită (când toată lumea e ”happy” cu siguranță că trăiești deja un coșmar!)

Bucuria nu e un continent vesel şi nicidecum o imensitate plată. Ea este mai degrabă un arhipelag, o suită de insule despărţite de diverse torente. În ciuda capriciilor vieţii şi a fiordurilor  ei, ne este dat să trecem de la o bucurie la alta. (De multe ori suntem tentaţi  să preluăm convenţionalul Omnia romae venalia sunt – în Roma totul e de vânzare – şi, prin pseudo-realitatea veselă a spectacolelor de tot felul, ne lăsăm sterilizată conştiinţa de realitatea durerii, a morţii şi a hăurilor ce se deschid între insulele de bucurie.) (Arhipelagul bucuriei)

Doamne, culeg din mâinile Tale orice izvor de bucurie care îl văd într-un răsărit de soare, un zâmbet de copil, o slovă transformată într-un cuvânt de viață, o adiere a Duhului Tău… Dincolo de neguri și umbre ești Tu, bucuria sufletului meu! Dincolo de orice gălăgie inutilă aud glasul Tău, dincolo de trăirile mele înguste, pipernicite, văd viața ce izvorește din Tine!

O, de te-ar cuprinde ochiul, de te-ar auzi urechea, ce am striga de bucurie!

Dar, până la tragerea cortinei cerurilor, ferice de cei care se bucură de cerurile din inima lor!

Nu ne vei înviora iarăşi, pentru ca să se bucure poporul Tău în Tine? (Ps. 85:6)

Musics, Psalms, România pitorească, Vox Clamantis In Deserto

Armonia comuniunii

by  •  • 2 Comments

Chiar dacă Emile Durkheim vorbea despre o “fraternitate religioasă” (The Elementary Forms of Religious Life, The Free Press, New York, 1995, pp. 39-44), peisajul religios contemporan provoacă mai degrabă convulsii decât alinare în corpul social românesc.  Pentru a proba această sentință este de ajuns să privim la discuțiile provocate în mediul evanghelic de controversa legată de asocierea lui Iosif Țon cu gruparea  Străjerii.

În analiza acestor convulsii cred că pe lângă motivațiile de natură spirituală (capacitatea noastră de a fi “tari la cerbice”, chiar dacă ne clamăm ceva filiații de la  valorile nou-testamentale și profilul christic), putem întrezări și ceva condiționări de natură filosofică/conceptuală.

1. Mai întâi se poate observa că mediul religios pare a fi unul prielnic permutărilor deloc creative ale unei mediocrități care își reclamă  descendența aristocrată a adevărului absolut. Înțepeținiți în adversitatea dualismelor tușate, a generalizărilor pripite (ortodocșii, baptiștii, catolicii, penticostalii sunt…), ne purtăm propriile războaie ale orgoliilor, nicidecum neglijabile. Polițele care se plătesc între Iosif Țon și Paul Negruț, implicând armata de “locotenenți’ a fiecăruia, îmbracă aerul savant al apărării unei ortodoxii dogmatice, cam anchilozată în sloganuri sau a unei revitalizări absolut necesare, dar prea ‘sublimă’ pentru a fi credibilă  atunci când privim la unii dintre promotorii ei.

Când fiecare are partea sa de adevăr avem doar două opțiuni: ori personajele se așează împreună pentru a-l unifica, fiecare câștigându-l pe celălalt, ori fiecare se sărăcește în războiul său privat pentru părticica lui de adevăr. Interesant și trist este faptul că pronunțarea emfatică a adevărului se îmbină de cele mai multe ori cu exluderea și stigmatizarea irevocabilă, fără nicio negociere, a oponentului. Această manieră este incompatibilă cu principiul din Matei 18, călcat flagrant de cele mai multe ori de autoritățile religioase, poziționate în tiparul de argumentare fariseică din Ioan 9:  “tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, care suntem ucenicii lui Moise?” Cu alte cuvinte, jocul de imagine întotdeauna îl secondează pe cel de putere: cu cât oponentul e descris în termeni tot mai diabolici, în regimul erorilor, cu atât propria poziție pare tot mai imaculată, mai consistentă în regimul de adevăr incontestabil.

