Category: Movies

“Slogan”: (Gael. sluagh-ghairm) battle cry 

Niciodata raul nu se satura cu firmiturile victimelor individuale, ci el cauta sa se potenteze colectiv, urmareste uniformizarea si anihilarea completa, totala, unanima. Binele este prin excelenta operatia chirurgicala pe corpul social prin modelul individual, el are limbajul intalnirii persoanelor, se imita prin decizie individuala cu potentialitati diverse si se realizeaza prin imbratisarea vindicatorie a bolnavului, orfanului, celui batut si alungat, etc. Raul se cere monumentalizat triumfator, binele modeleaza fara insa a sufoca, a guverna despotic. Tocmai de aceea cred in crucea lui Hristos si in caracterul lui Dumnezeu: El e mai intelept, iubitor si respectuos fata de oameni cand se lasa calcat in picioare, tarat pe cruce, omorat, pentru ca apoi sa inceapa o imparatie a luminii intr-o mare de intuneric, a dragostei si adevarului care nu vin prin decrete angelice, ci prin maini si suflete umane, prinse in aceleasi slabiciuni ca si cei pe care vrea sa ii scape. Acolo unde raul se cere glorificat la unison in goliciunea lui, binele se intrupeaza in slabiciunea facuta putere, durerea transformata in iertare, robia dezlegata de frica si laturi …

Altruismul impus si contabilizat birocratic prin mainile statului e condamnat sa devina o industrie impersonalizanta, obsedata de auto-promovare fariseica, conforma cu iluzia utopiei in numele careia crede ca actioneaza si, asa cum ne-a demonstrat comunismul si fascismul – vitalisme utopice ce au atasat virtutea altruismului la programul lor social – ajunge sa se impotmoleasca in acoperirea numarului celor ce au fost transformati in victime-deseu:

Of all tyrannies a tyranny sincerely exercised for the good of its victims may be the most oppressive. It may be better to live under robber barons than under omnipotent moral busybodies. The robber baron’s cruelty may sometimes sleep, his cupidity may at some point be satiated; but those who torment us for our own good will torment us without end for they do so with the approval of their own conscience. They may be more likely to go to Heaven yet at the same time likelier to make a Hell of earth. This very kindness stings with intolerable insult. To be “cured” against one’s will and cured of states which we may not regard as disease is to be put on a level of those who have not yet reached the age of reason or those who never will; to be classed with infants, imbeciles, and domestic animals. (C. S. Lewis, “The Humanitarian Theory of Punishment”, 1949, p. 292)

Altruismul ca raspuns individual este sfios in a-si promova realizarile, sacrifica propriul confort (nicidecum clamand mai intai pe cel al altora), nu porunceste ci exemplifica, imbratiseaza pe cel cazut, in nevoi, si chiar risca propria securitate si viata. Da, un astfel de altruism poate trece dincolo de operarea clara si certa a conceptelor de bine-rau, adevar-minciuna, legal-ilegal, dar doar ca o stare exceptionala, tranzitorie, de circumstanta, nicidecum ca o oferta de permanentizare a anularii acestor diferente.

Intre a ne trambita public realizarile virtuoase (pentru ca avem cu noi si cu altii propriile razboaie de semnificatie si concurenta virtuoasa) si a face bine fara ca stanga sa stie ce face dreapta, preferinta lumii noastre tot mai masificata, numeroasa si inghesuita de mijloacele de comunicare in masa este evidenta: alegem sloganul, strigatul de lupta, hiperbola asurzitoare, scheletul motivational incarnat cu obezitatile de vanitate.

In  Defying the Nazis: The Sharps’ War  (2016) avem povestea lui Waitstill si Martha Sharp, o familie de unitarieni americani care, sesizand importanta momentului istoric si indiferenta propriului guvern vis-a-vis de ororile ce incepusera in Europa ocupata de nazisti, aleg sa mearga in Praga si sa inceapa o operatiune de salvare a catorva sute de dizidenti politici si evrei – mai ales copii – din ghiarele tot mai stranse ale monstrului nazist.
Filmul este o invitatie la o meditatie referitoare la provocarile epocii noastre, la ce inseamna mesajul Evangheliei in contextul ideologizarii justitiei sociale, si, mai ales, la cum pot crestinii fi promotori nu ai sloganelor – ca strigate de lupta cu sine si cu altii – ,  a self-izarilor de pe pozitia fariseilor ce isi semnaleaza pozitiile virtuoase, ci promotori ale acelor atitudini si fapte ce vor face placere Stapanului la intoarcerea Sa din acea “tara indepartata”.

Un om ros de paranoia dar și paralizat de frică, în pragul colapsului psihic, un cinic care-și hrănea egoul devorând moral, psihologic, emoțional și fizic pe cei care-l înconjurau – iată doar câteva crâmpee din universul monstruos al unui Stalin confruntat cu invazia germană în vara anului 1941.

În ”WWII. 1941 and the Man of Steel” (2011) BBC și istoricul David Reynolds (University of Cambridge) ne deschid o fereastră către unul dintre cei mai brutali  criminali (”progresiști”) ai istoriei din secolul trecut.

PS. În fața declinului vizibil al armatei și al eșecurilor militare cauzate (și) de cenzura ideologică, Stalin decide pentru o scurtă perioadă de timp să suspende sufocantul control al apparatchik-ului comunist/de partid asupra ofițerilor/generalilor  și decide că este nevoie de o alianță pragmatică cu dușmanul de clasă/ideologic, imperialismul britanic și cel amercian. Exact aceste două compromisuri de la linia ideologică vor fi și cele care vor schimba cursul evenimentelor pentru Stalin în WWII.

Dacă tot am vorbit despre acea ”splendidă și fermecătoare infinitate de spațiu despre care lumea nu știe nimic. Rusia!” (Gogol), se cuvine să ne scăldăm ochii într-un alt imperiu deschis, cel al Americii. America Wild: National Parks Adventure este un film documentar narat de Robert Redford despre frumusețile ce-ți taie respirația de pe o coastă pe alta, de la fiordurile înghețate ale Alaskăi la mlaștinile subtropicale ale Floridei.

Ceea ce Domnul a zămislit cu palmele Lui, omul trebuie să descopere cu mâinile  lui tremurânde pe o vâslă, frânghie, aparat de fotografiat, etc. Iar ceea ce europenii au pictând  Capela Sixtină, americanii au în mărime naturală în parcurile lor naționale Yellowstone, Glacier National Park, Yosemite, Arches, etc.. Acest film este o invitație la uimire, fascinație a unui frumos divin, ne-alterat.

Printre prea-multele filme deșeu produse la Hollywood am găsit săptămâna asta o provocare și o promisiune eșuată, ce se cere reluată și făcută din nou, cu mai mult nerv, culoare și text.

“Pawn Sacrifice” (2015) ar fi trebuit să fie un fel de ”Birdman” al lui Toby Maguire, un anti-film, o răsturnare ironică a rolului său din ”Spiderman”. Din păcate “Pawn Sacrifice” este un film grăbit, făcut la repezeală, o cale parcursă doar pe jumătate și de aceea risipită prematur.

Avem povestea romanțată a lui Bobby Fisher, a genialității sale precoce, a maturizării lui și a devenirii sale într-un erou sacrificial, adus pe altarul coeziunii social-patriotice. Un destin oglindă cu cel al lui Spiderman, jucat de același Toby Maguire urmă cu vreo 15 ani. Același destin al unui copil precoce, fără tată, cu o mamă depășită de potențialul copilului său, aceeași hiper-sensibilitate care însoțește capacitățile sale ieșite din comun. Spre deosebire de Spiderman, unde eroul se pune în slujba tuturor, ”Pawn Sacrifice” portretizează un erou ce are drept inamic pe toată lumea – părinți, iubită, reporteri, admiratori, evrei și, inevitabil, rușii pe care vroia să îi învingă. De aici și tușa prea evidentă, stridentă chiar, pe care o capătă Bobby Fisher în acest film. Deliciul unei opere de artă stă tocmai în ceea ce se descoperă acoperind și nu dezvelind complet!

Filmul e lipsit de umor dar este cât se poate de ironic atît în producție cît și in prezentare:

• URSS este imperiul, USA outsiderul firav, modest și eroic,
• mama lui Bobby este evreică, cu simpatii comuniste, fugită însă din Rusia tocmai din cauza persecuției comuniste,
• Bobby Fisher este și el evreu care, de-a lungul timpului va dezvolta un anti-semitism acerb (tocmai datorită infuziei grosolane de rațiune semnificante – lucrurile nu sunt accidentale ci se întâmplă după un timp și tipar anume, de aici nevoia conspirației ca inserție de sens într-o lume fără sens, pur mecaniscistă),
• Spassky, eternul rival rus, nu e portretizat prea complex (Liev Schreiber cam atât poate)
• în timp ce Fisher, cu toate eforturile lui Toby Mahuire, e prea grav și precoce paranoid.

Filmul poate fi despre fiecare dintre noi atunci când ne apropiem de granița patologicului, a jertfei de sine care se consumă pentru un ideal mai mare, etc.

PS: filmul este 100% corect într-un punct unde nu se cere niciun comentariu: ”rușii nu joacă după reguli!” 🙂