Un Hristos care nu e incomod și nu te dezamăgește e doar un idol convenabil!
Paștele este întotdeauna o invitație spre o reflecție incomodă. Să vezi cum economia divină a salvării din Egipt este irosită pe ieftinelele idolatre care au dus în robia asiriană și apoi cea babiloniană este un exercițiu incomod pentru orice evreu care își adună familia în jurul cinei de Paști. La fel și pentru creștini, Paștele în care Isus a fost crucificat datorită intersecției de interese înguste în numele unor idealuri mărețe este oglinda de care avem nevoie ca să ne recăpătăm tăcerea rușinoasă prin care se începe recuperarea sufletului amețit de sine.
Isus a murit pe cruce pentru că a dezamăgit pe mai toată lumea. În miezul dezamăgirilor avem șansa nu doar de a-L citi corect pe Isus, ci, mai ales, ne putem conștientiza propriile noastre idolatrii, întreg complexul de hamuri pe care le-am pus pe Isus ca să ne împlinească așteptările și dorințele. Să ne uităm doar la câteva dintre aceste categorii de oameni dezamăgiți de Isus.
1. Consumatorii de spectacol religios și minuni pe bandă rulantă au fost dezamăgiți de lipsa de minuni și semne puternice tocmai în săptămâna Paștelor, în fața audienței de milioane adunate la Ierusalim. De aici și spectacolul nietzchean al celui slab, răstignit și pierdut în tăcere și uitare pentru 3 zile. Când Isus nu poate sau nu vrea să facă nimic în fața injustiției grosolane a birocrației politico-religioase, la ce folos un astfel de Mesia? La ce folos un Dumnezeu dacă nu te scoate din necaz când ai nevoie?
2. Dezamăgiți au fost idealiștii (gen hippie) care i-au aplaudat dragostea pitorească a iubirii semenului și întoarcerii obrazului celui care te pălmuiește dar care au fost oripilați de insistența Lui cu judecata ce va veni, de digresiunile Sale violente din templu și din discuțiile nemiloase cu fariseii, preoții, de nesatisfacerea continuă și fără rest a nevoilor unui popor sărman, mereu flămând după o bucată de pâine, etc. Pentru acești oameni nu se poate să vorbești de incluziunea radicală când incluzi negativitate morală, condiții comportamentale, promisiunea unei judecăți finale în marea roz-bombon a gândirii pozitive, afirmative, progresiste!
3. Isus a dezamăgit și pe cei care erau gata să își sacrifice viața și tot ce aveau ei pentru binele poporului, al lui Israel. La vremea aceea era un lucru nobil să fii un zelot, să îți pui viața la bătaie în fața soldaților brutali ai lui Irod și ai lui Pilat doar ca să oferi lui Israel o viață mai bună, mai ales când asta era promisiunea lui Dumnezeu. Ei bine, Isus i-a dezamăgit și pe ei tocmai pentru că tot vorbea de universalitatea judecății și chemarea la mântuire a fiecăruia, ca individ, nu în vrac, pe criterii de clasă, etnie, group, etc. E mare lucru să dezamăgești sfinții luptători pentru justiție socială a celor ce își exprimă cel mai altruist iubirea de semen prin oferirea de fapte și procese concrete prin care marginalul, oprimatul, cel asuprit să poate trăi o viață mai dreaptă și bună!
La Paște, Isus a dezamăgit pe cei care promovau bucuria pasională a vieții pline fără trecerea prin filtrul purificator al morții de sine. La Paște, Isus a dezamăgit pe cei care credeau în mântuirea fără judecată. La Paște, Isus a dezamăgit pe cei care și-au construit argumente biblice în a justifica controlul și violența în numele dragostei de semen.
Tuturor acestora Isus le-a spus clar cu mult timp dinainte de Paște:
1. vitalitatea spirituală reclamă nu spectacolul de lumini al minunilor, ci vulnerabilitatea în fața lui Dumnezeu. Astfel, blândețea și smerenia devin mai puternice decât contorul omenesc al plinătății și satisfacției spritituale.
2. Doar cel ce se judecă pe sine este mântuit – nu există pozitivitate și incluziune “pură” fără prețul pocăinței. Orice idealism radical (“radical love”, “radical inclusion”, “radical hospitality”, “radical hope”, etc.), la modă azi, trebuie asumat pe baza pocăinței radicale, o chestiune nicicând la modă în civilizația umană!
3. Dragostea de semen nu se impune, nu se legislează, nu se mandatează! Hristos ne-a învătat că cel care iubește pe semenul său își dă viața pentru el, nicidecum nu îl închide, nu îi pune botniță, nu îl izolează, nu poruncește ce să facă și ce să nu facă. Singurul care are forța și autoritatea de a porunci dragostea e cel dincolo de ipocriziile și îngustimea intereselor cu care manipulăm pe ceilalți în numele dragostei. Toți ceilalți devenim ipocriți când ne poruncim să ne iubim unii pe alții – așa folosim slogane, strigăte de luptă, doar pentru a-l dezarma și acuza pe celălalt ca lipsindu-i dragostea. Zeloții fanatismului în numele altruismului dezvoltă o psihopatologie a dragostei de sine, promovată, comercializată ca dragoste de semen. Până și diavolul se prezintă ca un umanist și altruist preocupat cu siguranța și interesul personal al lui Isus!
Paștele ar trebui să fie un moment de meditație cu privire la toate fariseismele cochete cu care defilăm în numele unor idealuri vandabile unui public mereu flămând de narcotice spirituale, morale sau politice. În mixul celor trei categorii de oameni dezamăgiți de Isus în Săptămâna Patimilor și de Paști găsim simptomalogia transformării relației directe și oneste, incomfortabilă, cu Dumnezeu în religiozitate contorizată, în moralism idealist și activism politic (iată trei stadii de secularizare a creștinismului).
Adulterul bisericilor creștine cu mamona și bestia animalului politic nu are doar culoarea indecenței bizantinismului ierarhilor ortodocși din Rusia lui Putin sau cea a evanghelicilor din timpului “mesianicului” Trump, ci s-a expus în toată perversitatea ei grețoasă în ultimii doi ani în spectacolul evanghelicilor “progresiști” (struțo-cămila entropică și autofagă a intelectualilor de paradă post-moderni).
Oare câți slujitori ai lui Hristos vor avea curajul de a vorbi despre prostituția spirituală, morală și politică a bisericilor din anii COVID?
Un singur pas în istorie s-a făcut de la activiștii de partid care manipulau versete despre supunerea de autorități, rostirea de adevăr și iubirea de semen pentru a spiona și persecuta în România comunistă, la predicile Patriarhului Kiril despre destinul Rusiei ca drept-apărătoare a popurului rus oprimat și a creștinismului putinist la predicile unui Fr. Collins, Rick Warren, Tim Keller, N. T. Wright, manipulatoare, denaturate și obediente care invitau Cezarul să mintă și să facă ce vrea în lucrurile lui Dumnezeu (cu toții falimentari și ipocriți dacă privim la reacția lor față de cei cu opinii diferite tocmai prin filtrul propriului criteriu al dragostei, toleranței și incluziunii proclamate de toți acești lideri creștini)?
E o batjocoră grosolană să discutăm savant și disprețuitor de cezaro-papismul ortodox sau de cel “republican-evanghelic” și să nu vedem bârna evanghelică progresistă de care ne-am izbit în continuu de doi ani încoace!
Câți vom privi retrospectiv cu onestitate și maturitate spirituală la ce s-a întâmplat în ultimii ani în creștinism și vom identifica ipocriziile și violențele diabolice ascunse sub sloganul altruismelor ieftine? Câți vom avea discernământul spiritual în a răspunde ca Isus ispitirilor diavolului, condimentate cu versete biblice pline de dragoste și altruism? De fapt, câți ne vom elibera de idolul pe care l-am creat din Mântuitorul Isus?
Poate că nu degeaba niște rockeri ca Bon Jovi au sintetizat toată confuzia spirituală și prostituția politică actuală în versurile
Shot through the heart
And you’re to blame
Darlin’, you give love a bad name
Un Hristos care nu te dezamăgește, nu te invită la corecție de sine, ieșire din amăgeala dulce a sloganurilor, un astfel de Hristos zaharos, un superhero și yes-man la pachet, nu este Cel care a murit pe cruce, ci e doar un idol convenabil, cutie de rezonanță pentru o religiozitate, moralism sau motivație politică care să ne dea o semnificație în viața asta! Un astfel de Hristos nu știe nimic de înviere, domnie și judecata ce va să vină…
Alonewithothers's Blog 