Tag: mărturisire

Dezgroparea morţilor

Observând câteva reacţii produse în jurul demersului Răscumpărării memoriei, demersul istoriografic de devoalare a subteranelor colaborării cu Securitatea  a unor creştini, precum şi a rezistenţei altora în faţa Leviatanului comunist, am dat peste următoarele rânduri. Ele sunt valabile în egală măsură atât pentru cei care au trăit în comunism, cât şi pentru unii dintre tinerii de astăzi, predispuşi la o perversă şi comodă anesteziere a istoriei:

Am auzit destui români care – dacă încerci să le vorbeşti despre trecut – exclamă excedaţi: „Ce rost are să dezgropăm morţii!?“

Ce torţionari, ce crime, ce victime, ce puşcării politice, ce vieţi distruse, ce luptători în munţi, ce ţară îngenuncheată, ce ierni fără căldură şi apă caldă, ce zile şi nopţi fără curent electric, ce frică de-a deschide gura, ce graniţe închise, ce cozi, ce oameni atârnând pe scările troilebuzelor, ce turnătorii şi-n familie, ce imbecilizante şedinţe şi ore de învăţământ ideologic, ce demolare generalizată, ce pădure de cutii de beton pe post de locuinţe, ce industrie dezvoltată dement, producând în pagubă, ce colectivizare cu forţa şi cu mult, mult sânge? N-are rost să dezgropăm morţii, frate!

(citat din articolul Dezgroparea morţilor, de Tudor Călin Zarojanu, Adevărul, 22 iulie 2010)

Cu o altă ocazie, mi-am exprimat opinia faţă de procesul de răscumpărare a memoriei, atât de necesar societăţii româneşti:

Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare). (Fatalităţi istorice?)

Reviewing the situation

După atâta tensiune şi nervozitate fratricidă, să ne relaxam şi să ne încercăm subtilităţile compasiunii.

Cred că nu strică un scurt moment de empatizare cu cel rău şi arogant dar care (în sfârşit) îşi simte mizeria proprii decăderi şi are nevoie de o  “reevaluare” a situaţiei de fapt. Ideea cruntă este parţialitatea de care dăm dovada atunci când dictăm verdicte morale: credităm schimbarea celui rău într-o măsură infim mai mică faţă de cea în care ne credităm propria dorinţă de schimbare.

Tocmai de aceea, în strigătul unei victorii, întotdeauna să discernem tăcerea unei înfrângeri. Şi viceversa…

Minunea iertării – Psalmul 32; Psalmul 51 (1)

Acum, poate mai mult ca niciodată în istorie, am învăţat (şi suntem instruiţi mediatic) atât de bine a întinde degetul acuzator întotdeauna spre celălalt.  Ştim atât de bine să vorbim ironic de greşelile şi defectele altora, fără a ne aminti de propria vinovăţie şi neputinţă. Suntem flămânzi de mărturisirile altora (mediatizate şi dramatizate până la limita parodiei şi a patetismului ieftin în emisiuni de genul Surprize, surprize sau Iartă-mă), mărturisiri care să le camufleze pe ale noastre. Ne-am format atât de bine o cultură a “celuilalt”, a discursului exterior ce permite sugrumarea introspecţiei şi nebuna fugă de vinovăţie, de acuzările conştiinţei.

Dar oare ce rămâne din noi, ca fiinţe umane, atunci când privim dincolo de copertina status-ului social, dincolo de un anumit nivel al inteligenţei sau dincolo de o locvacitate superficializatoare? Ne alegem cu o afectivitate bolnavă ca refugiu al egocentrismului deviant, paranoic, cu o sensibilitate strivită de urâţenie şi denaturare … Pentru completare, vă sugerez să vă luaţi pastila zilnică a filosofiei de viaţă oferite de emisiunile de actualităţi, plus ceva  divertisment condimentat şi puţină expunere sub “binecuvântata” ploaie de ficţiuni reale a discursurilor publicitare.

Oare mai are vreo relevanţă învăţătura biblică despre păcat şi despre iertare?

Cele două învăţături sunt indisolubil legate între ele: când s-a renunţat la viziunea biblică a naturii umane corupte, inevitabil s-a renunţat şi la nevoia iertării şi a mântuirii. Bisericile, din comunităţi de oameni mântuiţi ce propovăduiesc şi altora iertarea de păcate, multe dintre ele s-au transformat astfel în societăţi de caritate şi săli de spectacole.

Oare mai există posibilitatea refacerii unei vieţi distruse? Există oare evadare din contingenţă şi imanenţa generatoare de atâtea destine umane în derivă? Mai pot fi Psalmii relevanţi timpurilor noastre postmoderne?

Psalmul 32 oferă certitudinea minunii iertării unui păcătos de către Dumnezeul Cel Viu:

1. Ferice de cel cu fărădelegea iertată,

şi de cel cu păcatul acoperit!

2. Ferice de omul căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea,

şi în duhul căruia nu este viclenie! (s. n.)

Iată nişte enunţuri conclusive ale unui om care a comis păcate şi fărădelegi, un om care a întocmit nelegiuiri cu viclenie! Fericirea sa reală s-a actualizat după o reală stare de apăsare a păcatului ascuns, a fărădelegii neiertate:

3. Câtă vreme am tăcut,

mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate.

4. Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea;

mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. (s. n.)

