Pre-condiții
Tăceri, explorări temerare, irumperi de libertate dar și spaima umbrelor, cuvinte, minți în dialog, blocaje, retrageri strategice, înnoiri și pași pe un drum nou. Iată câțiva pași posibili în deschiderea spre universul de lângă noi prin dialog, expresie, în-cuviințare a ființei ca act de existență (ieșire din sine în terminologia ontologiei heideggeriene).
Numai că, atunci când dialogăm, ca orice expresie, inclusiv cea divină, ne expunem vulnerabilităților. Iar greșeala capitală aici este că prin dialog noi credem că ne expunem vulnerabilităților altora, nicidecum nu ne expunem propriile vulnerabilități altora. Preferăm să acordăm grație, iertare, de pe un soclu superior, al celui care are și dă altora, cu greu ne gândim că noi suntem, de multe ori, aceia care trebuie să cerem grație și iertare ca cei care suntem lipsiți și vinovați (de aici raportul schizofrenic între predicile în care suntem învățați să oferim iertare celorlalți pentru greșelile lor comparativ cu cele în care suntem îndemnați să cerem noi iertare pentru ale noastre greșeli).
Ei bine, toate aceste pre-condiții sunt expuse, multiplicate și, nu de multe ori, blocate, încremenite, în dialogurile noastre cotidiene sau academice.
Noul val, aceleași păcate
Experiența dialogului cu tineri neo/post-evanghelici s-a concretizat aproape de fiecare dată într-o bosumflare supărăcioasă că jucăria nu e chiar atât de apreciată, ba chiar are o doză mare de self-injuring. Ca unul relativ distant, străin mediului evanghelic (prins undeva între experiența ortodoxă, kerygma evanghelică și liturghia catolică) văd megatendințe la neo/post-evanghelicii români, știu din ce context fundamentalist vin, știu și ce noi “guru” (străini dar/mai ales (și) români) sug vlaga celor ce vor ceva mai mult, compar toate astea cu istoria la indigo de prin alte părți de acum decenii și înțeleg dar și avertizez că se trece de la o extremă la alta. Plus, mă interesează fenomenul “de-convertirii” la neo/post-evanghelici, îl studiez de câțiva ani și am văzut o procesualitate, niște pași care sunt sistemici, comuni tuturor de-convertirilor. Ori văd mulți ”inovatori” ai mediului evanghelic ce se îndreaptă cu purcel și cățel tocmai către fundăturile de plumb la care au ajuns alții înaintea noastră!
În acest context al mimesului istoric, problema mare a neo/post-evanghelicilor români este că nu au încă prea mulți parteneri de dialog credibili și bine pregătiți. Ori această lipsă de parteneri pe măsură întărește propriile prejudecăți și atitudini de superioritate, absolut dăunătoare oricărui proces de reformă și schimbare a ceea ce este deja strâmb și limitat. Chestiunea lipsei de dialog și a copierii inconștiente a tarelor sistemului care se vrea reformat devin evidente când dai peste un partener de discuție care atrage atenția asupra vulnerabilităților sistemice, logice și pastorale, folosind un limbaj academic, studii la zi și decența comunicării bine informate.
Oamenii se simt loviți în amorul/orgoliul propriu atunci când li se demonstrează că unele dintre argumentele cool și ideile inovatoare pe care le propagă nu sunt nici prea bine închegate, nici prea originale și nici prea sănătoase. Știu de peer/group-pressure, de căldura protectivă a unui guru, căruia îi sorbi cuvintele, te temi să nu spui prostii că altfel ”te mănâncă de viu”, te fălești oleacă smerit de aura de invincibilitate pe care ți-o dă reconfirmarea ideilor în cadrul familial al suținătorilor/fan/clubului ideologic/religios/politic/sportiv, etc., dar ieșirea în întâmpinarea celui diferit este ceva diferit. În arena ideilor se văd caracterele, nu în solitudinea perfectă sau în clubul celor ce gândesc relativ la fel! Tinerii neo/post-evanghelici se simt minunat în jurul gurului lor și în proximitatea discursiva a oponenților slab educați/pregătiți. Însă ei descoperă subit umori personale când sunt luați la amănunt de cineva care le studiază argumentele și își exprimă îndoiala că certitudinea lor este bine întemeiată. Vorba aia, să vorbim de îndoielile tale, nu de certitudinea celor ce se joacă cu îndoielile proiectate altora. Cu toții avem de învățat – atât intelectual cât și spiritual – din dialogul cu cel diferit!
