Dumnezeul epocii noastre e dragostea. Dar nu e dragostea celuilalt ci e dragostea de sine!
Tocmai de aici obsesia permisivității și repulsia față de orice e negație de sine/temperanță/altruism/asceza/decizie conștientă și asumată responsabil, ca semn al empatiei, respectului și prețuirii celuilalt, pentru care se merită să faci sacrificii, inclusiv sacrificiul de sine. Acesta era modelul christic, considerat acum homofob și judgemental tocmai pentru că implică o ieșire din confortul autist.
Pablo Picasso, Girl before a Mirror, Boisgeloup, March 1932
Ceea ce avem azi e însă o violență arogantă a superioritații morale prin așa zisa acceptare a diferitului care, ciudat, se coagulează într-o singură formă, cea a omogenitatii pleziriste. De ce ecranele noastre sunt pline de obsedați de propriul lor corp, de sex și imagine de sine? Și de ce tocmai cei care consumă astfel de modele sunt cei care detestă modelele de sfinți care au ocrotit corpul altora, au avut grijă de alții și s-au sacrificat pentru binele lor?
“It matters not who you love, where you love, why you love, when you love or how you love, it matters only that you love.” spunea emfatic John Winston Lennon. Ceva gânduri despre această bomboană de prostie, pardon, iubire galactică în care se iubesc laolaltă criminalii și violatorii cu victimele lor, ateii cu mulsumanii, Lolek cu Bolek, etc.? Și vă rog să fiţi ”open and affirmative”, fără judgementalisme, că până și un Stalin sau Hitler iubeau… puterea și propriul sine pe cheltuiala multor, multor milioane de oameni!!! Că nu contează pe cine, unde, cum, de ce și ce, important e să iubești ceva!
Citatul lui Lenon e doar un exemplu de cât de jos poate coborî nivelul dragostei margarină, sintetică, nocivă dar tartinabilă pe orice suprafață. Ori astfel de porumbei zen nu sunt decât niște artificii retorice care să intimideze poziții diferite și să facă loc nu iubirii cristice, oferite nediferențiat tuturor, ci iubirii entropice, dezumanizante. Sensibilitatea subversivă trebuie să justifice o existenţă marginală. Iată dar de ce pântecul fetid al clasei mijlocii trebuie acum să dea naștere tuturor viciilor virtuti ale aristocrației de odinioară.
Puritanismul răsturnat cere acum expoziția viciilor ca modele sociale și amendarea celor care nu subscriu la noile norme, parafate de guvern și instrumentele de ”educare” (sistemul de educație, opinia publică, mass-media). De ce? Tocmai pentru că cine controlează forta dragostei și lianturile ei cu sufletul, corpul și psihicul uman, acela controlează individul și comunitatea lui. Ironia faca ca tocmai conceptul de bio-putere a lui Foucault să fie sugestiv tocmai pentru mecanismele de instaurare a noii ordini sociale si morale pe care acesta o dorea. Dar nu trebuie să ne facem griji, cu sau fără Foucault lucrurile sunt sub control: teologii lucrează la șurubelele judecății lui Dumnezeu ca s-o transforme într-un team-building roz bombon, filosofii meșteresc conceptele care vor fi puse în literă de lege de către guvernanți, socio-biologii vor măsura gradul de animalitate care ne face să fim/rămânem/devenim umani iar psihologii vor justifica calm orice deviație care incomodează clientul plătitor.
Dragostea e cel mai ușor de falsificat pentru că este obiectul pe care mai toți vor să-l comercializeze. Tocmai de aceea avem simulacre, forme de dragoste reproductibile serial sau in ediție limitată. Dragostea de azi e una a simularii, a unui autentic falsificat, a unei bucurii fade ce se contorizează în chitanțele consilierilor, a sinuciderilor, a adicțiilor care nu pot ridica propria vinovație. Vinovație care oricat am externaliza-o, punând-o pe seama religiei sau a educației restrictive, și oricat am acoperi-o cu farduri țipătoare, cu relații sociale superficiale, aceasta vinovație este în sângele, nervii, mușchii nostri ca o prezență incomodă.
Dragostea epocii noastre este un puternic strigăt de ajutor: oricât de zgomotoși ar fi iubăreții de azi, tot ceea ce fac în numele libertății de a iubi se încadrează perfect în limitele unui pacient care strigă că e singur, neînțeles și total părăsit, neauzit în babilonia strigătelor identice ale altor milioane de pacienți. E o dragoste de vânzare, pe toate ecranele și tarabele cetății noastre, tocmai pentru că undeva comercianți și cumpărători laolaltă își doresc o dragoste genuină, una care e primită nu vândută, care nu trebuie să urle, să pretindă și să se umfle de o mândrie psihanalizabilă. Oricât ar crede în acest dumnezeu convenabil al dragostei oricum, fiecare păstrează în sinele lui un altar, mai mare sau mai mic, unui dumnezeu necunoscut și a unei dragoste cum nu au vazut-o și simțit-o încă. De abia de acolo începe marea aventură a dragostei, descoperită însă doar cei ce cred cu adevărat în ieșirea din tipare, iubirea umanității din celălalt și libertatea de a fi diferit, de a fi un altul…