Category: Hebrews

Paradisul fraierilor

Înfofoliți în confortul călduț al societății consumiste, ne tachinăm narcisismul cu rebeliuni bine lucrate în photoshopul publicitarilor. Oare ce ne-am face fără icoanele vorbitoare care ne îndeamnă la rebeliune față de unii și atașament față de alții? După vreo 60 de ani în care se tot cântă, citește și vizionează rebeliunea obiectivată, idolatrizată, consumată și distribuită ca valoare terapeutică (cu tot cu prețul de rigoare), iată că avem acum o cumințenie tâmpă a rebeliunii, o erupție continuă de angoase pubertine domesticite de o narcisistă reproducere a sfinților rebeliunii, celebrați cu adorație și în masă de noile generații. Coada la idolii/moaștele unora e în concurență cu coada la idolii/moaștele altora! Și, în ultimă instanță, cum poți să te înfășori în complimentul rebeliunii când dai buzna pe poarta cea largă și ești pe calea celor mulți?

Ceea ce face rebelul chic să fie cât mai cool este investiția sa exhibiționistă în … plăceri. Este modul în care acesta evadează de sub coroziva opresiune a responsabilității și supunerii față de sistem. Dar tirania plăcută a plăcerii este forma de rebeliune perfect obedientă … sistemului.  (Rebelul chic)

Paradisul fraierilor e plin de rebeli ce se tot răscoală împotriva confortului și ipocriziei altora, nu al lor, înlocuind cușca în care s-au trezit a fi cu o alta, descoperită de binevoitorii mentori ai anotimpurilor vieții. Rebelul postmodern e unul care, chiar dacă iubește diferitul, negația, flexibilitatea, schimbarea, mișcarea și deschiderea, se împiedică de propria natură, rămânând prizonierul propriului paradis, al propriei identități, al propriilor certitudini, anchilozări și ziduri conceptuale/emoționale, etc. (e uimitoare gândirea sincronă, de monolit, a ”rebelilor” la modă azi – au aceeași epistemologie, același schelet ontologic, aceleași (ne)principii etice, aceleași preferințe politice, ce mai, e un imens pustiu cum numai la Salvador Dali sau Giorgio De Chirico mai poți vedea). Rebeliunea serială nu mai e rebeliune, e pur și simplu industrie!

Go Freedom Go! by Farhad Foroutanian

Falsitatea nu stă neapărat în diformitatea unui gând ci tocmai în solitudinea lui sterilă, în incapacitatea lui de a produce măcar o undă de mișcare/schimbare în teluricile straturi ale realității. Tocmai de aceea multe dintre sloganurile parazit care se agață de mentalul colectiv sunt false, chiar dacă la prima vedere ele sunt admirabile. Ori lumea nu se face mai bună cu o infuzie de sloganuri/tag-uri/etichete! Să luăm de exemplu următoarele cuvinte ale celor de la ”X Ambassadors”:

Long live the pioneers
Rebels and mutineers
Go forth and have no fear
Come close and lend an ear

Ce mai înseamnă azi să fii un pionier, rebel și dezertor, să mergi mai departe și să nu ai nicio frică dacă ești tot dator vândut filosofiei stimei de sine, a egoului flămând de afirmare, a fricii de a recunoaște eșecul, neliniștea, durerea cărnii, neputința de a te avânta într-un zbor dincolo de stolul celor asemenea (inclusiv în rebeliune), etc.? Rebelul azi ar trebui să fie nu o copie la pozitivismul fad și egocentrismul obez a la Oprah, ci o persoană care vibrează de căutări, de întrebări (știind că deschiderea minții nu e unidirecțională, având doar un singur capăt, ci ea implică, cel puțin virtual, două direcții), unul care e capabil de smerenie atunci când e înconjurat numai de titani minusculi…

În imperiul rebeliunii facile/ populare împotriva a orice, cu excepția propriei tiranii, oare cum ar trebui să arate acum contra-cultura? Dacă schimbarea este o constantă a istoriei, oare nu e cumva momentul pentru o schimare a manifestului fără obiect, a expresiei fără conținut, a suprafeței translucide ce ucide orice transcendent, a relativului absolutizat, a diferenței serializate, etc.? (Contracultura de-a lungul secolelor: de la Avraam la Acid House)

Într-o cultură unde “rebeliunea” a devenit ortodoxia cool, trebuie să venim cu altceva ca să fim originali! Un veteran al rebeliunii șablon, Alice Cooper, spunea de curând: “Drinking beer is easy. Trashing your hotel room is easy. But being a Christian, that’s a tough call. That’s rebellion”. E timpul pentru luarea în considerare a unui altfel de rebel, unul care e pionier, pribeag, iubitor și totuși drept, deschizător de drumuri deloc bătătorite și vizionar. Un rebel care nu se luptă cu un Dumnezeu care are toate resursele creative de a te face diferit, ci cu presiunea teribilă a societății în a-și impune propriile mecanisme mimetice și de control, inclusiv cele ale rebeliunii comfortabile, cool și vandabile.

Enoh – un altfel de rebel

Cică de la Kant cetire (I. Kant, Anthropology from a Pragmatic Point of View, Southern Illinous University Press, 1996, p. 245) antropologii au constatat că omul este singura fiinţă care la naştere plânge. Iată dar prima îmbrăţişare a vieţii şi deja primul plâns! Suferim apoi când creştem, suferim din iubiri trădate, când ne căţărăm în ierarhia socială, când simţim apoi la bătrâneţe slăbiciunea trupului, cum lumina ochilor se stinge, sfârşind apoi între patru scânduri, câteva cuie şi mâncaţi de viermi!

Trăim întru moarte, gândul morţii ne este ghid prin viaţă şi îi decretează. Tocmai de aceea fugim de evidenţa implacabilei morţi prin fărâmiţarea în diferite patimi, prin porniri instinctuale sau prin realizări sociale, intelectual-academice, expediind problematica morţii la marginea preocupărilor, rezervând-o doar bătrâneţii. Dar dacă un vârstnic are moartea în faţa lui, pregătindu-se pentru ea, pentru un tânăr moartea este în “spatele“ lui şi oricând îl poate junghia.

Oare ce mai putem spera de la această viaţă care implacabil se frânge în moarte?

Enoh a fost un om în carne şi oase care a crezut că viaţa nu e mâncare şi băutură, ci ea este o extraordinară provocare de a-L găsi pe Dătătorul vieţii şi de a te bucura de El. Enoh a căpătat o bună mărturie fiindcă a crezut într-un Dumnezeu pe care nu-L putem vedea.

În Epistola către Evrei găsim mărturia lui Enoh care a fost mutat prin credinţă ca să nu vadă moartea, o mărturie încadrată de jertfa lui Abel prin care vorbeşte, măcar că este mort şi viaţa lui Noe în aşteptarea judecăţii şi a morţii tuturor care vor cădea sub această judecată. Iată-l dar pe Enoh care, prin credinţă, este mutat la ceruri ca să nu vadă moartea:

5. Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ ca să nu vadă moartea.

Şi n-a fost găsit pentru că Dumnezeu îl mutase.

Căci înainte de mutarea lui primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.

6. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui!

Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. (s.n)

Ce înseamnă a fi plăcut în faţa unui Dumnezeu pe care nu-L vezi? Înseamnă a te apropia de Dumnezeu, crezând că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Să ne aducem aminte că:

– în aparenta lipsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva au luat dintr-un rod cu gândul că Dumnezeu le-a interzis accesul la el dintr-un capriciu de stăpânitor mofturos şi nedrept. Acest păcat i-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, alungându-i la răsărit de Eden.

– Cain apoi nesocoteşte dreapta judecată a lui Dumnezeu că “dacă faci bine, vei fi bine primit“ şi la câmp, în aceeaşi aparentă lipsă a lui Dumnezeu, Cain comite primul fratricid, păcatul său alungându-l de la Faţa lui Dumnezeu la răsărit de Eden.

Cel ce nu-L caută pe Dumnezeu nici nu va crede că El este, că El răsplăteşte pe cel ce-L caută şi că este drept în răsplătirea Lui. Dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, profitând de aparenta lipsă a Lui din grădină, înfruptându-te cu nesaţ din neascultare, cu siguranţă că te vei îndepărta de la Faţa Lui, mulţumindu-te cu blestemul trudei pământului şi sfârşind în ţărâna din care ai fost luat.

În Genesa cap. 5 acest curs descendent al omenirii este fracturat de imaginea unui om care, împotriva tuturor evidenţelor şi convenţiilor sociale, alege să se alipească de Dumnezeu:

22. După naşterea lui Metusala,

Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani, şi

a născut fii şi fiice.

23. Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şase zeci şi cinci de ani.

24. Enoh a umblat cu Dumnezeu;

apoi nu s-a mai văzut, pentru că L-a luat Dumnezeu (s. n.).

În această istorie a omenirii în miniatură, într-o societate în care păcatul i-a condamnat pe oameni la o despărţire de Faţa lui Dumnezeu şi la o trudă chinuitoare a pământului, se găseşte cineva care, pe lângă mandatul cultural de a umple pământul şi de a-l stăpâni, se apropie de Dumnezeu şi chiar umblă cu El. Într-un curs devenit firesc al vieţii către moarte, Enoh este luat la ceruri ca să nu vadă moartea ci să-L vadă pe Însuşi Dumnezeu, ca semn că El răsplăteşte pe cei ce-L caută. Este luat ca să-L vadă pe Dumnezeu dar nemaifiind văzut de cei asupra cărora urma să vină judecata potopului, poate ca ultim semn al lui Dumnezeu spre pocăinţa acestora!

Apostolul Iuda îl menţionează pe Enoh ca fiind al şaptelea patriarh de la Adam, lucru confirmat de linia genealogică din Genesa cap. 5. Să ne uităm puţin asupra urmaşilor din a 7-a generaţie de după Adam :

–    pe de o parte linia lui Cain, a celui ce fiind despărţit de Faţa lui Dumnezeu, caută împlinirea prin construirea unei cetăţi şi alipirea de un nume – cel al fiului său – ca asigurându-i semnificaţie în istorie (câţi oameni trăiesc pe pământ crezând că singura împlinire a vieţii lor este doar faptul că lasă copii care să le poarte pomenirea numelui şi a realizărilor lor!);

–    pe de cealaltă parte, linia lui Set care, despărţit de Faţa Domnului, caută să se apropie de El şi să cheme Numele Său, atârnându-şi semnificaţia propriei vieţi de acest Nume.

Al şaptelea pe linia lui Cain este Lameh, tatăl lui Iabal, Iubal şi Tubal-Cain, făuritorii civilizaţiei. Al şaptelea pe linia lui Set nu-şi leagă numele de realizările culturale ci, în ciuda priveliştii fostei grădini a Edenului transformată într-o grădină a deşertăciunii, alege să creadă că Dumnezeu este, umblând pe căile Lui.

Al şaptelea pe linia lui Cain, continuându-i tradiţia, devine ucigaş şi chiar mai mult, insensibil la orice valoare de justiţie, promulgă legea răzbunării, legiferând propria nedreptate şi stâlcind porunca lui Dumnezeu. Iată-l pe  Lameh ucigaşul, răzbunătorul care însă tremură în faţa propriei morţi. Iată un om care, depărtându-se de Dumnezeu, îşi ornamentează din răsputeri propriul mormânt.

Al şaptelea pe linia lui Set este Enoh: rostitorul uman a sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, aşa cum ni-l relatează apostolul Iuda în epistola sa:

Şi pentru ei a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de la Adam, când a zis: “Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi“ (Iuda 14-15).

Ca răsplată pentru umblarea în căile Domnului, în pofida tuturor batjocurilor contemporanilor săi, Enoh a fost mutat din strâmtoarea acestui mormânt al omenirii, de pe pământ la ceruri. Nu a mai fost văzut tocmai de cei ce-l ocăreau fiindcă a fost transformat ca să-L vadă pe Dumnezeu, lăsând ca Dumnezeu să se răzbune şi să facă dreptate, răsplătind fiecăruia după faptele şi vorbele lui.

Chiar dacă de atunci au trecut mii de ani, trăim într-o societate a lui Lameh, a celor ce-şi leagă întreaga viaţă de realizări socio-culturale efemere, a unei justiţii schizofrenice, a unei societăţi post-industriale a consumului în care suntem “instruiţi“ mediatic să fim nişte consumatori docili. Într-o civilizaţie a imaginii trebuie să fii nebun pentru a crede într-un Dumnezeu care este duh, să crezi că El este, că priveşte în fiecare moment vieţile noastre şi că  răsplăteşte pe cei ce-L caută. Apostolul Iacov ne îndeamnă să ne apropiem de Dumnezeu şi El Însuşi se va apropia de noi (Iacov  4:8) – iată dialectica credinței.