Starea de apăsare a păcatului acoperit (de noi în fărădelege şi minciună, nu de Dumnezeu în adevăr şi mântuire) este o stare entropică, de decădere şi descompunere psihică. Întreaga cultură şi producţie de valori contemporane sunt amprentate de “gemete necurmate”. Ne apasă un univers pe care l-am descris fără Dumnezeu cu o emfază pseudo-ştiiţifică şi suntem stigmatizaţi de perspectiva unui haos global şi de viziuni fataliste, catastrofice (subiecte ce dictează o bună parte din liniile ideatice ale producţiilor literare şi cinematografice).

Pentru îndulcirea conştiinţei cinice a modernităţii târzii, suntem serviţi cu savoarea culturii divertismentului şi a pseudo-evenimentului, a paradisurilor comandate de operatorii de imagine. Ni se lipeşte de conştiinţă (cu o violenţă amabilă) strălucirea unui zâmbet dictat doar de filosofia marketingului social “e mai bine cu noi decât fără noi”, zâmbet ce camuflează gândirea paranoică a alienării: “de ce îmi respiri aerul?” sau “daţi-mi voie să exist şi eu!”.

Dincolo de toate acestea, fiecare dintre noi a ajuns, cel puţin o dată, să pipăie artificialitatea matricei culturii noastre ce acoperă o epuizare evidentă, cultură a implanturilor artificiale ce “exportă” zâmbet larg şi  tineresc unor suflete bătrâne, bolnave.

Ne rămân două alternative:

1. Mărturisirea problemei, a bolii, pentru a căuta soluţia, vindecarea.

2. Izolarea cu orice preţ în sectă şi în extremă, izolare sau refugiu care să atenueze inevitabila frustrare a conştiinţei deviante (sporturi extreme, hobby-uri extreme, divertisment extrem, stil de viaţă extrem, filosofii, politici şi religii extreme, etc.).

David, în cele din urmă, a ales prima variantă:

5. Atunci ţi-am mărturisit păcatul meu,

şi nu mi-am ascuns fărădelegea.

Am zis: ”Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” (s. n.)

Versetul 5 din Psalmul 32 face referire la Psalmul 51 ca o mărturie a pocăinţei reale a lui David 1:

1. Ai milă, Dumnezeule, în bunătatea Ta!

După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! (s. n.)

Prezenţa maiestăţii divine reclamă în primul rând conştientizarea diferenţei de statut ontologic între om ca şi creatură, între cel ce a săvârşit fărădelegi şi a stricat ordinea creaţiei şi Creatorul, Cel ce a făcut toate lucrurile bune, singurul care poate mântui creaţia din decăderea sa. Pot cere “ştergerea” fărădelegilor atunci când Dumnezeu reprezintă singura mea modalitate de evadare din:

circularitatea existenţială a unei fiinţări entropice: păcat, decădere, moarte (cum spune Eclesiastul: sub soare toate împlinirile vieţii se frâng în moarte);

circularitatea hermeneutică a imposibilităţii construirii vreunui sens în orizontul închis al umanităţii considerată ca punct de plecare şi de finalitate a oricărui demers interogativ cu privire la sensul vieţii: “cine sunt eu?”, “ce sens am?”, etc. (sub soare totul este doar deşertăciune şi goană după vânt).

Când sunt conştient de păcătoşenia mea (centrarea exclusivă pe un ego mereu flămând de apreciere) şi de starea decăzută, de ruptură reală dintre judecăţile conştiinţei şi realităţile factuale, atunci voi cere ajutorul lui Dumnezeu. Voi fi conştient că doar “invazia de afară” a prezenţei lui Dumnezeu poate aduce mântuire din cortegiul funerar al existenţei în păcat. Dar când vin în faţa Dumnezeului Celui Viu, voi fi conştient de mila şi de bunătatea Lui, invocând îndurarea Lui.

2. Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea,

Şi curăţeşte-mă de păcatul meu!

3. Căci îmi cunosc bine fărădelegile,

Şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. (s. n.)

Dar dacă îmi cunosc bine fărădelegile şi voi conştientiza grozăvia păcatului meu, voi cere spălarea cu desăvârşire de nelegiuirile mele, iar aceasta pentru că păcatul mă ucide în conştiinţa mea. Având acest “detector” al păcatului în mine – conştiinţa – mă voi raporta corect la păcat (este al meu) şi la Dumnezeu:

4. Împotriva Ta, numai împotriva Ta am păcătuit

şi am făcut ce este rău înaintea Ta;

aşa că vei fi drept în hotărârea Ta,

şi fără vină în judecata Ta (s. n.).

Păcatul meu este o atingere a demnităţii şi sfinţeniei lui Dumnezeu, o grefă a unei creaţii malefice în creaţia lui Dumnezeu, o falie în armonia creaţiei divine. Dumnezeu nu-l recunoaşte ca fiind creaţia Sa, atrăgând astfel judecata pentru că El judecă ce este rău ca să rămână “fără vină” şi “drept în hotărârea” Lui.


1 “În comentariul său pe psalmi, Spurgeon afirmă că Psalmul 32 a fost scris după Psalmul 51 iar amândoi psalmii au fost scrişi ca urmare a pocăinţei lui David, după ce a păcătuit cu Bat-Şeba şi după ce l-a ucis pe Urie” (Beniamin Fărăgău, Romani, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 1999, p. 158; se face trimitere la C. H. Spurgeon, The Treasury of David, vol. I, Hendrikson Publishers, Peabody, Massachusetts, p. 81).

%d bloggers like this: