Category: Gospel of Mark

În pasajul de faţă asistăm la o minune (v. 1-9), la o cerere şi un răspuns la cerere (v. 10-12) şi la o învăţătură conclusivă atât cu privire la minune cât şi la cerere (v. 13-21). Pasajul Îl găseşte pe Isus în plină misiune de proclamare a evangheliei, însoţită de semne şi minuni. Fariseii, parte a păstorilor duhovniceşti ai lui Israel, se adresează tâmplarului din Nazaret şi, „ca să-L pună la încercare, i-au cerut un semn din cer” pentru că, nu-i aşa, trebuiau convinse  de lucrarea mesianică a noului propovăduitor nu numai mulţimile „ignorante”, ci tocmai conducătorii ei, cei specializaţi în deconstruirea misiunii şi mesajului celui care tocmai le submina autoritatea. Dar această cerere ni se prezintă drept un veritabil anacronism, dacă luăm în considerare tocmai contextul imediat revelat de evanghelie, context înţesat cu semne şi minuni (prima înmulţire a pâinilor, umblarea pe mare şi vindecările din Ghenezaret din cap. 6; vindecarea unui surdo-mut din cap. 7 şi a doua înmulţire a pâinilor din cap. 8, toate desfăşurate într-un interval de doar câteva zile). Astfel, cererea fariseilor se prezintă ca un extraordinar expozeu de ignoranţă doctă.

Această cerere de a „comanda o minune” este încadrată  de minunea celei de-a doua înmulţiri a pâinilor (v. 1-9) şi învăţătura pe care o dă Isus ucenicilor cu acest prilej (v. 15-21).

Ceea ce este cât se poate de evident este faptul că Isus nu întocmeşte minuni „la comandă”, indiferent dacă cererea vine din partea diavolului (Mat. 4) sau a reprezentanţilor lui în gândire şi motivaţie (din partea vanităţii şi a orgoliului rănit al fariseilor în cazul de faţă). Isus desfăşoară puterea Sa în cadrul unor minuni ca să împlinească voia Tatălui, să-L proslăvească pe El şi să-şi legitimeze astfel ascultarea şi trimiterea Lui de către Tatăl (vezi Ioan 5; 11; etc.) împlinind astfel nişte nevoi concrete ale unor oameni aflaţi în situaţii extreme. Cu alte cuvinte, Isus nu vine în împărăţia întunericului ca să facă artificii de lumină şi zgomot cu minunile Sale!

În cazul nostru, văzând norodul care-L urma, Isus îşi cheamă ucenicii, le mărturiseşte compasiunea faţă de mulţimea flămândă şi le cere o soluţie la problema ridicată de El. Cristos doreşte împlinirea unei nevoi fizice pentru nişte oameni care şi-au manifestat dorinţa de a-L întâlni (v. 3). El se dovedeşte a fi modelul perfect de învăţător, ca cel care ştie să hrănească şi trupul celui care-L ascultă.

Însă ucenicii îşi manifestă atât de clar nu doar neputinţa lor de a aduce o soluţie, ci şi neputinţa lor de a crede că ar fi posibil o soluţie, că cineva ar putea da de mâncare mulţimii într-un loc pustiu (v. 4b). Aceasta ar fi concluzia lor la exemplul grăitor al hrănirii cu pâine într-un pustiu a unei mari mulţimi de oameni, dacă ne aducem aminte de istoria dăruirii manei celor ce ieşiseră din Egipt (Exod 16). Dar dacă acest prim exemplu ar fi făcut parte dintr-o istorie prea îndepărtată, supusă poate variaţiilor de interpretări şi mistificări uşor de aplicat unor discursuri diacronice, ucenicii ar fi trebuit să privească la istoria recentă la care au fost şi ei martori când, cu câteva zile în urmă, tocmai Cel pe care-L urmau a făcut o înmulţire a cinci pâini astfel încât să astâmpere foamea la cinci mii de bărbaţi, rămânând încă o cantitate importantă de fărâmituri (cap. 6).