Desigur, fiecare avem limitele și slăbiciunile noastre iar cu cât ne expunem tot mai mult și pe tot mai multe domenii, cu atât riscăm să fim deconspirați ca superficiali și ducând lucrurile doar până la jumătatea drumului dacă nu doar la începutul lui. Tocmai de aia eu prefer să am ceva de spus doar atunci când știu că am ceva argumente și m-am gândit cu câțiva pași înainte la ce posibile contra-argumente pot fi aduse în discuție. Iar atunci când încep dialogul sunt deja pregătit să accept că este posibil să fiu greșit, cerând însă doar evidențe clare și nepătimașe. Cine nu începe o discuţie cu o astfel de premiză ori este Isus Hristos ori doar I se pare că este El!
Noutatea uitatului
Observând dezordinea morală și caracterială ce definesc o bună parte a dialogurilor din mediul evanghelic, mă întrebam dacă nu cumva simțim lipsa unei etici a dialogului. Și mi-am dat seama că nu de coduri și proceduri ducem lipsă ci de o atitudine, cea care pre-condiționează ceea ce numim etica dialogului. Ori această pre-condiție o avem atât de clar afirmată în Ioan 13 și vizibil practicată de Isus în raport cu ucenicii Lui (cu care a avut și multe discuții contradictorii).
Desigur, un studiu serios ar trebui să includă o morfologie a limbajului utilizat în acest pasaj, o anatomie a condiționărilor culturale și o fiziologie a organicității acestui text cu altele, mai ales din Vechiul Testament. Am să expun sumar doar concluziile acestui efort de înțelegere a textului din Ioan 13, concluzii care pot fi un punct de plecare în configurarea unei etici a dialogului.
Jesus Washing Peter’s Feet by Sieger Koder
În v. 1-17 avem actele legate de spălarea picioarelor – cadrul în care se realizează și în care trebuie înțeleasă spălarea picioarelor.
În v. 18-38 avem explicațiile pe care le oferă Isus cu privire la ceea ce a făcut mai înainte, explicații care oferă semnificația actului.
Spălarea picioarelor era în primele secole ale creștinismului urmată de mărturisirea păcatelor și abia atunci se putea lua cina/euharistia. Spălarea picioarelor este invitația Domnului de a ne mărturisi păcatele pentru a ne spăla de ceea ce s-a depus în urma trecerii noastre prin lumea în care umblăm și în care ne mai murdărim. Spălarea picioarelor este o resursă spirituală fundamentală de care putem beneficia atunci când am înțeles scopul cu care ea a fost dată/instituită de Isus – de altfel e o poruncă și ca orice poruncă a Domnului, ea trebuie bine înțeleasă!
Primele 3 versete sunt absolut importante pentru a defini cadrul în care are loc acțiunea:
– atitudinea lui Isus – chiar dacă știa de unde vine și unde merge, chiar dacă era Domnul atotcunoscător, puternic și vrednic de cinste, El alege să slujească pe cei care-i erau ucenici!
– motivația – a iubit pe cei cărora le-a spalat picioarele !
Orice spălarea picioarelor cu o atitudine care nu e de slujire ci de superioritate și cu o motivație de judecată și nu de iubire reală, ea este o ologire a picioarelor – un păcat religios, o greșire totală a scopului/intenției lui Isus!
Isus ia actul din contextul cultural al iudeilor și adaugă semnificații care țin de revelarea Împărăției și a relației cu Domnul acestei Împărății (de ex. – pildele cu semănătorul, concrete pentru țăranii cărora le vorbea, imaginea fecioarelor din Matei 24, pornind de la etapele unei nunți la evrei, etc.). Deci Isus transformă un fenomen cultural accesibil și îi adaugă noi semnificații. Așa se întâmplă și cu ”banalul” act al spălării picioarelor.
Să nu uităm că
– Isus este cu o seară înainte de a fi crucificat, deci trebuia să le dea unul dintre ultimele exemple care să-i motiveze adânc pe cei care trebuiau să rămână pe pământ.
– ucenicii erau noii slujitori ai Împăratului și ei trebuiau școliți, trecuți prin școala sfințeniei pentru a fi gata de slujba care aveau să o împlinească dupa ce Isus avea să fie omorât, înviat și înălțat.
De altfel, cap. 13-16 seamănă destul de mult cu trecerea de la Curtea Cortului spre Locul Sfânt, trecând pe la ligheanul unde preoții și leviții trebuiau să se spele, înainte de a intra în Cort pentru a sluji Domnului.
Dincolo de aspectele concrete ale textului cu privire la actul fizic al spălării picioarelor, dacă am rămâne doar la acesta, L-am nesocoti pe Însuși Domnul nostru Isus pentru că după aceea se așează la masă și îi întreabă pe ucenici dacă a înțeles ce le-a făcut.
Fericirea este o consecință a celor care nu doar acceptă spalarea picioarelor ci și au înțeles-o. Era însă unul care a fost spălat pe picioare dar care nu a avut deloc parte de fericirea pe care trebuia să o aducă practicarea spălării picioarelor…
El ne exemplifică spălarea picioarelor prin invitația pe care le-a facut-o Iudei și lui Petru de se recunoaște cu păcate pe “picioare”, pe care doar El le poate spăla. Unul a acceptat, altul a refuzat! Diferența a fost enormă în ceea ce privește rezultatele acestei spălări pe care a oferit-a Isus celor doi.
Dacă Isus i-a iubit până la capăt, atunci nu a stat nepăsător – dragostea nu înseamnă să îl lași pe celălalt să moară liniștit ci să te implici activ, pasional, cu lepădare de sine și cu dragoste!
Interesant că dragostea lui Isus care motiva spălarea picioarelor lui Iuda și lui Petru s-a manifestat în moduri diferite:
– pentru Iuda, spălarea picioarelor – invitatia la mărturisirea păcatului trădarii – s-a făcut fără ca ceilalți să-și dea seama. Chiar și când a pronunțat cruda sentință Satanei care a intrat în Iuda, uncenicii credeau că i-a spus să cumpere ceva pentru sărmani (e clar, nu cu voce țipatoare, ci cu una calmă, caldă). Acest mod de a-l invita pe Iuda a fost potrivit slăbiciunilor, temerilor lui Iuda – în ascuns. Isus i-a facut invitația în fața celorlalți dar într-un mod pe care să-l înțeleagă numai Iuda, tocmai ca acesta să poată avea tot comfortul psihic pentru a accepta pocăința. Dar când Iuda a acceptat doar actul spălării fizice a picioarelor, nu însă și semnificația sa spirituală, el a devenit un fariseu irecuperabil pentru că dacă nu intră Domnul în casa inimii lui, atunci a intrat un alt stăpân, care l-a dus la pieire – ”și atunci a intrat Satana în el”!
– pentru Petru, invitația publică în fața tuturor de a-și recunoaște slăbiciunea l-a facut pe Petru să aibă un punct de sprijin în pocăința sa atunci când previziunile lui Isus s-au împlinit. Petru a trebuit să recunoască slăbiciune tocmai în fața celor care se mândrise că este cel mai puternic!
Cuplat de aceasta pildă a spălării picioarelor Isus dă porunca să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu!
La fel și în cap. 15, după ce le dă pilda viței, care vizeaza relația ucenicilor cu lumea (rodirea) strict legată de relația lor cu Dumnezeu (via), chiar dacă lumea îi va urî, ucenicii vor trebui să împlinească o nouă poruncă – cum a iubit Isus, așa să iubească și ei!
Porunca spălării picioarelor nu este doar pentru unii, pentru specialiștii în descoperirea petelor de pe picioarele altora, ci e pentru fiecare – așa să vă faceți unii altora!
Să ne imaginăm cât de frumoase și productive ar fi dialogurile dintre creștini dacă am porni în discuție cu atitudinea și inima lui Isus spălând picioarele uncenicilor Săi!
Alonewithothers's Blog 
Reblogged this on Marius Cruceru and commented:
De citit ce spune Marius aici! Cu atentie si context!