Rebel înseamnă ca trăind într-o societate strâmbă, să croiești cărări drepte, răspunzând la ură cu iubire! Rebel e cel care, într-o cultură a răzbunării, binecuvântă şi să se roagă nu numai pentru prieteni, ci şi pentru vrăjmaşi! Rebel azi înseamnă să împlinești cerinţele propriilor rostiri, să ai o viaţă sfântă într-o lume coruptă, să rostești prin viaţa proprie dragostea și judecata lui Dumnezeu ce stă să vină asupra întregului pământ şi asupra tuturor oamenilor.

Câți dintre cei ce își arogă azi statutul de rebel poti fi pionieri, rebeli și dezertori din armata serială a captivilor propriului paradis, confortabil dar iluzoriu?

Când eram un adolescent rebel şi persiflant cu toate valorile tradiţionale, mă uitam la creştini ca la o specie de Neanderthal în ceea ce priveşte gândirea, sensibilitatea şi gusturile lor estetice. Mi se părea subuman determinismul religios al celor care invocau divinitatea pentru ploile târzii dintr-o vară secetoasă. Jubilam ironic cu argumentele non-factuale, ale tradiţiei de mâna a şaptea,  aduse de unii creştini “evlavioşi”. Consideram credinţa religioasă drept un receptacol al dorinţelor autoidolatre, o rămăşiţă a unei ignoranţe primitive.

În ultimă instanţă, cum să crezi într-un Dumnezeu care refuză să-ţi răspundă la “salutul” pe care i-L adresezi? Genul de politeţe pe care o invocam se aplica însă preferenţial, unidirecţional, doar celorlalţi (recunoaştere tardivă şi insuficient de pilduitoare pentru cei pe care îi văd paşind aceleaşi cărări întunecoase).

Credinţa în necredinţă urmată de credinţa în Dumnezeu are hatârul ciudat de a produce o ironică schimbare de poziţie între un copil într-ale credinţei  şi un matur. Copilul se încăpăţiează atât de uşor să nu creadă şi să refuze îmbufnat orice doar pentru că cineva are curajul şi demnitatea să nu îi se prezinte la raport. Maturul este credinciosul care poate da dovadă de mult mai multă raţiune şi care poate cuprinde o perspectivă mult mai largă decât cea a mâinilor flămânde de evidenţe palpabile.

În versetul 1 din cap. 12 al Epistolei către Evrei suntem  îndemnaţi să luptăm în alergarea noastră împotriva a două lucruri care ne împiedică alergarea: piedicile (oricare ar fi ele) şi păcatul. În versetele 2 la 4 suntem îndemnaţi să privim la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care s-a  împotrivit păcatului până la sânge. În versetele 5 la 11, autorul epistolei ne explică care este rolul pedepsei şi al suferinţei, încurajându-ne să nu ne pierdem demnitatea de fii tocmai în mijlocul pedepsei.

Tocmai în mijlocul acestei suferinţe urmează versetele 12 –13 care explică faptul că sfinţirea are un aspect comunitar: poate să îl zidească sau să îl împiedice pe cel de lângă mine. Dar dorinţa legitimă a unui creştin care înţelege rolul suferinţei şi al pedepsei din partea lui Dumnezeu trebuie să fie acela de a fi un model tocmai în aceste circumstanţe ale suferinţei sfinţirii pentru a-l vindeca şi de a-l încuraja pe cel ce şchiopătează, care este mai slab. Tocmai de aceea versetele 14 până la 17 vizează lucrurile pe care trebuie să le urmărim cu toţii (accentul cade din nou pe aspectul comunitar) pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Dar oare ce legătură este între versetele 17 şi 18?

Versetele 18 la 24 formează un tot unitar ideatic. De la versetele 18 la 21 autorul ne spune că noi nu ne-am apropiat de muntele Sinai, enumerând elementele de natură empirică care dovedeau prezenţa Domnului Dumnezeului lui Israel. Cei ce au fost mântuiţi din Egipt nu au  văzut nici un chip, dar au văzut focul, negura, întunericul, furtuna, sunetul de trâmbiţă, glasul care îi cutremura pe toţi. Ei s-au apropiat de Dumnezeul care se exprima atunci prin elemente vizuale, sonore, care creau o atmosferă în care aveai toate premisele să te temi de acest Dumnezeu.

De multe ori credem că în momentele de goliciune ale (ne)credinţei ar fi mai bine să ni se arate Dumnezeu într-un mod vizibil, care astfel să ne încurajeze şi astfel să ne putem continua alergarea. Dar textul ne spune că noi trebuie să fim chiar o pildă şi o încurajare tocmai în aceste încercări pe care le avem, urmărind pacea şi sfinţirea ca, în cele din urmă, la finalul alergării pe pista acestei lumi, să Îl putem vedea pe Dumnezeu aşa cum este El.

De ce ne-am apropiat noi?

Ne-am apropiat de

• Muntele Sionului;
• cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc;
• zecile de mii; adunarea în sărbătoare a îngerilor;
• Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri;
• Dumnezeu, Judecătorul tuturor;
• duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi;
• Isus, Mijlocitorul legământului celui nou;
• sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Oare ce să însemne toate aceste elemente, care să fie legătura lor cu întreg contextul de până acum, care este legătura între toate aceste elemente  şi care este însemnătatea lor pentru zilele noastre?

În primul rând să observăm că autorul aşează versetele 18 – 21 într-un raport contrastant cu versetele 22 – 24. Al doilea set de elemente pare a fi calitativ superior primului set de elemente prin care ne puteam apropia de Dumnezeu. Avem de-a face cu descoperirea lui Dumnezeu ce ţine de revelarea Sa strict legată de doi munţi: Muntele Sinai, prin care israeliţii puteau să se apropie de Dumnezeu prin elemente empirice şi Muntele Sionului.

În Psalmul 132, David descrie locuinţa pentru Domnul Dumnezeul lui Iacov pe Muntele Sionului:

Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el căci l-am dorit (Ps. 132:13-14).

Pe acelaşi Munte s-a construit Templul Domnului, iar tot acolo (indiferent cum am considera acest munte – pe pământ sau simbolic, ca fiind comunitatea credincioşilor -) Domnul Însuşi va veni în ziua Sa să judece lumea şi să stăpânească asupra poporului Său (Ioel, cap. 3, în special versetele 14-21). Oare noi nu facem parte din Templul de pietre vii al Domnului a cărui piatră de temelie este Isus Hristos? Oare noi nu vom fi ca Biserică slăvită împreună cu Domnul, când Acesta va veni  pe Muntele Sion, în ziua judecăţii Sale?

În aria semnificaţiei locuinţei lui Dumnezeu pe care Şi-a ales-o pe pământ, Muntele Sion, Templul şi cetatea Ierusalimului formează un tot unitar. Noi avem promisiunea Domnului că vom face parte din cetatea sfântă, noul Ierusalim ceresc, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei,  promisiune făcută de Domnul nostru în Apocalipsa 21.

Zecile de mii şi adunarea în sărbătoare a îngerilor erau semnul prezenţei lui Dumnezeu, atât la Muntele Sinai (Deut. 33:2), precum şi în cerurile lui Dumnezeu descrise în Apocalipsa, capitolele 4 şi 5.

Dumnezeu, Judecătorul tuturor este o realitate pe care o cunoşteau atât evreii de odinioară, cât şi noi, Biserica lui Isus Hristos. De aceea, avem nevoie de neprihănirea şi desăvârşirea pe care le putem avea doar prin lucrarea Domnului Isus. Pentru că avem un Mijlocitor desăvârşit (nu unul nedesăvârşit, ca Moise) şi un sânge al legământului desăvârşit, însuşi sângele Fiului lui Dumnezeu, ne-am apropiat de comunitatea lui Dumnezeu din care facem parte, de duhurile celor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi.

Sângele stropirii prin care am intrat în legământ cu Dumnezeu este mult mai preţios decât sângele animalelor jertfite la Sinai şi în întreg vechiul legământ pentru că este sângele Fiului lui Dumnezeu. Dar oare de ce acest sânge „vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”?

Sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu în ceruri împotriva fratelui său, Cain, împotriva fărădelegii pe care acesta a comis-o. Cain a ajuns la uciderea fratelui său când a refuzat sfatul lui Dumnezeu din Geneza 4:6-7 şi când a refuzat să fie păzitorul fratelui său (Geneza 4:9). Cu atât mai mult va striga sângele lui Isus Hristos (mult mai preţios decât sângele lui Abel) la Dumnezeu ca acuzaţie împotriva mea dacă am atitudinea lui Cain. Când ajung, prin neveghere, un ucigaş de frate, atunci sunt deja pe calea de a deveni eu însumi sinucigaş (vezi Ezechiel 2:17-21; 1 Timotei 4:16; Fapte 20:26-28).

De aceea, versetul 25 ne îndeamnă:

Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri.

Oare de ce autorul epistolei şi-a permis permutarea Cel ce vorbea pe pământ în locul aţi văzut că v-am vorbit din ceruri din Exod 20:22? Un răspuns pertinent ar fi diferenţa dintre situaţia din Exod: atunci Dumnezeu vorbea din ceruri prin elementele fizice, vizuale şi sonore ce ţineau de pământ, iar acum, în Noul Legământ, El vorbeşte din ceruri atât prin vis, vedenie cât şi prin fratele meu: avem cetăţenie cerească, viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în ceruri, am fost binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări cereşti, etc.

Versetele 26-27 continuă accentuarea importanţei vegherii asupra fratelui meu prin faptul că aparţinem de o împărăţie care nu se poate clătina. Autorul citează din cartea Hagai, ca o carte care enunţă principiile reconstrucţiei Casei Domnului din timpul proorocului vechi-testamentar, dar se referă dintr-o dată la o altfel de Casă, a cărei slavă va fi mult mai mare. Hagai profeţeşte Templul slăvit al lui Isus Hristos, singurul lucru de pe pământ care va rămâne atunci când ordinea finală a unui nou univers va fi iniţiată de Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Lui.

Atitudinea mea faţă de vegherea fratelui meu este dată de atitudinea mea faţă de Dumnezeu: dacă Îl voi avea viu în conştiinţa mea ca un foc mistuitor, închinarea mea va fi plăcută, cu evlavie şi cu frică, atunci şi relaţiile mele în comunitatea lui Dumnezeu vor fi amprentate cu valorile lui Dumnezeu, voi fi conştient de valoarea fratelui meu în faţa lui Dumnezeu, şi voi face tot ce ţine de mine să croiesc cărări drepte cu picioarele mele pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat (12:13).

De aceea, orice efort, orice lucrare ce ţine de zidirea Casei Domnului Isus Hristos trebuie să fie fundamentată pe temelia dragostei – capitolul 13:1-3, aspectele ei fiind primirea de oaspeţi şi compasiunea faţă de cei ce sunt în suferinţă.

Dar care sunt elementele ce împiedică zidirea Casei Domnului? Exact aceleaşi care le găsim în eforturile de reconstruire din timpul lui Hagai, Zaharia, Neemia, Ezra:

• relaţiile în familii (cap. 13, v.4);
• iubirea de bani (cap. 13, v.5);
• frica de oameni (cap. 13, v.6).

De aceea, să ne aducem aminte de înaintaşii noştri, de problemele cu care s-au confruntat şi pe care le-au biruit, care în mare măsură sunt şi problemele noastre şi să le urmăm credinţa, pentru că resursa este aceeaşi:

Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci (cap. 13, v.8).

Bazaţi pe jertfa lui Isus Hristos, autorul epistolei ne îndeamnă să aducem şi noi jertfa de laudă (v.15), jertfa binefacerii şi a dărniciei (v.16), jertfa ascultării (v.17), jertfa rugăciunii (v.18-19), capitolul 13 terminându-se cu binecuvântarea şi ultimele ştiri ale autorului epistolei pentru destinatari.

În mod paradoxal, acuzaţia pe care o aduceam creştinilor atunci când eram ateu, cea de semnificare arbitrară, fără consistenţă în plan real,  palpabil, tocmai această acuzaţie mi-ar fi fost adresată atunci când clepsidra universului s-ar fi întors la ceasul marii judecăţi (clipele se scurg implacabil, indiferent de seriozitatea sau ironiile pariorilor care vor să planifice viitorul).

Acum înţeleg resorturile tainice, şi totuşi vizibile, prin care pot crede într-un Dumnezeu pe care nu-L văd.  Rănile Mântuitorului, pricinuite de nebunia oamenilor, sunt semnul prin care El îmi răspunde, cu dragoste, salutului pe care Îl adresez în fiecare dimineaţă. Deconstruindu-l pe Nietzsche, aş putea spune că, văzând puternica mântuire a celor care îi sunt ucenici, pot crede în Mântuitorul care îi învaţă!