- analiza câtorva rădăcini ale cinismului creștinismului de duzină, înțeles ca o reacție la idealismul, religiozitatea, adicția experienței (1. cinismul nostru cel de toate zilele – prima parte)), anti-intelectualismul și irelevanța culturală a ceea ce putem numi Pop-Christianity (partea a doua)), continuând apoi cu
- alternativele la cinism, calea profetului fiind prima menționată, făcând mai întîi o scurtă descriere a procesului de creație a unui cinic (2. Calea profetului vs. calea cinicului – prima parte – Cum și de ce devenim cinici?)).
Profetul biblic este dezamăgit, mânios, cu frustrări intense. Dar indignarea lui cunoaște nu doar distrugerea edificiilor parazitare, ipocrite, injuste, ci și alternativa, profetul vibrând de emoții pentru efortul de rezidire și recuperare (Ier. 1). Cinicul este însă un virtuos al distrugerii, unul care își desfată ura, frustrarea și complexele într-o rapsodie a decadenței, a călcării în picioare a slăbiciunilor celuilalt în marșul pompos al propriei supremații.
Chiar dacă mulți dintre cinicii din biserici își stimulează personalitatea și stima de sine apelând la similitudinile cu misiunea profeților, acești veritabili revoluționari în fotoliu uită că furia și disperarea profetului sunt așezate în albia dramei lui Dumnezeu, de a mântui și restaura creația căzută.
The biblical prophets made fierce, abrasive protests against injustice and religiosity, with the spiritual and political leaders of God’s people receiving the brunt of the blasts. Such corrective voices are urgently needed among God’s people today. Our churches are beset with moral failures, internal rivalries and with theological distortions of the sort described in the first half of the book. Irresponsibility and neglect must be confronted. Audacious delusions about faith must be exposed. Dissenting voices are needed to cry out against the corruption, to censure the vain pursuits, to defy the deplorable status quo. Start shouting, please… someone.
But not just anyone.
The shrill voice of the prophet is easily confused with the shrill voice of the cynic. Both can be abrasive. Both can be accurate in their accusations. The fine line between the two can be discerned when we realize that God intends to vocalize his admonishing words through those who share not only in his disgust but also in his love. The abrasive voice that decries the error of God’s people without God’s heart for his people, and without a hopefulness that God will somehow reorder all things, is not the voice of a prophet but the voice of a cynic (Andrew Byers, Faith without illusions. IVP, 2011, 123-124).)
Profetul este ultima măsură de benevolenţă, de har, din partea Dumnezeului ale cărui legământ, Nume și Templu erau călcate sistematic în picioare de poporul Său (2 Împăraţi 17:13-14). Scrierile profeţilor descriu sentimente şi trăiri ale lui Dumnezeu în epoci întunecate. Domnul “răcneşte” (Amos 1:2), “umblă în furtună şi în vârtej” (Naum 1:3). Dar un astfel de Dumnezeu înfricoşat se mărturiseşte profeţilor: “Mi se zbate inima în Mine şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!” (Osea 11:8). Cu aceste două stări, de revoltă și de compasiune, Dumnezeu comunică mandatul profeților.
Vocea profeților poate fi confundată cu cea a cinicilor, precum și viceversa: în ambele cazuri se utilizează satira, ironia, critica incisivă, ambele se aud de la periferia instituțiilor. Dar ceea ce separă definitiv un profet de un cinic este triada de contraste angajare-indiferență, empatie-apatie, agonie – mânie, propusă de A. Byers. Profetul urmărește consolidarea comunității, se poate face o echipă cu el, se poate interacționa pe baza unor valori, pe când anti-comunitatea cinicilor este constituită în jurul antipatiilor comune, a distanței pe care aceștia o iau față de tot ceea ce este ”prea uman” și ca atare acest mediu nu poate rezista propriului acid, oricât de imun ar părea el.
Iona este profetul cel mai puțin frecventabil, el este un anti-erou al Bibliei. Aude chemarea lui Dumnzeu de a merge să predice în pervertita Ninive, dar acesta refuză, știind că Domnul este predispus la iertare dacă ninivenii se vor pocăi la auzirea mesajului lui. Știe că Dumnezeu este unul plin de har și iertare (Iona 4:2 – pasaj care nu intră în lista bibliografică a celor ce își îndoapă ignoranța cu teoria Dumnezeului maniacal, setos de sânge, răzbunător, etc.). Prin refuzul său, gândirea sa, distanțarea față de oameni și fuga din fața lui Dumnezeu, Iona își croiește un drum nu al profetului, ci unul al cinicului. Este simplu să critici cu mâninile încrucișate. Dacă un profet este angajat, un cinic păstrează distanța! Și oare câte cărți de ”dezvoltare personală” ne învață cum să ne păstrăm departe/în siguranță de orice perturbare a comodității/hedonismului nostru?
Societatea occidentală și-a pierdut orice substanță în jocul egalității etichetelor. Trezirea la o realitatea nepudică/bolnavă este o misiune ingrată, periculoasă chiar. Confruntarea este parte integrantă a misiunii profetului și a unui creștin. Dar în devoalarea slăbiciunilor, a păcatelor și a ipocriziilor putem alege să plângem alături de victime sau să fim batjocoritori, sarcarstici. Profeții nu și-au ascuns emoțiile și trăirile personale atunci când trebuiau să transmită mesaje foarte incomode. Pentru a simboliza pericolul sclaviei babiloniene, Ieremia se duce în fața împăratului cu un jug (Ier. 27). Chiar Dumnezeu îi cere lui Ieremia să nu mai plângă și să mijlocească pentru popor (Ier. 7:16, 11:14, 14:11-12). Ezechiel trece printr-un proces de abstinență și de schimbare a regimului alimentar pentru a ilustra pericolul care venea asupra lui Iuda (Ez. 4). Osea se însoară cu o prostituată tocmai ca o ilustrare a adulterului lui Israel. Mica plânge, umblă desculț și gol (Mica 1:8). Când simpatia față de Dumnezeu și compasiunea față de oameni sunt reale, nu vei mai fugi din prezența Domnului, ca Iona, refugiindu-te în căldura comodă a propriei securități (fizice și emoționale)! Însă apatia față de Dumnezeu și antipatia față de oameni sunt foarte vizibile la un cinic ca Iona, cel care se luptă să nu-și împlinească mandatul de profet (Iona 1:3, 4:11). Până și marele profet Ilie a fost încercat de astfel de trăiri.
Un cinic se mânie (”pentru ce te mânii, Iona?”, îl întreabă Dumnzeu în Iona 4:4). Și Dumnezeu se mânie, dar nu o face impulsiv, cu nerăbdare. De altfel chiar Iona mărturisește că Dumnezeu este încet la mânie (Iona 4:2, a se vedea și Iacov 1:19)). Ceea ce îl supără pe cinic este posibilul succes al schimbării celui criticat, incapacitatea de a se bucura de recuperarea celui căzut și de care se mai ”împiedică” și îl calcă în picioare. Asta era și durerea lui Iona – nu pentru păcătoși ci pentru posibila lor căință. Profetul participă într-un mod atât de aproape cu inima lui Dumnezeu încât se identifică cu durerea lui (Ier. 8:18-21 vs. Ier. 4:19-20). Agonia profetică este total diferită, ca origine și ca scop, de mânia cinică. Crucea lui Hristos este culminarea acestei agonii profetice, a tensiunii dintre mânia împotriva pervertirii aduse de păcat și dorința de rezidire a celui distrus, spre deosebire de mânia nocivă a celor ce vor moartea păcătosului:
The cross is the assurance that effective prophetic criticism is done not by an outsider but always by one who must embrace the grief, enter into death, and know the pain of the criticized one (Walter Brueggemann, The Prophetic Imagination, 2nd ed., Fortress, 2001, 99).
Atunci când proclami dragostea cu speranță, fără a șterge ipocrit cutele inconfortabile/păcătoase ale existenței, atunci când voința și gândirea nu mai sunt distante, nihiliste, apatice față de Dumnezeu și antipatice față de semeni, atunci cu siguranță vom deveni contemporani cu un profet: un cinic moare/cade și un profet se naște/ridică!
Alonewithothers's Blog 