Însă între timp ceva s-a întâmplat în mintea şi în inima ucenicilor. Puşi în faţa rezolvării unor nevoi concrete, ucenicii îşi mărturisesc neputinţa; în faţa unor nevoi concrete deja soluţionate, fariseii îşi mărturisesc necredinţa.

Tocmai de aceea când fariseii vin să testeze capacităţile „paranormale” ale lui Isus, învăţătorul îşi îndreaptă atenţia spre ucenicii Săi şi îi învaţă să se ferească de ”aluatul fariseilor şi de aluatul lui Irod”, adică de o inimă rea, necredincioasă, împietrită, o inimă care niciodată nu-şi poate sătura orgoliul bolnav. Tocmai această plămădeală începe să ia fiinţă în inima ucenicilor:

Isus a înţeles lucrul acesta, şi le-a zis: „Pentru ce vă gândiţi că n-aveţi pâini? Tot nu pricepeţi şi tot nu înţelegeţi? Aveţi inima împietrită? Aveţi ochi, şi nu vedeţi? Aveţi urechi, şi nu auziţi? Şi nu vă aduceţi aminte deloc? (Marcu 8:17-18)

Cuvinte valabile în egală măsură, în cazul de faţă, atât fariseilor cât şi ucenicilor. Învăţătura pe care le-o dă Isus ucenicilor în acest moment se referă tocmai la acest ”aluat al fariseilor” care începuse să dospească în inima ucenicilor Săi, împiedicând lucrarea lui Dumnezeu şi minunile pe care El doreşte să le facă în mijlocul oamenilor.

Pentru a-i ajuta pe ucenici să înţeleagă acest lucru, Isus face comparaţie între roadele  primei înmulţiri a pâinilor (Marcu 6:30-44) şi roadele celei de a doua înmulţiri a pâinilor (Marcu 8 :1-9):

Şi El a zis: „Tot nu înţelegeţi?” (v. 21)

Poate că în acest pasaj lentila hermeneutică pentru evenimentele prezentate în acest capitol o poate constitui acţiunea mâinilor ca extensie a dorinţelor inimii.

a) Având în faţa Sa patru mii de bărbaţi flămânzi, Isus ia doar cele 7 pâini disponibile, insuficiente însă pentru a-i sătura pe toţi, Îşi ridică  mâinile şi binecuvântă pe Dumnezeul cerului şi al pământului, pe Cel Viu, Care poartă de grijă. Cu puţinul pe care-l avea, înainte de a se produce minunea, Isus mulţumeşte Tatălui şi Îl binecuvântă. Chiar şi în sărăcie, mâinile ridicate spre ceruri nu ca răzvrătire, ci ca mulţumire lui Dumnezeu, pot deveni o adevărată binecuvântare pentru oameni!

b) Mâinile şi  inimile ucenicilor îndreptate doar spre împărţirea unor pâini şi culegerea unor fărâmituri întotdeauna vor rămâne goale! Chiar şi în bogăţie ele vor fi nemulţumite!

În ultimă instanţă, trebuie să recunoaştem că fiecare dintre noi suntem predispuşi să preţuim mai mult unele manifestări exterioare spectaculoase care să nu atenteze la siguranţa idolilor noştri mentali, idoli pe care îi hrănim chiar cu prejudecata că noi suntem instanţa supremă care va oferi credibilitate manifestărilor lui Dumnezeu. Isus Hristos a oferit ceva mai mult decât o simplă delectare vizuală, El a oferit posibilitatea ca în fiecare dintre noi să se producă o minune, cea a metamorfozei într-un om nou. Fugind după semne concrete ale unor minuni pe care poate că le vom refuza toată viaţa să le credităm ca reale, s-ar putea să pierdem posibilitatea de a fi martorii minunii propriei vieţi.