2. În dinamica acestor forțe avem de a face cu incapacitatea multor creștini de a absorbi impactul diferitului, a pluralului, atât de specifică noului mod postmodern/hipermodern de a gândi și simți. Mulți lideri creștini au fost formați în tiparul unui creștinism “de gherilă”, supraviețuitor în fața coerciției statale din timpul comunismului. Tocmai acest tip de formare/educație  împiedică  acum acești lideri să se adapteze rezonabil la polivalențele și diversitatea valorilor dintr-o societate deschisă, concurențială, fluidă în jocurile de sens pe care le produce în continuu.

Este un lucru bine știut că actorii spațiului secularizat par a fi relativiști moral, dar activiști social. Ei sunt stimulați să își revendice capacitatea de a fi diferiți, chiar dacă în practica socială par a reacționa dogmatic la orice tentativă de a supune criticii valoarea absolută a propriului relativism.

În schimb,  mulți creștini par a-și reclama cu strictețe perimetrul sfânt al izolărilor confesionale, rămânând cu totul în paradigma asemănării plate, ca o carantină globală împotriva necunoscutului și a diferitului. De foarte multe ori capacitatea de adaptare a discursurilor celor care reprezintă organizații eclesiale este înțepenită în blocaje lingvistice și de sens care îi face irelevanți celor care nu le-au însușit limbajul și subcultura. Abordarea “ecumenică”, deosebit de deschisă, inovatoare, a creștinismului primului secol a fost înlocuită, de-a lungul secolelor, cu rigiditatea instituțională.  Cu altă ocazie (Cum să-L “omori’ pe Dumnezeu – simplu și repede – 3. Religioșii atei) observam că

Legile insensibile ale istoriei parcă ruginesc tot mai mult fiorul religios de adorare a lui Dumnezeu. Ne considerăm mai puternici, mai inteligenţi, mai stăpâni ca să ne mai putem  încrede în Cel ce tace în faţa indecenţei noastre.  Putem aminti aici un efect pervers al istoriei: sectele care supravieţuiesc unei perioade de timp devin inevitabil confesiuni, mai degrabă instituţii decât grupuri contestatare (Howard Becker, Through Values to Social Interpretation: Essays on Social Contexts, Actions, Types, and Prospects, Duke University Press, 1950, cap. 4, Some tools of the trade, mai ales pp. 112-118).

Uite aşa ne “aşezăm”, devenim vizibili în câmpul social, urmărim cu diplomaţie constituirea unui”brand” pentru comunitatea din care facem parte.

Revenirea (cam de factură postmodernă) la creștinismul original, ca o platformă de reformare a celui instituționalizat (modern, raționalizat) nu se poate face  însă fără modificarea straturilor și a pârghiilor de putere, dureroasă și deloc benevolă.

Totodată, dacă privim la dinamica vieții religioase de astăzi, putem observa faptul incostestabil că tiparul devoțional penticostalo-carismatic se adaptează cel mai bine spațiului de gândire și de simțire a epocii noastre sintetice, emoționale, experimentală. Bisericile istorice și cele protestante rămân să își apere cu cerbicie status quo-ul, cosmetizat cu discursuri despre tradiția istorică, teologică, etc.

În fața acestor constatări dureroase, nu rămâne decât să vin în fața Scripturilor pentru a găsi modelul de armonie pe care Creatorul l-a intenționat pentru noi. Găsesc că soluția e foarte simplă: să ieșim din competiția afirmării de sine, adică să “îi lăsăm aer lui Dumnezeu să respire”. Atunci El își va face simțită prezența într-un mod care îi va convinge pe alții să vină și să ne tragă de poala hainei, spunându-ne: “Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!” (Zaharia 8:23b)

De altfel păgânul Balaam, cel care nu avea niciun interes în propășirea Israelului, rămâne uimit de ceea ce vede la Israel:

„Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele! (Numeri 24:5)

Oare cum ar fi dacă de fiecare dată când mergem la biserică am lua în considerare  Ma Tovu, o meditație rostită de fiecare participant la liturgia sinagogilor:

Iată, ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună! (Psalmul133:1)

În așteptarea momentului și atitudinii care poate crea o comuniune armonioasă a  celor diferiți, dar care Îl au pe Domnul,  să ascultăm o melodie evreiască (Hine Ma Tovu), cântată  în stilul unui mix de jazz cu gospel:

%d bloggers like this: