Category: Exodus

1 Kings, Books, Exodus, How to "kill" God - simple and fast, Musics

Obosit de Dumnezeu

by  •  • 0 Comments

Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?

(Eclesiastul 7:16)

1. Oboseala

Trebăluind prin viață, ne ghiontim în continuu cu acea umbră care ne urmărește  conștiința pretutindeni. Am vrea să o alungăm, să o acoperim, să o stingem sub mâna noastră furioasă! Vrem să ne trăim pasiunile egocentrice, iubirile vicioase și rumorile vanitoase fără a fi incomodați de ea! Până și virtuțiile noastre atent lustruite în fața altora par simple cârpe atunci când ne găsim în fața întunericului luminat al acestei umbre! Tocmai de aceea vrem să fim doar noi și umbra noastră, nicidecum a Altuia!

Zădarnic… Ea ne cuprinde dinafară, dinăuntru, dinainte și dinapoi, ne precede în timp și continuă să fie și după ce ne-am stins pe pământul ăsta, ne-a alcătuit până în cele mai mici detalii în chimia celulelor noastre și ne curtează curiozitatea când ne uităm la imensitatea universului de deasupra noastră. Unde și cum putem să ne ascundem de Tine?

Însă o șoaptă ”binevoitoare” ne oferă soluția: cea mai eficientă cale de a scăpa de umbra Celui de fără sfârșit este să punem altceva în locul Lui. Și asemenea poporului obosit de așteptarea poruncilor lui Dumnezeu, purcedem la fabricarea de idoli:

Poporul, văzând că Moise zăbovește să se coboare de pe munte, s-a strâns în jurul lui Aaron și i-a zis:

“Haide! fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut.”

Aaron le-a răspuns:

“Scoateți cerceii de aur din urechile nevestelor, fiilor și fiicelor voastre și aduceți-i la mine.”

Și toți și-au scos cerceii de aur din urechi și i-au adus lui Aaron. El i-a luat din mâinile lor, a bătut aurul cu dalta și a făcut un vițel turnat. Și ei au zis:

“Israele! iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.”

Cand a văzut Aaron lucrul acesta, a zidit un altar înaintea lui și a strigat:

”Maine va fi o sărbătoare în cinstea Domnului!”

A doua zi, s-au sculat dis-de-dimineață și au adus arderi de tot și jertfe de mulțumire. Poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace. (Exod 32:1-6)

Odată ce

  1. problema revelației este pecetluită (făcută imposibilă, neputincioasă-Dumnezeu nu mai poate vorbi, cel prin care vorbea e pierdut printre detaliile necunoscutului și nesiguranței – ”omul acela… nu știm ce s-a făcut”),
  2. inițiativa trebuie luată în mâinile proprii  (”Haide, fă-ne”) și
  3. create mijloacele regulatorii (”fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră”) pentru ca
  4. infuzia de rațiune semnificantă să justifice practici sociale ce gravitează în jurul (4′) plăcerii individuale și (4”) a conformismului social (”poporul a șezut de a mâncat și a băut; apoi s-au sculat să joace”).

Chiar dacă presiunea vine din partea poporului, Aron preotul, ca reprezentat al lui Dumnezeu, este cel care se pliază pe cerințele ”progresiste”/deconstructiviste/nihiliste ale poporului. Creativitatea lui Aron constă în nu atât aducerea Dumnezeului care i-a scos din Egipt în tiparele religioase ale vremii și culturii (Dumnezeu Însuși folosește aceste cadre ca formă de comunicare a Cine este El) ci reducerea Lui exclusiv la aceste cadre culturale.

Imanentizarea transcendentului prin reducționismul naturalist începe cu imposibilitatea revelației și se face de către cler la cerința presiunii culturale și sociale pentru a suplini nevoile entropice și agenda amoralistă a populației! Sună foarte liberal/postmodern/progresist, nu? NICI NU ȘTIM CE VECHI SUNTEM!

732_copy_2_38Peter Meller: Worship of the Golden Calf

2. Oaza iluzorie

Eliberați de ”fantasmele” trecutului, de povara așteptării grabnice a vorbirii lui Dumnezeu de pe vre-un Sinai privat, privim arogant peste umăr la cei care care încă mai așteaptă și cred că Dumnezeu e Cel care vorbește cu Moise și ne scârbim de limitele naturii lor umane pentru … a ne  sorbi neputințele propriei naturi umane. De-conversia multor creștini este fenomenul gălăgios al celor ce dau glas propriilor neputințe de a crede în Dumnezeu atunci când privesc la idolii celor care se laudă cu a lor credință în Dumnezeu. Tragedia e că și ei se află exact în aceeași situație a idolatriei, a construirii de noi idoli care să suplinească alungarea/acoperirea/stingerea furioasă a umbrei Celui Atotputernic. Tocmai acești oameni se cred foarte neprihăniți și se arată foarte înțelepți, pierzându-se astfel pe sine. (A se citi AICI încă o poveste tristă a înlocuirii Dumnezeului care a avut putere să mântuiască un întreg popor din Egipt cu idolul facil al mâncării, băuturii, dansului orgiastic și numelui legat de smoală și cărămizi.)

Dacă renunțăm la izvorul apelor vii, cu siguranță că ne vom construi puțuri mereu nesatisfăcătoare. Idolii de azi încep să sune astfel: “viața (eu) are (am) sens doar dacă

  • am putere și influență asupra celorlalți” (idolatria puterii)
  • sunt iubit și respectat de _____.” (idolatria aprobării de ceilalți)
  • am acest tip de plăceri, o calitate anume a vieții” (idolatria confortului)
  • sunt în stare să controlez viața mea în ceea ce privește _____.” (idolatria controlului)
  • oamenii depinde de mine și au nevoie de mine.” (idolatria ajutorului)
  • cineva este acolo să mă protejeze și să mă țină în siguranță.” (idolatria dependenței)
  • sunt complet liber de orice obligații și reponsabilități în a avea grijă de cineva” (idolatria independenței)
  • sunt foarte productiv și eficient în munca mea” (idolatria muncii)
  • mi se recunosc toate realizările .” (idolatria rezultatelor)
  • am un anumit nivel de bogăție, libertate financială și ceva posesiuni frumușele.” (idolatria materialismului)
  • ader la codurile morale ale religiei mele și le împlinesc în activitățile religioase” (idolatria religiei)
  • această persoană este în viața mea și sunt/este fericită împreună cu mine.” (idolatria fericirii personale)
  • mă simt total independent de orice formă de religie și trăiesc conform propriei mele morale și principii ale rațiunii mele autonome.” (idolatria a-religioasă/atee)
  • rasa și cultura mea sunt superioare și trebuie recunoscute ca atare .” (idolatria rasială/culturală)
  • sunt acceptat de un anumit grup social sau profesional.” (idolatria elitismului)
  • copii sau părinții sau soțul/soția sunt fericiți (cu mine). ” (idolatria familiei)
  • Doamna/Domnul Perfect este îndrăgostit(ă) de mine.” (idolatria relațiilor)
  • sunt în suferință și doar atunci mă simt vrednic de a iubi/fi iubit și să scap de vinovăție.” (idolatria suferinței)
  • cauzele mele politice sau sociale sunt generatoare de progres.” (idolatria ideologiei)
  • arăt într-un anumit fel.” (idolatria imaginii) (Timothy Keller, Counterfeit Gods: The Empty Promises of Money, Sex, and Power, and the Only Hope that Matters, Penguin Books, 2011)

3. Odihna

Un profet ce a stat singur în fața  unui popor întreg, poruncind chiar lui Dumnezeu să se reveleze la glasul lui, are drept răsplată pentru curajul și credincioșia lui… o amenințare cu moartea din partea reginei țării sale și o tăcere asurzitoare din partea Dumnezeului a cărei onoare o tocmai apărase riscând totul:

”Să fi fost totul o iluzie? Să fie Dumnezeu capricios și neputincios ca ceilalți idoli din bazinul culturilor și religiilor de dimprejur? Să fi înțeles eu greșit totul? La ce folos să fiu neprihănit? La ce folos toată experiența și cunoașterea de până acum?”

Ilie era obosit de Dumnezeu! 

Iar când ești obosit de Dumnezeu fugi, fugi cât mai departe!

În absența vorbirii lui Dumnezeu, urmărit de inamici dar și de propria angoasă, la doar o zi de la fulminanta reprezentație de putere și autoritate în fața întregului popor, Ilie fuge din nordul Israelului tocmai în colțul cel mai sudic al Iudeii. Siguranță față de potrivnicii vremurilor! Însă suficient de departe de Dumnezeu?

El s-a dus în pustiu unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: “Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât parinții mei.” (1 Împărați 19:4)

În toată această letargie și neputință, Dumnezeu se apropie de Ilie trimițănd un înger care să îi asigure nevoia de hrană, re-memorând astfel experiențe trecute în care Dumnezeu era Cel care se revelase, ocrotise și dăduse speranță (1 Împărați 17:1-6).

Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și a zis:

“Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.”

El s-a sculat, a mâncat și a băut; și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. (1 Împărați 19:7-8)

Când ești obosit de Dumnezeu acesta te invită la… Sinai. Ilie reface experiența de 40 de zile a lui Moise la Sinai (Exod 24:18), dialogând cu voce tare sau cu cea a conștiinței cu Însuși Dumnezeu. Confruntat cu dezamăgire, slăbiciune, ură din partea altora, frică și nesiguranță, cel mai simplu e să fugi de Dumnezeu! Ei bine, Ilie alege să asculte de înger și fuge spre Dumnezeu, reface legătura revelației, pune puzzle-ul înapoi, ascultă înainte de a întreba, își re-analizează experiențele și teologia în lumina dialogului său cu Dumnezeu. Dumnezeu care vine nu prin puterea unei evidențe empirice de necontestat, impunătoare, ci într-un susur blând, firav, potrivit anatomiei sufletești a celui dezamăgit. Ilie descoperă astfel să nu se creadă  nici prea neprihănit (”mai am 7000 de bărbați în Israel care nu s-au pângărit cu idoli”) și nici prea înțelept (Eu voi face judecata, tu doar ești parte a planului Meu în a o realiza – ”Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustiu până la Damasc și când vei ajunge, să ungi pe…)

Multe activități făcute în numele Domnului ajung să obosească atât trupul cât și sufletul. Din când în când trebuie să ne retragem în pustie, singuri cu … Dumnezeu!

Acolo vom avea o conversație onestă, cu durerile noastre coafate de mersul ritualic prin banalitatea cotidiană, cu dezamăgirile noastre ascunse de indiscreția celorlalți, cu speranțele noastre frânte ce vin din alchimia unor certitudini prost alcătuite și asumate.

Acolo, pe Sinaiul nostru, ne vom re-evalua credința noastră – dacă ea e în adevăratul Dumnezeu al izbăvirii sau dacă nu cumva a ”evoluat”/contextualizat în tentația comodă a unui idol care să ne servească poftele.

Acolo vom calibra nu revelația lui Dumnezeu în termenii încrederii noastre ci încrederea noastră în Dumnezeu în lumina revelației Sale!

Acolo, în pustia sufletului, în siguranța intimității cu Dumnezeu, ne vom plânge eșecurile și șterge lacrimile de pe fața unui Dumnezeu care plânge laolaltă cu noi!

Astfel de momente sunt absolut necesare sănătății noastre psihice și spirituale. Cel puțin din când în când e bine să ne gândim la ”Nu fi prea neprihănit și nu te arăta prea înțelept: pentru ce să te pierzi singur?” (Eclesiastul 7:16).

Iar celor ce vin cu inima ruptă în bucăți Dumnezeu nu le oferă dragostea în bucățele ci se oferă pe Sine!

Biblical Readings, Exodus, Genesis, Gospel of John, Gospel of Luke, Hebrews, Inhabitatio Dei, Isaiah, Psalms, Revelation

Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (investiții risipite)

by  •  • 0 Comments

Investiții risipite

Sunt investiții pe care Dumnezeu le face și ne avertizează să nu I le risipim (tocmai pentru că aceste investiții L-au costat mult, până și moartea de om din care noi nu prea L-am vrea eliberat). O astfel de investiție este lunga Sa ”luptă” cu omul prin care El s-a lăsat pipăit, testat, încercat. Istoria revelației include o întreagă paletă de experiențe de tot felul și aproape pentru orice tipologie umană. Bătrâni și tineri, săraci și bogați, prinți și cerșetori, bolnavi și viguroși, femei și bărbați, introvertiți și petrecăreți, sceptici și vizionari, cu toții suntem circumscriși de experiențele lui Dumnezeu cu umanitatea așa cum ne-au rămas pe paginile Scripturii. În această istorie a revelației Sale Dumnezeu a pregătit mintea umană să fie tot mai deschisă spre ceea ce nu știe și totodată să judece lucruri din ce în ce mai sofisticate ce, culmea, se relevă în forme din ce mai minimaliste, debarasate tot mai mult de schele pedagogice. Ori culminarea acestei sofisticări a revelației este întruparea lui Hristos. Aporiile logice, schemele morale, intuițile estetice, schelele cognitivo-ontologice, toate acestea au fost provocate, întinse, răsturnate și re-valorificate odată ce Dumnezeu S-a făcut trup:

  • frumusețea celui mai frumos dintre oameni s-a disipat în urâțenia chinului de pe Dolorosa și de pe cruce (urâtul și monstruosul sunt forme de revelație pe care pedagogia divină le folosește mai mult decât ar admite pretențiile noastre de sfințișori pudici),
  • nelimitatul ce alege să treacă prin gâtul îngust al clepsidrei timpului uman și se îmbracă în întuneric, venind să locuiască în întuneric, ca să aducă lumina pe care întunericul nu o poate înghiți,
  • Dumnezeul care își face dovada de dragoste față de niște creații rebele trimițând prin strigare publică pe prea-iubitul Său Fiu, Cel deopotrivă în cele mărețe, ca să guste moartea răscumpărătoare, să ia vina și să o arunce înapoi celui rău, aruncându-l astfel din poziția atât ontologică cât și morală de a acuza atât omul cât și pe Dumnezeu.

Dacă întreaga istorie a revelației Îl are ca scop pe Hristos, ce Singurul care L-a văzut pe Dumnezeu și care Îl poate face de cunoscut, ar fi o risipă teribilă să risipim această investiție și să ne întoarcem la umbre în defavoarea realității care aruncă umbra respectivă. O astfel de risipă ar fi re-aranjarea cadrului cultic prin care se mijlocește experiența divină. Revenirea la un cadru liturgic vechi-testamental anulează nu doar noutățile pe care le-a adus Isus Hristos, ci riscă a anula (prin deraiere a privirii, manie a gesticii, dependență a vizualului) și bogăția devoțională care vine din facerea fiecărui credincios templu al Duhului (risc valabil și pentru contextul liturgic protestant). Ori revenirea la cadrele liturgice similare celor leviticale vine ca reacție la primejdiosul și riscantul pariu pe care Dumnezeu l-a făcut atunci când a trimis în lume vulnerabili și ”neprofesioniști” într-ale religiei, miei în mijlocul lupilor, pescari care să învețe teologie, vameși care să învețe pe alții ce înseamnă smerenie și facere de bine, etc.. În organizarea împărăției care se multiplică peste întreg pământul Dumnezeu a lăsat libertatea Duhului de a conlucra cu oamenii în alegerea celor mai bune și relevante forme care să permită păstrarea și consolidarea funcției. Ori mintea umană preferă rigurosul legalist libertății riscante, forma procedurii și nu cea a Spiritului care nu știi când și cum vine, ci doar îi vezi schimbările. În toată această tensiune între formă și funcție, libertate și regulă, prescripție a siguranței și risc al aventurii, mintea umană tinde să rupă echilibre, să statornicească forme efemere și să absolutizeze limite.

Dumnezeul părăsit în sărbătoare

Când Cuvântul S-a făcut trup se împlinește o promisiune a lui Dumnezeu că El va veni să locuiască cu oamenii. Oameni care au tot fost alungați către Est atunci când au păcătuit (Gen. 3:24, 4:16, 11:2-4), invitația spre Dumnezeu fiind reluată prin aranjarea Cortului Întâlnirii în așa fel încât poarta de intrare era la Est. Estul e direcția exilului de la Fața lui Dumnezeu, este locul pustiit, sălbatic de unde vine vântul distrugător care amenință viața (Ps. 48:7; Ez. 27:26). Estul este pentru profeți simbolul exilului babilonian și de unde însuși Dumnezeu va veni să își răscumpere oamenii (Ez.10:18, 19, 11:22-23). Estul e locul de unde Dumnezeu vine în ajutorul poporului Său, aducând mântuirea (Is.41:25; 63:1; Ez.43:4; Zah. 14:4, Mal. 4:2, Luca 1:78,  2Pet. 1:19). Ori astfel se împlinește ceea ce a spus Ioan Botezătorul – ”este în mijlocul vostru Unul”, este noul Adam care se întoarce spre paradis, și ne va arăta din nou calea spre Dumnezeu, va reface intinerariul apropierii de Dumnezeu, capitalizând și semnificând ceea ce era doar ca umbră spre învățare în Cortul și Templul Vechiul Testament.

Când Cuvântul a locuit printre noi El ne-a spus clar că v-a dărâma templul de la Ierusalim pentru a zidi un nou templu. Interesant e faptul că atât Evanghelia după Ioan cât și Apocalipsa au o structură narativă care se pliază foarte bine pe un itinerariu cultic al intrării dinspre curtea Cortului/Templului spre Sfânta Sfintelor (Ev. după Ioan cap. 1-11 Isus și cei din curte care vin cu jertfele pentru vină, cap. 12-16 Isus și ucenicii în Locul Sfânt, vorbind despre Duhul care va veni să-i lumineze pe cei 12, apoi rugaciunea de Mare preot din cap. 17 si aducerea Lui ca jerfă bună de sacrificat. În Apocalipsa avem o ușă în cer deschisă – cp. 4, apoi un altar al martirilor în cap. 6, apoi altarul tămâierii în cap. 8, o perdea care se frânge și arătarea chivotului în cap. 11).

Ori Isus spune Dărâmați Templul acesta! tocmai pentru că Templul de la Ierusalim nu își mai împlinea funcțiile. În plin festin al sărbătorii în Numele Lui și la Casa Lui, Dumnezeu era părăsit, singur, călcat în picioare, neglijat și uitat! Când religia nu îl mai are pe Dumnezeu prezent, ea se transformă inevitabil într-o pură activitate economică, chiar foarte profitabilă! Chestiunea însă pare a fi ciclică în istoria celor ce au avut privilegiul de a-L găzdui pe Dumnezeu, indiferent că se numesc ortodocși, protestanți sau catolici. Riscul de a-L scoate pe Dumnezeu și a-L auzi cum bate dinafară la poarta bisericii Sale plină de precupeți înavuțiți este, din păcate, valabil oricând și oricui.

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by New Zealand artist Michael Smither, 1972 (Victoria University of Wellington Art Collection, New Zealand)

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by  Michael Smither, 1972

În tradiţia creştin-răsăriteană observăm o logică a inversării în raport cu semnificaţiile degajate din textul Vechiului Testament. Prima inversare este cât se poate de corectă, cu mențiunea însă că în imaginarul biblic nu Apusul ci Estul este tărâmul pieirii, al întristării și negurei:

1. În Biserica Ortodoxă se observă o topografie inversată celei din Vechiul Testament (în ce priveşte direcţia – geografică, Răsărit-Apus, – apropierii de Dumnezeu). Mă voi opri asupra unui citat al lui Mircea Eliade despre topografia bazilicii bizantine ca fiind una încărcată de sacralitate şi cu valenţe soteriologice:

Bazilica creştină şi, mai târziu, catedrala reiau şi prelungesc toate aceste simbolisme (ale spaţiului sacru ca repetare a cosmogoniei, ca Axis Mundi dar şi ca imago mundi, loc al armoniei divine, etc., n. m.). Pe de o parte, biserica este concepută ca imitare a Ierusalimului celest, şi aceasta încă din antichitatea creştină; pe de altă parte, reproduce Paradisul sau lumea celestă. Dar structura cosmologică a edificiului sacru persistă încă în conştiinţa creştinătăţii: ea este evidentă, de exemplu, în biserica bizantină. <<Cele patru părţi ale interiorului unei biserici simbolizează cele patru direcţii cardinale. Interiorul bisericii este Universul. Altarul, spre răsărit, e Raiul. Uşile împărăteşti ale sanctuarului propriu-zis se mai numesc Uşile Raiului. În săptămâna Paştilor, această uşă rămâne deschisă pe tot timpul slujbei; sensul acestui obicei este explicat clar în Canonul pascal: Hristos s-a ridicat din mormânt şi ne-a deschis porţile Raiului. Apusul, dimpotrivă, este tărâmul negurilor, întristării, al morţii, lăcaşul etern al celor adormiţi care aşteaptă învierea trupurilor şi judecata din urmă. Centrul bisericii este Pământul. Potrivit părerii lui Cosmas Indikopleustes, Pământul este dreptunghiular şi mărginit de patru ziduri care susţin bolta. Cele patru părţi ale interiorului bisericii simbolizează aşadar punctele cardinale.>> (Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 59-60. Eliade face trimitere la Hans Sedlmayer, Die Entstelung der Kathedrale, Zurich, 1950, p. 119; W. Wolska, La topografie chretienne de Cosmas Indikopleustes, Paris, 1962, p. 131 şi passim)

2. A doua inversare este însă contrară Noului Testament iar asta doare teribil. În Biserica Răsăriteană s-a canonizat un itinerariu inversat faţă de cel din Noul Testament (în ceea ce priveşte accesibilitatea şi modalitatea de apropiere de Dumnezeu). Bisericile creştine (biserica are aici înţelesul nou-testamentar al comunităţii credincioşilor lui Hristos) din primul secol se strângeau în casele creştinilor. Cea mai veche biserică cunoscută (biserica are acum înţelesul strict al edificiului în care se adunau credincioşii) a fost fondată la Dura Europos, pe malul râului Eufrat, în deşertul Sirian. Ea datează din prima jumătate a secolului trei şi a fost făcută prin unirea a două camere dintr-o casă şi construirea unei platforme.

În reorganizarea cultului creştin după oficializarea lui în Imperiul Roman, s-a preluat caracterizarea Templului ca fiind o imagine a lumii, caracterizare făcută de Iosif Flaviu (Templul avea trei părţi separate: Curtea Templului reprezintă marea; Locul Sfânt – Pământul, ambele accesibile omului şi o a treia parte, cea a Locului Prea Sfânt, care reprezintă cerul, inaccesibil omului; a se vedea Josephus, Flavius: The Antiquites of the Jews, III, 7, 7 în The life and works of Flavius Josephus by William Wiston (traducător), SAGE, 1996, p. 227). Catapeteasma sau perdeaua ce separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt a fost înlocuită, sau mai bine spus reintrodusă în spaţiul liturgic (nu în cel iudaic, pentru că Templul de la Ierusalim fusese distrus în anul 70 d. Hr., ci în liturghia creştin-ortodoxă) prin aşezarea iconostasului, separând altarul de naos. Introducerea iconostasului o dată cu Sfânta Sofia a lui Iustinian (construită între 532-537) nu face altceva decât să sugereze „misterul dumnezeiesc spre care înaintează poporul credincios”  (Stăniloaie, Dumitru: Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 41).

A urmat doar un singur pas până la restabilirea modalităţii vechi-testamentare a apropierii de Dumnezeu, a itinerariului iniţiatic preoţesc, neţinându-se cont de realitatea nou-testamentară a jertfei lui Isus Hristos de substituţie, de mântuire şi de facilitare a relaţiei omului cu Dumnezeu (vezi despicarea perdelei Templului din Ierusalim în momentul morţii lui Isus Hristos pe crucea Golgotei – Mat. 27:51; Marcu 15:38). Acest pas a fost realizat prin reintroducerea interdicţiei de a intra în altar pentru credincioşii care participă la celebrarea ritualului liturgic în naos (corespondentul creştin ortodox al Locului Sfânt al Cortului/Templului iudaic) sau în pridvor (corespunzând Curţii Cortului/Templului), pas făcut prin canonul 69 al Sinodului al II-lea Trulan (Quinisext) din 691-692:

Nu este permis mireanului să intre în sanctuar (sfântul altar în limba greacă), totuşi, în conformitate cu o anumită tradiţie străveche, puterea şi autoritatea imperială nu este împiedicată prin aceasta ca, atunci când doreşte, să aducă darurile sale Creatorului (The Nicene and Post-Nicene Fathers, Second series by Philip Shaff (editor), vol. 14, The Seven Ecumenical Council of the undivided Church. Their canons and dogmatic decrees; The Canons of the Council in Trullo; often called The Quinisext Council, Canon LXIX, SAGE , OR SUA, 1996, p. 948).

