Category: Inhabitatio Dei

Punct. Și de la capăt

1. Anul nou cu aceleași vechi metehne?!?

La început de an, cum ar fi o retrospectivă răsturnată, adică vederea celor ce vor fi ca un început al celor de acum? Cu un astfel de paradox în minte mă uit la drama unei lumi care parcă s-a cam săturat de spectacolul cotidian al guvernelor dădacă, ce folosesc pumnul autocrat pe vocea mieroasă a părintelui grijuliu, al medicilor polițiști, jurnaliștilor propagandiști, profesorilor îndoctrinari, teologilor menestreli deloc pudici ai puterii politice și culturale la modă. Putem respira și noi puțin a onestitate, modestie, cumpătare, bun simț? De când aceste elementare virtuți umane sunt aproape imposibil nu doar de trăit, ci și de conceput și dorit?

Oare ce trebuie schimbat acum pentru a avea sentimentul unei vieți împlinite când la sfârșitul anului vom privi în retrospectivă? Pe ce cărări ne vom aventura în acest an? Ce vise înăbușite vom pierde printre mâinile obosite cu trebăluiala noului an? Ce sentimente vom filtra atunci când vom fi prinși de vărtejul acelorași pasiuni, tendințe, neputințe?

Privirea în oglinda timpului e un exercițiu obositor nu doar pentru că ne apasă cu travaliul epuizant al timpului scurs înspre bătrânețe și moarte, ci și pentru că ne expunem riscului de a ne vedea cimitirul dorințelor, al făgăduințelor și promisiunilor pasionale înnecate în acidul limitărilor comfortabilului. Sărbătoarea lui Ianus, zeul cu două fețe, una spre trecut și una spre viitor, sau Anul Nou ca reînviere a speranței, a vieții din mentalul antic roman, babilonian și ebraic, s-au scurs într-o lascivă și inodoră gimnastică recentă a rezoluțiilor ce falimentează în primele săptămâni ale noului an. Cu cât mai puțină reflecție de sine, auto-evaluare și onestitate de cămăruță, cu atât mai mare proiectarea în mentalul celorlalți, gălăgia și imaginea expunerii de sine pe toate vitrinele sociale…

Așadar, într-o circularitate a consumerismului sezonier și una a oboselii ce a poluat sufletul omenirii de doi ani deja, ce să mai sperăm pentru nou an? Să trăim un nou an cu aceleași vechi metehne?

2. Istoria ca pedagog al viitorului

Întotdeauna mă surprinde maiestroasa vorbire și tăcere a lui Dumnezeu în momente cheie ale revelației Sale în Scripturi. Cu vârtejul paranoiei generalizate în numele binelui social din ultimii doi ani, m-am aplecat mai atent asupra dinamicii Dumnezeu – profet – falși profeți – popor/public – istorie din Vechiul Testament și al rolului profetic al creștinului în cetatea lui din Noul Testament. Cu arhiva viitorului în mâini, profeții au mers mai întâi înapoi în istoria eliberării ca să învețe poporul ceva despre natura inimii lor, istorie ce dă perspectiva necesară pentru a lua decizii în prezent în speranța un viitor promițător. Oare noi, azi, ce am face noi cu o astfel de arhivă a viitorului în mâini?

Istoria este cel mai bun pedagog al viitorului. Nu putem spera ceva mai bun dacă nu învățăm mai întâi din greșelile trecutului. Ori aici este una dintre primele mari inabilități și handicapuri ale sufletului hipermodern: ne credem ieșiți din istorie pentru că prizăm drogul progresului împlinit în noi azi și acum. Orice ocheadă în trecut este imediat capitalizată ori ca pasiune retrogradă ori ca exercițiu de demonizare a celuilalt, al celui din alt timp, unul pe care îl considerăm plin de toate viciile umane. Decența raportării la trancendența de sus (Dumnezeu) este torpilată cu instrumentarul imanentului, al închisorii vesele de ospiciu al lui “hic et nunc” (“aici și acum”). Transcendetul de lângă noi (celălalt, în complexitatea inepuizabilă ca și chip și imagine a lui Dumnezeu) este torpila în patul procustian al ideologiei identitare, adică a noii oligarhii opresive, a minorităților privilegiate cu puterea discreționară a redefinirii și etichetării tutoror membrilor societății, ca să vorbim ca romanii în Roma și neomarxiștii peste tot în Occident. Transcendentul istoric (capacitatea de a ieși din imanent și de a celebra continuitatea istorică și necesitatea tradițiilor) este acum torpilat de ochelarii de cal al metodologiei marxiste a progresului revoluționar. (Să nu deschidem discuția despre cum topilăm prin vocabular rahitic gen “sănătate mentală” și transcendența psihică, a straturilor de conștiință și comunicării cu realități prea puțin testate de mânuțele oamenilor de știință) Când ne lăsăm dirijați de toți eliberatorii de opresiuni a tot felul, de unde libertate în a vizita și cele din alte orizonturi?

Da, seducția inevitabilă a succesului capitalist și democrației liberale s-a înnecat în propriul venin al dorinței de a face lumea mai bună. Am ajuns astfel la îmbuibarea materială și malnutriția cognitivă și spirituală pe care o mână de profeți falși ai progresului le-au transformat într-o perpetuă învârtire în vortexul atot-suficienței pe cheltuiala deficiențelor trecutului. Malnutriția cognitivă și spirituală este astfel dusă acum, deja după câteva generații de prooroci falși, la o artă a paradisului cobaiului îmbuibat în propria cușcă. Poate că tocmai de aceea inevitabilele legități înscrise în natura umană ne servesc cifre pompoase ale progresului social laolaltă cu cele ale mizeriei psihice și relaționale. Ce să ne mai plângem de religie ca opiu al maselor? Am devenit cu toții, cățel și purcel încluși, activiști ai plonjonului legal și generațional în submarinul galben al drogurilor de tot felul! Și totuși, sunt momente când mai fiecare realizează geografia zoo-ului uman în care trăim azi, cu gratii filosofice, teologice, sociale, culturale, conceptuale și emoționale. Din păcate dresajul social și cultural ne învață simplu și eficient că un click rezolvă instant scurt-cirtuitul conștiinței fisurate de interogații eretice.

Da, istoria este cel mai bun pedagog al viitorului! Dacă ne eliberăm din închisoarea narcisismului marxist, al primatelor cocoțațe în vârful istoriei, vom observa că greșelile teribile din trecut, de la filosofi zgomoși și politicieni guralivi, cu toții adepții empatiei generalizate și colective, sunt suma înclinațiilor păcătoase, a corupției, setei de putere, a foamei de control și vanitate deșartă, a cenzurii mediatice și profesionale, toate în numele siguranței publice și progresului social. Sună a ceva familiar și recent? Cu siguranță că azi Hitler ar face o carieră bună de politican preocupat în a proteja propria populație de infecții primejdioase. Stalin ar avea ceva sfaturi pentru carantinarea celor considerați pericol social. Mao ar fi azi invitatul de onoare al mai tuturor universităților, corporațiilor și ONG-urilor, de la Sorbona și Columbia University până la Hollywood, Open Society și Disney, cu toate prea-cucernice eroine ale revoluției culturale. Pe de cealaltă parte, Galileo Galilei ne-ar șopti ceva sfaturi cum să ne petrecem carantina ideologică atunci când suntem marginalizați și expulzați de propria breslă, posibil și încarcerați, în numele unor principii sacrosante și pentru delict de opinie informată împotriva dogmei oficiale. Evreii în linie la înmatricularea cu steaua galbenă ne-ar explica oleacă conceptele de stigmă socială și diabolizare mediatică. Și să nu uităm de clericii și teologii de prin Germania nazistă sau regimurile comuniste: am învățăm de la ei cum să aplicăm versetele biblice ca să dăm suport spiritual roz bombon platformelor politice și științifice scrise de prea-luminoasele minți ale celor ce dețin adevărul și din dragoste de popor lucrează pentru binele public! Iată dar că oricât ne-am ascunde sau fugi de viciile istoriei trecute, găsim în fântâna genetică a idelor și motivațiilor noastre lucruri prea mult repetate pe paginile istoriei. Fiind contemporani cu natura umană, ne înfrățim astfel cu zbaterile, temerile și slăbiciunile celor din trecut…

3. Cu promisiuni realiste către un realism promițător

Onestitatea antropologică, a fi sincer în limitarea de sine, ne deschide porțile propriei închisori, comode și totuși triste, și ne face astfel părtași trancendenței – comunicării cu Dumnezeu, cu sine, cu altul, cu trecutul. Astfel, prin această deschidere, ieșire din matca cimentată a noutății învechite în promisiuni mereu trădate, putem avea speranță în a face un pas dincolo de circularități familiare.

Nu pot să ofer altora nimic altceva decât ce îmi doresc și mie. Iar ceea ce pot împărtăși cu alții sunt cîteva lucruri mici care, cu ceva perseverență, pot atenua ceva din metehnele de care ne plângem și pe care poate le vedem în noi. Micile schimbări în rutina cotidiană au darul de a schimba obiceiuri și matrici comportamentale. Eu cred că antrenamentul în lucrurile mici, ce pornesc de la atitudini, așteptări, vulnerabilități și motivații, este cheia schimbării înpre mai bine.

1. Recunoaște limitele – cele din mine și din tine!

Viața ne este construită pe adevăruri acceptate și trăită pe baza motivațiilor cu care acceptăm sau pretindem că acceptăm acele adevăruri. De aceea acceptă faptul că nu cunoști suficient de mult – ideea e că compleșitoarea majoritate a celorlalți oameni nu cunosc suficient de mult, numai că puțini acceptă acest fapt! Capacitatea mea de a avea prejudecăți ar trebui să fie un lucru familiar și ție, pentru că și tu ai o capacitate de a avea prejudecăți. Când vrem să inițiem un dialog onest, să începem de la faptul că avem amândoi o capacitate funciară de a vedea cu un singur ochi! Impunerea unei singure părți a acestui adevăr este premisa nu doar a unui dialog eșuat, ci și a unui act de violență. Ori formele de violență din relațiile umane vin tocmai din ingineria mentală, imagologică, pe care o practicăm doar spre a evita întâlnirea inconfortabilă cu propriile limitări.

2. Fiecare are povestea lui – cunoașterea adevărului te face mai bun povestitor doar când trebuie!

Cunoașterea a celor de cunoscut depinde și de ochiul și urechea celor ce vor să cunoască! Nu avem o competiție a adevărurilor absolute, ci o competiție a narațiunilor despre ce credem că este adevărul. Iar faptul că unii sunt buni povestitori nu înseamnă că sunt mai aproape de adevăr! Păstrează astfel dorința de testa propriile asumții în măsura în care suntem disponibili a ne oferi aceste servicii critice altora! Scepticismul este forma de existență într-o lume care se mândrește cu moartea absoluturilor. Să nu ne refuzăm acest arsenal protectiv în iarmarocul licitațiilor adevărurilor!

3. Testul tăriei de caracter e dată de alegerea puterii partenerilor

Când îți întărești certitudinea propriului adevăr doar vânând cele mai slabe argumente și cei mai slabi oponenți, atunci trebuie să îți pui întrebarea cît de solidă este cunoașterea și ce adevăr crezi. Adevărul se testează, ignoranța sau prefecătoria se înșeală pe sine!

4. Oleacă de umilință deschide poarta spre mai mult!

Trăim într-o democrație morală – potențial limitele morale din mine sunt egale cu ale tale. În realitate, diferența de calitate morală vine din acceptarea propriilor limite și insuficiențe. Smerenia și pocăința, total opuse opulenței afirmării morale de sine, atât de la modă azi, sunt cheia unei vieți mai bune! Cu cât mai autonom și regulator de sine se crede o persoană, cu atât cercul potențialelor justificări ale eșecurilor devine mai mare! Cu cât mai onest în capacitățile de a trăi la înalte standarde morale, cu atât mai mult cunoașterea de sine va lucra cu dependența de cel care are potențialul de împlini potențialul moral. Doar Unul e Bun – noi, restul, împrumutăm prin adopție și imitare bunătatea Lui!

5. Nu da Cezarului ce e al lui Dumnezeu!

Speranța este marfa de tranzacționare a policitienilor. Unul vinde speranță, celălalt plătește pentru această speranță cu taxe mai mari! Nefericit mariaj, am putea spune! “Noroc” că noi oamenii avem memorie scurtă și, în lipsa lui Dumnezeu, ne creăm o religie din politică și activism. Când politicienii promit împlinirea raiului pe pământ, ei capitalizază așteptări mesianice, ale Împărăției lui Dumnezeu. Stânga politică este congenital deformată de mituri milenariste seculare, de aceea Stânga licitează cel mai bine spectacolul iluziilor! În fața acelorași speranțe umflate, să luăm seama la realitate, cu ale ei lecții ale istoriei, cu tendințele flamboiante ale ipocriziei caracterului uman aflat în licitații amăgitoare și la inconstistența ideatică care caracterizează multe politici și practici sociale la modă azi. Dezvoltă automat un simț de scepticism, degajare ontologică și angajare cetățenească față de astfel de falși mesia!

6. Dragostea nu e în ceea ce cere celălalt, ci în ceea ce oferi celuilalt atunci când trăiești în adevăr!

În zchizofrenicile vremuri de azi, propagandiștii statului care citează versete biblice te vor învăța că dragostea se împune, dragoste cere, dragostea e mândră, dragostea comandă celuilalt. După ropotele de aplauze gratuite ca la congresele politice odnioară, să ne gândim oleacă la paradigma dragostei. Prea amăgiți cu surogatele de dragoste, pe care inclusiv prea mulți predicatori din mediul creștin le încurajează, o să descoperim că dragostea se jertfește chiar și când confruntă în adevăr trădătorii. Dragostea nu se gândeste doar la sine din perspectiva sa și nu se făleste în timp ce își așteaptă aplauzele și nu caută să umilească pe ceilalți care nu o aplaudă! Dragostea a ajuns azi marfa ieftină pe care ipocriții și egoiștii o vântură în fața celor ce caută o viață trăită în adevăr și onestitate.

Cu siguranță că aceste simple principii aruncate în industria trăirilor și gesturilor de zi cu zi vor face o diferență care se va cere celebrată la sfârșitul acestui an. Poate că în decembrie 2022 vom zâmbi în fața morocănasei definiții a istoriei de către Henry Ford, ca o simplă înșiruire a unui lucru după altul. Poate că atunci vom avea o explicație alternativă a timpului care ne măsoară și devenirea, nu doar alergarea prin anotimpurile vieții.

Între Mântuitor și Irod

1.1. Narațiune familiară și totuși străină

Găsim în povestea/narațiunea nașterii Domnului Isus o familiaritate deloc obișnuită în zilele și cultura noastră. 

Familiaritate pentru că toți actorii sunt umani în lipsurile și luptele lor.

Dar această familiaritate e straină acum pentru că poveștile unei societăți post-creștine sunt axate pe narativul auto-dezvoltării, al pen-umbrelor și fluidității morale, unde posibilitatea propriului eșec este frumos ascunsă sub pompoase și sterile prețiozități științifice, politice, filosofice, culturale.

În narațiunea nașterii Domnului descoperim oameni săraci cu caractere puternice și oameni puternici cu caractere slabe. Contrastul între lumină și întuneric e clar definit. Înțelepciune și nebunie, dragoste și ură, închinare și respingere sunt cât se poate de clar demarcate.

Manger Of Jesus by Sharefaith

1.2. Actori într-o piesă de teatru

Dacă Evanghelia se încheia în ultima săptămână a vieții Domnului cu o suită de oameni care îl vânează, trădează, admiră sau respinge, fiecare personaj jucând un rol profețit și identificat de singurul conștient din întreaga dezvoltare a săptămânii patimilor, la fel și începutul Evangheliei ne desfașoară o pleiadă de caractere și roluri umane în care ne putem oglindi pe noi, temerile, slăbiciunile și speranțele noastre.

La Crăciun ne aducem aminte că Dumnezeu a venit să fie cu noi (nașterea Domnului a fost profețită ca venire a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său). În Săptamâna Patimilor realizăm că noi L-am lasat singur

Pe scurt, iată invitația pe care ne-o adresează Dumnezeu ca să învățăm din dramaturgia nașterii Fiului Său.

2.1. Maria – simplitatea prin care Dumnezeu vine să ne mântuiască (Luca 1:30)

Evanghelia începe și se sfârșește cu “Să nu îți fie frică! – Marie, Iosif, păstori, ucenici ascunși în camera de sus….!

Să uităm de sofisticarea sceptică a Evei, care întreabă ca să răstălmăcească! Povestea Mariei este plină de onestitatea celei care întreabă ca să asculte – “oare cum este cu putință?” Întreaga viață relațională, emoțională, socială va fi schimbată de ce i-a spus îngerul. Cea prea binecuvantată între femei – să fii purtătoare de Dumnezeu, să porți shekinah – iată condiția umană restaurată dincolo de simbolismul preoților și al templului din Vechiul Testament. Maria e cea care alege să spună DA lui Dumnezeu, să recunoască onoarea de a avea un rol în planul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Eva postmodernă, care se mândrește arogant cum să omoare în pântece rodul propriei moralități ușuratice, Maria alege riscul rușinii, a unei stigmatizări certe pentru o moralitate problematică, pentru a păstra și da viață pruncului miraculos conceput. Cântarea Mariei din Luca 1:46-55 este confirmarea conștientizării rolului pe care pruncul ei îl avea în planul mântuirii. Să fii parte a vieții și nu a morții pare a fi o onoare cu totul răsturnată în minunatele zile ale progresului nostru cotidian!

2.2. Iosif – eroul nepus în cantece al Craciunului (Matei 1:24)

Iosif și-a respectat jurământul dat Mariei, tocmai când cultura îi dădea toate argumentele să o respingă. Iosif e bărbatul care se gândește serios la responsabilitatea jurământului făcut celei iubite de el, nicidecum alege să capituleze și să falimenteze când este pus în fața dilemelor și alegerilor grele. Crezând-o pe Maria, el a acceptat vestea bună, care i-a fost apoi confirmată de înger. Aflat într-o imposibilă situație, credincios lui Dumnezeu și fidel soției, Iosif alege să creadă pe Maria și apoi cuvintele îngerului, promisiunile scripturale fiind mai importante decât orice fel de pierdere a reputației sau a rușinii/stigmatizării sociale. Nu degeaba se referă Scriptura mai târziu la educația pe care Isus a primit-o ca fiu al tâmplarului.

2.3. Zaharia si Elisabeta – credincioșii până la capăt, chiar și când Dumnezeu tace (Luca 1:78-79)

Iată un cuplu credincios în pofida tăcerii asurzitoare a lui Dumnezeu. Și da, ei i-au ramas credincioși până la capăt. Bucuria de la sfârșitul alergării lor, ca să folosim o metaforă paulină, a fost răspunsul credincioșiei lui Dumnezeu față de situația lor personală și față de mântuirea neamului lor. Iar când slăbiciunea omenească ne ajunge în fața promisiunilor nespuse a lui Dumnezeu, Zaharia a fost credincios în răbdare și tăcere. Răspunsul lui Zaharia este o variantă nou-testamentară a răspunsului lui Iov la sfârșitul așteptării lui – Luca 1:67-79. Modelul răbdării și credincioșiei lui Zaharia și Elisabeta ar trebui să fie pe lista medicamentelor minune din vremea spectacolului, a succesului și gratificării la minut.

2.4. Gazda care l-a gazduit pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 2:7)

Promisiunile frumoase făcute lui Maria și Iosif se izbesc de zidul rece al legilor guvernului. Într-o societate rece, care funcționează ca o mașinărie, ești redus la o cifră, un număr care nu face excepții în fața  unei familii puse pe drumuri exact când contracțile Mariei erau în toi. Pompoasa și orgolioasa umflare a stimei de sine a demnitarilor care își numără populația e în contrast cu umilința Celui Prea Înalt care e nevoit să se nască într-o iesle. Sub imperativul cifrelor, statisticilor, trendurilor, etc., care să le probeze propriile vanități, ce știe un împărat sau guvernator despre problemele reale si teribile ale unui individ sau ale unei familii? Nu pune statul sub presiune sau stres, ci suportă tu tot stresul și presiunea! Dar toată această umilință datorată de aroganța guvernamentală este  implinirea unei profeții de demult (Mica 5:2). Vestea bună e că Dumnezeu e profund implicat în viața unor indivizi total neprotejați în fața abuzurilor mașinăriilor guvernamentale.

Puținul pe care l-a putut face gazda care avea ieslea este tot ce aceasta putea face în condițiile limitate de indecența celor de la putere. Sub imperativul legilor reci, puțină umanitate și grijă de semen fac diferența. Iată dar că s-a găsit un loc și pentru Maria și pruncul care I-a născut. E puținul pe care I l-am putut oferi lui Dumnezeu venit în vizită! Prea ocupați cu statistici și trenduri am rămas și până în ziua de astăzi…

2.5. Păstori și înțelepti – gardieni ai cunoasterii lui Dumnezeu (Luca 2:8-12, Matei 2:1-2)

De la o margine la alta a societății, de la păstori până la filosofi și oameni de știință, fiecare e invitat să Îl cunoască, să fie uimit și să se închine Fiului!

Dar dacă păstorii s-au dus și au spus tutoror vestea nașterii Celui promis, magii nu au putut face la fel cu Irod. Expertiza lor a fost cenzurată de puterea politică. Știința lor trebuia să fie pervertită și folosită în a elimina orice potențial adversar sau discomfort celui aflat la putere.

Umilința cu care s-a născut Isus e în contrast cu darurile și statutul celor ce au venit sa îl viziteze. Magii, cei cu înțelepciune și știință, au urmat evidența oriunde aceasta îi va duce și astfel l-au găsit pe Isus. Ei au căutat adevărul, s-au supus unei porunci morale (de a nu se întoarce la Irod), l-au gasit pe Isus, s-au închinat și i-au dat daruri.

2.6. Irod – cel care folosește puterea ca să elimine orice risc al pierderii puterii (Matei 2:16-18)

Irod e cel care are putere, dă ordine, are pârghiile legale de face ce vrea el, e ros de ambiție, mânie și ură, vrea să folosească expertiza magilor pentru a își împlini vanitățile politice, cu PR-ul protecției sociale, dacă ar trăi în vremurile noastre. El e cel care mai degrabă omoară copiii ca să își liniștească siguranța, să fie “safe”. Povestea nașterii lui Isus nu e un episod sentimentalist, cheesy, ci o cronică a naturii umane corupte, care se simte amentințată de prezența lui Dumnezeu.

În contextul crimelor justificate de Irod cu argumentul propriei sigurante, a eliminării oricărui risc, strălucește și mai mult povestea lui Dumnezeu – cel care și-a trimis Fiul să se nască în condițiile unei lumi pline de corupție, violență, moarte. Iată riscul creatorului lumii de a se naște în lume! Iar noi ne tot calculăm oportunități mai bune și riscuri mai mici!

3. Între Mântuitor și Irod

Înfofoliți și bombordați zilnic cu evanghelia cotidiană predicată și semnată de Irod: “Fiindcă atât de mult Dumnezeu a iubit lumea încât … l-a pus pe Fiul Său pe Zoom!”, ne hrănim zilnic cu otrava unei frici care i-ar face de rușine pe cei care au definit în trecut vocabularul suferințelor, primejdiilor și al riscurilor. Odată scăpați din ghiarele mașinațiunilor unui împărat sau guvernator rece, insensibil, meschin pervertitor al siguranței publice și al științei înspre a-și împlini obtuzele dorințe de dominare, control și slavă deșartă, realizăm că de fapt nu mai suntem singuri –  Dumnezeu e cu noi! Nu vă temeți, cântați-I celui născut în Betleem, voi toți cei care veniți să primiți lumină, dragoste și speranță!

A test for all hyper-modern self-righteous “heroes”

The monopoly of ethical virtues implies the risk of the monopoly of hypocrisy!

In a post-Christian world, our new Pharisees, while claiming to be a/anti-religious, are condemned to mimic the most terrible religious behavioral patterns ( Later I will discuss in a series of articles about how a lot of social justice activists are fulfilling religious patterns of the old Pharisees).

Now I will summarize the test God gave in the Old Testament to those who presented themselves as being emphatic and emotionally driven justice warriors.

Micah 6:8 sets up a foundation for a well rounded

1. ethical decision-making and

2. spiritual growth.

“He has shown you, O mortal, what is good. And what does the LORD require of you?”

The precondition of acting for justice is to recognize we are mortal, limited, self-centered, fallible and stubborn.

1. To act justly

• requires outward actions of doing justice (a knowledge that determines/moves you to act)

the danger is to over-emphasize your righteousness and to promote even a corrupted vision of justice (revenge, etc.).

2. To love mercy

• requires inward actions. Mercy is the best “checks and balance” mechanism of an ill intended judicial mind

the danger is to show off  to others what is in inside, to engage in a Pharisaic/ self-righteous/hypocritical competition of self promotion, claiming the superior moral ground (arrogance).

3. To walk humbly with your God.

• requires an upward action. If mercy will test and balance our desire to do justice, then humility will test, and eventually, correct our misplaced desire to play with our moral and spiritual accomplishments.

• there is no danger in walking humbly with God when we act justly and love mercy! Look at the entire social justice exhibition of literature/vocabulary/concepts – in an obese and brazen inflation of radicalism (“radical love/inclusion/justice/etc.), you will never find anything about “radical repentance/humbleness/”!

Guess how our vociferous social justice heroes of our era do score at this test? Guess where they successfully fail?

Un pribeag prin iarmarocul paradisurilor

„Ce faci tu aici, Ilie?” (1 Împărați 18:9)

Terapia tăcerii

Iată că trecură ceva vremuri de când ne-am mai privit unii pe alții în oglinda textului. Terapeutica scrisului a lăsat ceva timp și spațiu terapeuticii tăcerii. În piața atât de aglomerată de voci și țipete cotidiene, o retragere în sine poate fi sursa unei înfloritoare industrii a narcisismului dar poate fi și o adevărată umilință terapeutică atunci când, luând aminte la propriile limitări, observi liniștit spectacolul de multe ori absurd și delirant al cuvintelor răspicate și putregăite în comfortul propriilor profeții seducătoare.

Da, există o vreme când trebuie să vorbești la fel cum există o vreme potrivită să și taci… Așa îți re-calibrezi tendințele și testezi busola după care te orientezi atunci când îți contruiești părerea de sine, axioma tăcută dar atotprezentă în dinamica raporturilor față de alții. Da, tăcerea și auto-reflecția este o formă de umilință și domesticire a egoului, proces contraindicat de fabricanții stimei de sine atât de vandabili azi. Ce multe deșeuri de limbuție otrăvitoare și fiere relațională am evita în a produce dacă am avea câte un post de .. tăcere!

Tăcerea și reflecția sunt absolut necesare nu doar pentru reglarea propriilor predispoziții morale și relaționale, dar și pentru a aduna o brumă de credibilitate intelectuală prin testarea argumentelor și concluziilor pripite pe care le producem. De multe ori ne lăsăm ispitiți de barocul/sofisticarea unor argumente pentru că le preluăm/producem doar pentru a ne acoperi indecența morală a unui caracter deficitar. Marii intelectuali produc plusvaloare nu doar prin cunoaștere, ci și prin umilința cu care își acceptă limitările testate în actul lor creativ. Ori limbuția neobosită este de prea multe ori hala gălăgioasă a unor idei replicate serial și cu deficiențe de fabricație care desfac lucrurile care ar trebui să fie bine făcute. Cu alte cuvinte, un provincialism intelectual!

După vreo doi ani foarte plini în viața mea, a venit vremea să reiau ”condeiul” și să cutreier lumea de sub privirile noastre, în așteptarea celei mai bune.

Recunosc că am avut de multe ori gândul fugar să scriu din nou pe blog ca să mă refugiez din fața potopului de fracturi logice, emoții contradictorii și delirante, certitudini gonflabile și suspiciuni regizate care azi iau locul principal al arenei publice. Pentru un timp am preferat să produc pe contul meu de Facebook o scriitură directă, ancorată în limbaj și studii de nivel academic care să scurtcircuiteze emfaza gălăgioasă a părerilor obeze. Incredibilul proces de decadență și indecență morală și intelectuală a acestei industrii a controlului de dopamină a determinat ieșirea mea din circuitul hipermodern al lui Sisif -Facebook.

Am hotărât însă că e vremea să îmi continui analizele, interogațiile, testările și falsificările pe acest blog, atâta timp când nu va fi blocat/cenzurat/shadow banned, etc.

Iarmarocul paradisurilor

Deși experiența post-revoluționară din România și cea ”trudeau-ană” din Canada mi-au întărit pesimismul, consider că întotdeauna în istorie cei care au dreptate și văd lumina înainte ca ea să fie omagiată post-factum în cărțile de istorie sunt o minoritate. Cu toate că trăim vremuri comice ce permit eroizări gratuite oricui care se ascunde sub fusta încăpătoare a victimologiei minoritare, problema serioasă este cum anume știm că nu noi suntem cei decepționați, deziluzionați, de partea greșită a adevărului, a realității, etc? În pleiada de realități contra-factuale, simulate, cum știm să ne testăm propriul matrix și să ieșim din procesul înșelării de sine? Poate că un proces de conștiință, o confruntare cu alteritatea, o testare de sine, o venire in fire sunt exact începutul drumului recuperării din acest voiaj al decepției customizate, industrializate, educate de factorii de conșiință/producătorii de iluzii. Acesta este procesul unui Adam și Eva care în fața tentației luciferice, ar fi trebuit să se auto-testeze – eventual unul pe altul și așteptându-L pe Dumnezeu să verifice întreaga poveste. Da, Edenul nu a fost un ”safe space” pentru că Dumnezeu i-a testat pe Adam și Eva. Paradisul a fost pierdut pentru că ei s-au vândut tentației de a fi avut dreptate fără a testa, întreba, judeca și proba narativul șarpelui.

Aceeași tentație ne ispitește pe fiecare din noi astăzi, când avem atât de multe dispozitive în a ne anestezia conștiința și seduce gândirea cu tot felul de promisiuni paradisiatice. Într-o lume când e așa de greu și ”neprofitabil” să ne ”falsificăm” propriile tendințe, idei, filosofii, iarmarocul paradisurilor este plin de mușterii gata să cumpere orice le dorește inima. În acest context, salvarea din păienjenișul narcisist pare a fi tocmai comunicarea, testarea, introspecția, disponibilitatea de a avea și o a doua părere. Un agnosticism relațional visavis de adevărurile vandabile, de pe piață, se cere compensat cu o încredere în onestitatea unui Dumnezeu care vrea să te protezeze fără să te forțeze.

Acesta este contextul în care revin pe ”piața” comunicațională – mă prezint ca un pribeag în acest iarmaroc al paradisurilor customizate pe care ni le vând negustorii de astăzi. Sper ca în spațiul și timpul pe care mi le va îngădui Dumnezeu să

  • testez principiile epistemologice care creează narativele dominante ale opiniei publice (credibilitatea formatorilor de opinie, a discursului științific. Să nu uităm că istoria reală este la jumătatea drumului dintre propagandă și conspirație – adică are de a face cu subiectul istoric real, cu limitări, trădări și acte eroice, nicidecum nu cu profile clare, netede, ”curățate” – de victime inocente sau de opresori fără scrupule.)
  • testez emfaza unei moralități care s-a infiltrat în toate cotloanele societății occidentale și este deja prezentă în îmbrățișată necritic de activiști vocali din România,
  • ofer un cadru în care idei, argumente, narațiuni sunt discutate, cântărite atât din punct de vedere secular/intelectual, cât și din punct de vedere spiritual/biblic.

Sper ca în acest spațiu, cam ultimul în care mai pot exersa în scris limba română, să ofere o oază celor ce asemenea lui Ilie, își puneau întrebarea unde să se mai ducă să se ascundă de inamici și de Dumnezeu atunci când s-a simțit singur împotriva tuturor, când a simțit că întreaga cultură și societate este împotriva sa și când era gata să cedeze. ”Ilie, ce faci aici?” este întrebarea terapeutică pe care Dumnezeu, Întrebătorul, o îndreaptă spre sufletul amârât și obosit al celui care nu mai are putere să reziste. Este interesant cum de fiecare dată după ce oamenii fac câte o boacănă/păcătuiesc, dau lucrurile de pamânt, Dumnezeu inițiază dialog – unde ești?/ cei ai de gând? ce faci? Este un privilegiu extraordinar ca în piața amăgirilor certe, Dumnezeu să ne invite la conversatie prin întrebări și dialoguri…

Credulitatea pretențioasă

The most positive men are the most credulous. (Alexander Pope, Swift’s Miscellanies)

Even doubters and skeptics can be can be just as dogmatic as the most believers (Judith Shklar, Nineteen Eighty-Four)

Spectatorii propriilor pantonime 

Doar mintea umană postmodernă își poate permite paradoxul creșterii credulității pe măsura acceptării modei de a nu crede.

Capture d’écran 2015-04-28 à 14.57.40

Găsesc aproape comic (dacă nu ar fi vorba de lucruri serioase) faptul că teologia pop liberală e tot mai credulă (în unele lucruri) exact în aceeași măsură în care e tot mai sceptică (față de alte lucruri). Iată doar câteva exemple de echilibrare (subliminare) a ceea ce se pierde cu ceea ce se crede că se câștigă:

– învierea nu e un fapt istoric, e aproape imposibilă, e de fapt un construct social al unor perfizi manipulatori, un exemplu de wishful thinking, o farsă istorică dar, slavă Domnului, știința ne poate oferi realitatea re-creerii țesuturilor moarte, nanorobotica o să ne facă tot mai sănatoși, dacă nu chiar tineri și nemuritori! Avem încă ceva probleme cu ceea ce s-ar putea numi transferul de soft (ceea ce se numește generic conștiință) de pe un hardware pe altul (creier), dar să avem și noi puțintică răbdare… și credință!

– Dumnezeu e un simplu abramburică cosmic, nu vrea și nu poate să aibă vreun plan cu creația asta care mai mult îl încurcă decât descurcă, e de fapt incapabil să mai țină socoteala lucrurilor pe care le mai fac omuleții pe planeta asta albastră. În schimb ne facem cruce în fața avansurilor tehnologiei care îți recunoaște vocea, amprenta, irisul, îți face prescripții pentru diete, tratamente, partenerul ideal, cariera perfectă, poate recunoaște posibilele acțiuni și intenții după o analiză a unor indicatori chimico-biologici, etc. Dacă specialiștii spun, știu ei ce spun, noi, profanii, nu putem decât să ascultăm! Până la urmă și Auswitz-ul a fost organizat la carte, metodic, cu rigorizatate științifică!

Cheats easily believe others as bad as themselves, there is no deceiving them, nor do they long deceive. (Jean de la Bruyere)

Oare cum arată creștinismul pentru hipster? E o operă a narcisismului ce se pretinde deschidere altruistă și mereu întoarsă spre propria atotsuficiență recentă:

– imanentism (transcendența metafizică e redusă la trancendența psihică, a celuilalt, nu mai e un acolo, ci doar un aici suficient),

– naturalism epistemologic (revelația e doar o sumă de compilații condiționate doar de context și interese imanente),

– emoționalism terapeutic (Dumnezeu descărcărcat de “viciile pagâne” ale judecății și mâniei, percepute ca palimpseste ale politicilor identitare antice)

– messianism social, cu al său paradis birocratic, trasat cu rigla reglementarilor sociale/guvernamentale.

Pe umerii giganților

Spre deosebire de medievali noi, oamenii recenți, suntem piticii care nu-s doar cățărati pe umărul unor titani dar le și maimuțărim sistematic ideile și vorbele:

– unui E. Levinas i-am luat frumusețea descoperirii alterității pentru întâlnirea față-în-față, de unde și îmbogățirea de sine, pentru a impune altuia patologia unei identități comandate/construite la comandă tocmai ca repulsie, frustrare, revanșă atât față de sine cât și față de (A)altul (ultimul exemplu în galeria eșecurilor de

– unui Martin Luther King i-am luat vorbele profetice despre compasiunea activă, protectivă, a lui Dumnezeu față de cel prigonit pentru a ne desfăta în limbuția profitoare a victimei ce se bucură de butoanele puterii și ale discriminării pozitive de sine și incriminarii altora;

– unui R. Girard i-am luat toată argumentarea psiho-sociologica a rolului subtitutionar al victimei în păstrarea coeziunii sociale și al modelului non-violent pe care Isus l-a adus pentru a o goli de orice referință ontologică, în raport cu cine e Dumnezeu, și a o târâ în războiul violent a cine suntem noi, câștigând superioritate semantică în concursul imagologic al sloganurilor păcii și al non-violenței.

Este de-a dreptul uimitor cum caracteristici morale din civilizația iudeo-creștină (identitate și deschidere spre semen, dreptate și compasiune, pace și răspuns non-violent) au fost confiscate, golite de sens si folosite tocmai pentru a justifica delirul egocentric, controlul și violența sacră laicizată! O credulitate nu doar pretențioasă, ci și parazitară, plagiatoare…

%d bloggers like this: