Category: Fall in Ritual

3. Porunca dragostei vine întotdeauna la pachet cu descoperirea păcatelor

Este plin Noul Testament de avertizări cu privire la căderi ale credincioșilor ”de rând” dar mai ales la cei care se vor institui în lideri ai bisericilor, în prooroci falși, în monumente ale ipocriziei:

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi . (Iuda 12)

În limbaj postmodern proorocii falși sunt caracterizați prin complexul ruperii schizoide, adaptabilitate de turmă în virtutea interesului propriu, plesneală de semantică a dragostei și optimismului, oleacă mai gurmanzi și pleziriști decât normalul, exacerbare a ceva ce nu mai apare niciodată, excitare sterilă, soliditate a zgomotului de mormânt, angoasați rătăciți și fără nicio ancoră într-un univers străin si pustiu. Aș vrea să văd și eu un profet fals, un ipocrit cu tot arsenalul simulării decepționale, care să facă show-ul său cu pocăința, smerenia, judecata și iertarea păcatelor, umilința și darea de întâietate a altora. Din câte am văzut ipocrizia se multiplică industrial pe tulpina semanticii dragostei, a incluziunii, a deschiderii către progres, a prosperității, a tragerii lui Dumnezeu în pătrățica propriilor prejudecăți, nicidecum a certificării de Sine prin prisma Cuvântului Său…

Isus a fost “nemilos” în a critica dublul standard al deținătorilor monopolului moral al vremii Sale. Ținând cont că după zeci/sute de ani de atac furibund asupra creștinilor ca etalon moral al societății, putem vedea cum în spațiul public s-a instaurat o nouă aristocrație morală care moștenește un palimpsest de virtuți creștine, se folosește de ele ca să astupe gura celor celor ce se zbat în a le trăi, tăgăduindu-le însă puterea. Oare ar fi fost critic Isus față de guralivii de azi ce-și lustruiesc atât de bine mormintele văruite pe dinafară…

Interesant și trist e faptul că tocmai cei ce declară că vor să Îl vadă pe Isus cel real și uman din Scripturi îl uită pe undeva pierdut prin buzunarele pline de nervozități ideologice, psihanalizabile în sine. Strivesc versete biblice de capul celor din partida cealaltă, clamând însă violența celor violentați!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor!

…în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși (Exorcismul social postmodern).

Mă întreb dacă Isus are ceva loc în toată această bulgăreală a vinovățiilor între catolici, Papa, atei și evanghelicii împinși în joc de unii ce-și reglează stima de sine pe socoteala viciilor altora (neprihănirea fariseică e într-o tensiune mimetică teribilă dpdv psihic: ”tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, urmașii lui Moise?” Ioan 9:34).

Știm că judecata lui Dumnezeu începe de la Casa lui Dumnezeu și mai știm că unei biserici Isus îi spune că El a ajuns deja afară și o amenință cu lepădarea ei definitivă. Dar uităm să mai spunem și faptul că lumea va fi judecată prin sfinți, cei ce s-au judecat pe sine, și că bisericii care a fost cel mai drastic avertizată de Isus i se face și promisiunea cea mai mare, aceea ce a birui și de a domni împreună cu Isus. Există astfel la Isus un echilibru atât de fin calibrat încât face pocăința valabilă atât unui Nicodim greu de sine cât și unei femei samaritence ușuratice, promite aducerea sabiei celor ce-L urmează laolaltă cu luarea poverii și umplerea inimii de pace, onorează descoprirea lipsurilor mari printr-o iubire mare, stă la masă cu farisei, intră în casă la vameși, atinge vindecător și iertător prostituate, cheamă un trădător lângă El, etc. Cu alte cuvinte Isus este cel care ne învață cel mai bine cum e cu autenticitatea și ipocrizia noastră umană. El

• ne îndeamnă să ne uităm mai întîi la bârna din ochii noștri, dar nu neagă deloc existența paiului din ochiul celuilalt, și chiar laudă intenția vindecătoare de a face bine semenului în nevoie,
• ne spune să nu fim ca fariseul care își clădea stima de sine prin comparație cu căderile vameșului dar nu laudă vameșul pentru muțenia și cerbicia de a nu își recunoaște păcatele ci tocmai pentru pocăința sa,
• iartă femeia prinsă în preacurvie, făcându-i de rușine pe cei ce vroiau să îi devoreze viciul, avertizând-o însă să nu continue viața păcătoasă pe care o avea, etc.

El, Cel care avea toate lucrurile în mâini, și știa că pleacă din lumea asta prin moarte de cruce, a luat un ștergar, un lighean de apă și s-a aplecat să facă muncă de rob, spălând ucenicilor picioarele. După care Isus le-a dat porunca dragostei în timp ce le descoperea tradările!

Aici este un model atît de atitudine (a luat un stergar și s-a aplecat), de motivații (i-a iubit până la capăt) cât și de limită (Iuda a avut ultima șansă dar nu a ales bucățica înmuiată de gazdă ca semn al prieteniei, pierderea lui a fost dincolo de toată inima caldă a Dumnezeului Mântuitor). 

Ce facem cu eșecurile din biserici, cu trădătorii ce zâmbesc ipocrit în fața descoperii trădărilor? Ceea ce a făcut și Isus: le spălăm picoarele cu atitudinea de slujire și cu motivația iubirii până la capăt, poruncindu-le să iubească, conștienți și de faptul că până și dragostea lui Dumnezeu este tăcută în fața aroganței umane, atât de auto-suficiente și de obsedată de …autenticitate. Să speli picioarele unui păcătos ca Trump are un mesaj la fel de puternic cu spălarea picioarelor unor refugiați…

Poate că mai bine decât catolicii ipocriți e să fii nu un ateu – care e atât de tentat să se așeze în jilțul judecătorului nemilos, al fariseului ce urlă predicuta dragostei pe socoteala căderilor vamesului, a femeii ce vrea să trăiască mai departe în păcat, etc. – ci să fii un Petru căzut, trădător de 3 ori de Mesia, care însă a căutat iertarea și nu doar că a obținut-o, dar a și mers până la moarte de martir pentru Cel care inițial l-a trădat. Poate că lumea noastră are nevoie de astfel de eșecuri umane recuperate și revitalizate, transformate prin har și Duh, oameni care s-au pocăit și au ajuns vestitori ai Evangheliei și făcători de bine oamenilor!

2. Ipocrizia sau despre excelarea ofensei

Dacă ipocrizia este boala din dulapul creștinilor, cu siguranță că ea se desfată în regim de party în garderoba celorlalți!

Așa cum nu e bine să simplificăm schematic viața și zbaterile unui ateu, tot așa nu cred că e cinstit să simplificăm schematic viața și zbaterile unui creștin!

Un ipocrit este un om fluid, indecis, călător în două luntri către destinații divergente, un schizoid ce excelează în flatarea, complimentarea și onorarea altora ca supliciu necesar pentru flatarea, complimentarea și onorarea de sine. Un ipocrit are o bună înțelegere a cerințelor și standardelor celorlalți în timp ce excelează în necunoașterea, mințirea și decepționarea de sine. Un ipocrit refuză pocăința, el nu greșește capital și nici în detalii, el este suportiv și un team-builder, îi plac adoratorii, îi place să contorizeze ucenici în fișa realizărilor, este feroce și vocal cu viciile altora și blând și liniștit cu propriile deficiențe. Epoca noastră este prin excelență una a ipocriziei tocmai pentru că e una a concurenței discursive, a phænomen-ului, a arătării spre suprafață!

Matthew Christopher,  St. Bonaventure Church

(Abandoned America: The Age of Consequences)

Undeva, cumva, oricare dintre noi ne-am găsit cel puțin o umbră a măștii ipocrite pe care convenționalismul social ne educă în a o purta ritualic. Acuma dacă stăm strâmb și judecăm drept, atât comunitățile creștine cât și indivizii care le compun nu sunt deloc scutite de astfel de auto-decepții, ipocrizii ceremoniale și morale, de parada virtuțiilor de duminică cu viciile viermuind de luni până sâmbătă. Dar aceleași comunități au preluat de la primii creștini sistemul de checks-and-balance care calibrează actele publice (propovăduirea Cuvântului și împărtășania de la Cina Domnului) cu cele relaționale (rugăciune și părtășie) cel puțin o dată pe săptămână. Prin diferite ocazii și medii de transmitere li se verbalizează necesitatea judecății de sine, socotirii propriilor căderi de peste săptămână, a prea-puținătății deschiderii și slujirii celorlalți, a calibrării inimii lor cu dorințele lui Dumnezeu și nevoile celor din lume, a resurselor imense puse la dispoziție  de Dumnezeu pentru a se aduna ca să se facă mai buni, nicidecum mai răi! Un zâmbet, o urare, o vorbă, o mână întinsă la biserică nu înseamnă neapărat convenții sterile și ipocrite ci pot fi și atingeri de viață, câteodată mai plăpândă, altădată mai viguroasă, dar cu siguranță complexă și diversă totodată. Ochiul rău niciodată nu va vedea binele pe când ochiul bun poate să vadă și lipsa laolaltă cu bucuria!

Aceleași comunități și aceeași indivizi sunt periodic atenționați că ”dacă nu strângi cu Domnul, risipești și chiar devii mai rău decât erai înainte de a-l cunoaște pe Domnul!” Și nu știu altă comunitate de oameni care să fie mai “bombardată” cu mesajul pericolului ipocriziei, a  căderii de pe cale și a pocăinței de sine ca cea a creștinilor! Chiar liberalii săltăreți de azi se plângeau că bisericile sunt prea obsedate de puritanismul judecăților de sine, al pocăinței și umilinței… Da, sunt biserici care își tratează rău răniții, sunt bădărane în suplinirea nevoilor celor care vin din iadul unor relații frânte, dar chiar și acolo ușa e deschisă, cel puțin o mână e întinsă, cel puțin o inimă să se roage, cel puțin o casă deschisă cu o pâine pe masă! Oricât de dezbinată, legalistă, încruntată și obtuză ar fi o biserică și cei ce o compun, un ateu ce fuge de sine și de întunericul pe care l-a atins în viața lui tot are acolo un loc, o protecție și un ajutor. Și știu bine ce vorbesc tocmai pentru că acum 20 de ani eu eram acel ateu care a fost primit într-o astfel de biserică…

Oferirea ateilor ca model de autenticitate este un cadou otrăvit, o perversă decapitare a lor cu zâmbetul și complimentarea unui călău ce te convinge că îți face un serviciu. Judecata nu va ocoli pe cei care știu dar nu fac, la fel cum nu va fi timidă în fața celor ce au refuzat și să știe și să facă! Am fost și eu ateu, și încă unul tare de clanță. Și nu îmi aduc aminte ca atunci să fi fost un model de onestitate, de moralitate și verticalitate – nu aveam nicio referință și nicio autoritate reglatorie, orice era posibil și chiar necesar. Eram un ateu relativ cuminte, fără vicii și adicții la modă, dar eram într-o bălteală sufocantă a stimei de sine și a prețiozității propriei mele aure care, culmea, strălucea tot mai tare pe măsură ce mă comparam cu obtuzitatea și primitivismul religioșilor din juru-mi! Descoperirea lui Isus Mântuitorul mi-a rezolvat problema definirii identității fără a recurge la mimetismul rivalic, mi-a calibrat încrederea în sine în raport cu grația divină și mi-a oferit simțul realității în ceea ce privește limitele mele umane cât și lupta cea bună de a mi le întinde peste noi domenii. Nu e un drum ușor tocmai pentru că de-a lungu-i descopăr erori de gândire, lipsuri de simțire, comodități relaționare, laolaltă cu bucurii revelaționare și fragilități umane îmbietoare. Cu alte cuvinte am acum parte de o bogăție de gândire, de simțire și imaginație care îmi era cu totul străină în timpul staționării pe tărâmul ateismului.

Am oroare de „onestitatea” strâmbă și cu degetul mereu spre alții – e doar un simplu instrument politic de bătălie cu cei care te contestă și care implică un sofism al falsei dileme de 2 lei: ateii nu pot fi ipocriți? Dacă ne iubim semenii cu adevărat, să le lăsăm și ateilor ceva spațiu de pocaință, asa cum o facem pentru noi, ceilalți, ipocriții de serviciu!