În cele ce urmează, voi cita un fragment din manualul de Istorie a Bisericii Universale, întocmit de onorabilul, de altfel, Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu. Acest fragment se referă la importantele decizii statuate prin Sinodul II Trulan (Quinisext), cititorul fiind informat despre canoanele privind … ordinea scaunelor  episcopale, şi nicidecum despre cele privitoare la reiniţierea cultului levitical în Biserica lui Hristos. Prin modul în care selectează informaţiile de ordin istoric, acest fragment este edificator pentru un anumit mod de a lectura istoria bisericii de către învăţământul teologic din Biserica Ortodoxă Română:

Din numărul de 85 de Canoane Apostolice, recunoscute în Biserica Răsăritului, Biserica de Apus nu recunoaşte decât 50.

Prin canonul 30, s-a confirmat din nou ordinea onorifică a scaunelor, stabilită anterior prin canonul 3 al sinodului II ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, după cum urmează: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. S-a recunoscut din nou egalitatea scaunelor de Constantinopol şi Roma.

Sinodul a condamnat şi unele practici din Biserica de Apus. Astfel s-a oprit pictarea Mântuitorului în chip de miel; s-a condamnat celibatul preoţilor şi al diaconilor, introdus în Apus, afară de al episcopilor; s-a interzis postul de sâmbătă şi uzul de a mânca brânză, lapte şi ouă în Postul cel Mare. Papa Adrian I (772-795), trimiţând delegaţi la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din 787, în scrisoarea către acest Sinod, a recunoscut canoanele Sinodului quinisext din 692, şi le-a introdus în „Colecţia Hadriani” (Mansi, XIII, 414 ş. u.). Mai târziu, din cauză că Sinodul quinisext a confirmat pentru a treia oară, prin canonul 30, drepturile patriarhului ecumenic şi egalitatea lui cu scaunul Romei, şi a condamnat unele practici şi obiceiuri ale Bisericii de Apus, papii, începând cu Nicolae I (858-867), şi teologii apuseni nu l-au acceptat ca ecumenic şi nu-i recunosc hotărârile dogmatice şi canonice (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,  p. 162-163).

Dumnezeu a depus atâta răbdare, sudoare și viață în investiția descoperirii de Sine, în cererea pe care ne-o face de a veni în vizită la noi și invitația care ne-o adresează de a intra, prin Duhul, în Sfânta Sfintelor din ceruri, acolo unde avem un Mare Preot care mijlocește pentru noi, încât ar fi un mare păcat să îi risipim efortul. Nu e vorba de preferințele Lui estetice, cultice, dacă îi plac catedrale de piatră sau bisericuțe de lemn. Cu siguranță că e suficient de ”open minded” să le aprecieze pe amândouă. E vorba de efortul pe care Dumnezeu L-a depus în mântuirea omului, în locuirea Lui în inima, mintea, imaginația umană în așa fel încât să ne păstreze libertatea tocmai prin recuperarea legăturii cu El și nu prin alungarea Lui în mecanisme pur ritualice, repetitive și limitate, indiferent că vorbim de adicții religioase sau pur carnale. În ultimă instanță suntem răspunzători și vom fi judecați cu ceea ce am făcut cu această investiție!

Dar dacă gândul judecății vă dă fiori, nu vă temeți, avem specialiști în teologie care, la cerere, pot rezolva problema angoasei judecății divine cu surogatele dragostei divine – piața religioasă postmodernă e nemaipomenit de creativă, la fel ca cea antică sau medievală. Clienți să fie că adevăruri reconfortante găsim noi! (to be continued)

Exodus, Gospel of John

Intrare în Sala Tronului (1)

by  •  • 1 Comment

Dincolo de vise

Oare cine nu s-a visat în postura unui invitat de onoare într-o sală regală? Să nu mai vorbim de  încântarea de a ne  fi închipuit ca prinţi şi prinţese care au domnit fericiţi până la adânci bătrâneţi…

Sau, chiar dacă peste timp ne-am pierdut visele copilăreşti, ca nişte turişti cuminţi, dar devoratori feroce, savurăm priveliştile cu încântătoarele castele, palate şi săli de festivităţi ale unor epoci pline de glorie. Până şi pentru cel imersat în lumea naraţiunilor post/hipermoderne, topografia întâmplărilor din lumile imaginare ştiinţifico-fantastice cuprinde, aproape invariabil, o “sală a tronului”.

Încântarea ochiului şi fiorul superlativului îşi reclamă robia asupra omului, indiferent de epocă sau haină culturală, fiind trădate până şi de cinismele nihiliste ale dezamăgirii. Undeva, înfiptă în mintea noastră, a fost (pentru unii) sau poate că mai este (pentru alţii) o nostalgie faţă de un tărâm care inspiră bucurie, maiestate, pace deplină.

O perspectivă asupra Evangheliei după Ioan şi a Apocalipsei

Cu mai mulţi ani în urmă am început editarea unui studiu pe Evanghelia după Ioan. Pornind de la ideea împlinirii elementelor Cortului Întâlnirii în desfăşurarea Evangheliei după Ioan,  prinsă din zbor de la nu mai ştiu cine, am urmărit ocurenţele obiectelor şi funcţiilor Cortului Întâlnirii şi ale Templului de la Ierusalim în firul narativ al Evangheliei. Apoi am încercat să armonizez piesele de puzzle din Evanghelia după Ioan cu harta Vechiului Testament. În cele din urmă am ajuns la concluzia că Evanghelia este o veritabilă invitaţie în Sala Tronului, în faţa Dumnezeuelui Cel viu. Iată doar câteva indicii ale acestei invitaţii.

După păcătuire, Adam şi Eva sunt izgoniţi din grădina Eden la răsărit, unde sunt puşi heruvimi păzitori (Gen 3:24).

După păcătuire, Cain  “a  ieşit  din  Faţa  Domnului şi a locuit  în ţara Nod la răsărit de Eden” (Gen. 4:16, s. n.).

Izgonirea spre răsărit pare a fi o paradigmă a alungării de la Faţa Domnului, a omenirii căzute în păcat. Aceeaşi relaţie organică dintre păcătuire şi fuga de Faţa Domnului spre răsărit o găsim şi în evocarea episodului din Genesa 11, a construirii turnului Babel (Genesa 11:2).

Locuinţa umanităţii pare a fi însăşi refugiul continuu spre răsărit, departe de ochii de foc ai Creatorului Prea Sfânt. În aria semnificaţiilor biblice, răsăritul este spaţiul alienării, culcuşul plin de coşmare al noului om, post-adamic. Caracterizat într-un mod cât se poate de simplu, păcatul are ca efecte despărţirea de Dumnezeu (Is. 59:2) şi moartea (Rom. 6:23). Tocmai de aceea, “rezolvarea” păcatului ar fi însemnat apropierea oamenilor de Dumnezeu şi revenirea la viaţă.

O dată cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu iniţiază reintrarea în relaţie cu creatura mâinilor Sale căzute în păcat şi neascultare. De atunci chemările Creatorului se aud peste veacuri, în istorie, cu o intensitate din ce în ce mai puternică!

Primind din partea lui Dumnezeu instrucţiunile privitoare la facerea Cortului, care este numit Cort al Întâlnirii, Moise primeşte porunci foarte clare cu privire la Curtea Cortului:

Înspre partea de răsărit, pe lângă cei cincizeci de coţi pentru lăţimea curţii, să mai fie cincisprezece coţi de pânză pentru o aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor, şi cincisprezece coţi de pânză pentru a doua aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor. Pentru poarta curţii cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coţi, albastră, purpurie şi cărămizie, şi de in subţire răsucit, lucrată la gherghef, cu patru stâlpi şi cele patru picioare ale lor (Exod 27:9-16, s. m., M. C.).

Cortul (şi apoi Templul de la Ierusalim) avea poarta de intrare îndreptată înspre răsărit (Exod 27:13-16) ca soluţie a lui Dumnezeu de a “repara“ distanţarea de Faţa Lui, ca o chemare de a ne apropia de El şi de a avea viaţă.

Cel ce este în sânul Tatălui a ales să-L facă de cunoscut, locuind (punându-şi cortul) printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14). El a ales să se facă trup, să vină printre noi şi să intre apoi spre Tatăl (Ioan 7:28-33) prin cruce, pentru ca să ne dea posibilitatea de a merge şi noi pe calea care ne-a deschis-o (Ioan 14:1-7). El a venit ca să ne aducă dinspre “răsărit“, din păcat şi moarte spre Faţa Domnului, a Tatălui Ceresc, într-o nouă grădină, fără de păcat (Apoc. 21-22).

Interesant este faptul că şi Apocalipsa are o desfăşurare progresivă a lucrurilor care au să se întâmple în curând, lucruri legate de a doua venire a lui Isus Hristos. Evanghelia după Ioan ne prezintă prima venire a lui Isus, punerea Cortului lui Dumnezeu printre oameni. Apocalipsa ne încurajează să biruim pentru a fi Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Atât în Evanghelia după Ioan cât şi în Apocalipsa, evenimentele se petrec în aria semnificaţiilor ce ţin de prezenţa lui Dumnezeu, de Cortul/Templul Lui. Mântuirea şi viaţa veşnică prezentate de Domnul Isus în Evanghelia după Ioan ţin de revelarea lui Dumnezeu prin Fiul Său, întruparea funcţiilor Cortului Prezenţei lui Dumnezeu, realitate prefigurată în Vechiul Testament. Apocalipsa ne vorbeşte de o Zi a Domnului şi despre o judecată, aceasta fiind prezentată în strictă dependenţă de evenimentele care se petrec în Templul din ceruri.

Asemănările structurale dintre cele două cărţi sunt uşor de observat în teologia ioanină a progresului, a prezentării divinităţii lui Isus Hristos şi a acelui ceas de mântuire mult aşteptat în Evanghelia după Ioan şi a prezentării Zilei Domnului în Apocalipsa. Observăm că aceste prezentări progresive sunt încadrate, în ambele cărţi, de un prolog care se ocupă de prezentarea foarte clară a divinităţii lui Isus, ca Unul de o fiinţă cu Tatăl şi cu un epilog în care ni se afirmă credibilitatea celui care a scris aceste lucruri, de maximă importanţă pentru cei ce le citesc.

Avem făcută o chemare de a crede în Isus ca fiind Hristos-ul, Fiul lui Dumnezeu, ca să avem viaţa veşnică (Evanghelia după Ioan) şi o chemare de a birui ca să domnim şi să ne bucurăm de binecuvântarea veşnică a Mielului care a biruit (Apocalipsa).

Zilele acestea am observat cu bucurie filiaţii ale perspectivei intrării în Cortul Întâlnirii din Evanghelia după Ioan cu cea din Apocalipsa. În studiul cărţii Apocalipsa, Beniamin Fărăgău porneşte de la premisa hermeneutică fundamentală că “codul Apocalipsei este Vechiul Testament”, de-a lungul Apocalipsei fiind prezentate obiecte sacre ale Cortului Întâlnirii din ceruri, după chipul căreia a fost făcut Cortul Întâlnirii al lui Israel. Înşiruirea acestor obiecte al Cortului în ordinea intrării dinspre poartă/uşă (cap. 4) către un tron-chivot (cap. 15-16) capătă evidenţa unei invitaţii în Sala Tronului ceresc. Detaliile acestei perspective sunt prezentate AICI.

După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei.
Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur.
Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.
Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri. (Apoc. 15:5-8)

Exodus, The Anatomy of Envy

Anatomia dorinţei (Analfabetismul religios şi ignoranţa savantă a “autonomiei” moderne)

by  •  • 2 Comments

Riscul unei culturi majoritar creştine este acela că produce pe bandă rulantă ignoranţi în ceea ce priveşte tocmai fundamentul credinţei creştine. Aproape oriunde m-aş învârti în spaţiul european, pot observa bâlbâieli în simpla enumerare a celor 10 porunci ale lui Moise sau a fericirilor Predicii de pe munte. Supralicitarea şi masificarea unei tradiţii religioase duce, prin efectele perverse ale timpului şi formalizării discursului, tocmai la sucombarea ei valorică, la ignorarea ei.

În anatomia dorinţei contemporane aş dori să cuprind o resursă care explică mecanismul poftei/râvnirii mult mai bine decât filosofiile unor psihologi sau “părinţi spirituali” din zilele noastre.

Să citim cuvintele atât de cunoscute, dar atât de puţin înţelese din Exod:

Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu preacurveşti.
Să nu furi.
Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău. (Exod 20:12-17, sublinierea îmi aparţine)

În improvizaţiile chiastice pe Deuteronom, am constat că  întreaga povară a împlinirii atâtor porunci restrictive are suport şi soluţie împlinirea poruncii pozitive, aceea de a-ţi respecta părinţii. Sănătatea unui corp social este dată de sănătatea celulelor ei (familia). Cu o proximă ocazie voi analiza această poruncă a 5-a, în paralel cu divagaţiile unei psihanalist-feministe (este vorba de Alice Miller şi cartea ei, Revolta trupului, Nemira, 2006).

M-aş opri acum asupra poruncii a zecea. Din câte observ, poruncile a şasea, a şaptea, a opta şi a noua sunt puse într-o ordine a gravităţii violenţei dorinţei, culminând cu a zecea poruncă. Pentru a nu ucide, a nu fi desfrânat şi a nu fura, trebuie să respecţi porunca care nu interzice o acţiune, ci însăşi dorinţa. Dacă nu am râvni bunurile aproapelui, atunci nu am ajunge niciodată să fim vinovaţi de omor, de adulter, de furt sau mărturie mincinoasă.

În faţa celei de a zecea porunci, am putea păşi pe autostrada atât de bătătorită a modernilor, văzând în această interdicţie ura patologică a tradiţiei iudeo-creştine faţă de libertate. Am fi însă prea tradiţionalişti şi plaţi dacă am rămâne în paradigma hippie a lui mai 1968, cu sloganul lui tembelizant e interzis să interzis.

Să fim realişti şi, dincolo de fluturaşii fotogenici de prin minţile filosofilor, să recunoaştem ca fals postulatul naturii bune a omului. Este foarte pueril şi necredibil faptul că oamenii sunt în mod natural predispuşi să nu dorească bunurile aproapelui.

Să ne imaginăm însă că ar fi legiferată nu interdicţia dorinţei faţă de bunurile aproapelui, ci dorinţa faţă de tot ce îi aparţine, ca scop al autonomiei individului. În dezmăţul violenţelor de orice fel, până şi domnul I. Kant ar fi dezamăgit şi umilit de starea de minorat a omului luminat în care l-a adus “autonomia modernă”. Iar domnul Thomas Hobbes ar găsi astfel, la apogeul unei societăţi emancipate, nu primitive, un război al tuturor împotriva tuturor.

Ne-am permite un lux de neiertat dacă am ignora cazierul pătat al societăţii moderne şi postmoderne, pretinzând că nu există o tendinţă  naturală spre conflicte rivalitare şi că astfel, nu se cere o legiferare a dorinţei.

%d bloggers like this: