Category: Projects

Schiţă pentru o nouă perspectivă asupra istoriei filosofiei

Protagoniştii şcolii sociologice franceze de istorie a filosofiei greceşti antice, Jean Pierre Vernant şi Marcel Dettienne insistă asupra cadrului social în care s-a iniţiat gândirea filosofică la vechii greci, discutând asupra trecerii de la cuvântul magico-religios, cuvânt oracular, al revelaţiei, organic legat de forma societală a regalităţii, la cuvântul dialog al cetăţii democratice. În acest proces de laicizare, cuvântul nu mai este inclus într-o reţea de valori simbolice ca o forţă, o realitate dinamică, ci îşi constituie lumea sa proprie, fiind acum o forţă ce acţionează spontan asupra celorlalţi. Logos-ul devine o realitate autonomă, supus unor legi proprii. Cunoaşterea acestor legi se dezvoltă în două direcţii:

1) logos – ca instrument al relaţiilor sociale, explorat de Retorică şi Sofistică ce făuresc tehnici de persuasiune;

2) logos – ca mijloc de cunoaştere a realului, expresie a reflecţiei filosofice.

Filosofii şi-au asumat cu aroganţă cea de a doua opţiune, misiunea lor fiind aceea de a institui reflecţia lor ca un mijloc de cunoaştere a realului. Visurile naive ale presocraticilor sunt simetrice cu cele ale fondatorilor filosofiei moderne: posibilitatea cunoaşterii a ceea ce există. Aceasta este etapa de legitimare a discursului filosofic în faţa celui religios, faţă de care s-a simţit mereu frustrat. Parmenide, întemeietor şi reprezentant de seamă al gândirii metafizice europene, nu admite şi nu recunoaşte decât autenticitatea transpunerii logice, raţionale a lumii. Întreaga reflecţie parmenidiană asupra limbajului ca mijloc de cunoaştere a realului se dezvoltă în jurul verbului “a fi”. Astfel, filosofia parmenidiană pare a fi fascinată de substantivizarea lui “a fi”, adică Fiinţa: întrucât se exprimă într-un cuvânt, Fiinţa are o semnificaţie unică, ireductibilă. Gândirea abstractă, întemeiată de principiul identităţii abstracte, descoperit de Parmenide, acţionează ca un “destin” care este mai presus de oameni şi chiar de zei. Filosoful, supus regimului Cetăţii şi exigenţelor publice, este constrâns să părăsească tărâmul revelaţiei, al cuvântului magico-religios, adevărul său supunându-se confruntării, cuvântului dialog:

Aletheia lui Parmenide este totodată primul „adevăr” grec care se deschide confruntării cu caracter raţional. Este prima schiţare a unui adevăr obiectiv, a unui adevăr care se instituie în şi prin dialog (Dettienne, Marcel, Stăpânitorii de adevăr în Grecia antică, Ed. Symposion, Bucureşti, 1996, p. 225).

Dialogul, necesitatea confruntării, dezvoltă spiritul analitic ce se transpune şi se exprimă fidel într-un sistem. Tocmai iniţierea de către Aristotel a ştiinţei universale a lui to on (a fi), a ceea ce este, sub greutatea valenţelor multiple ce le comportă, se închide într-un proiect sistematic. Aceasta este o lege de necontestat a discursului raţional: de-limitarea se dovedeşte a fi limitată, deschiderea se închide la rându-i! Orice pharmakon (leac) este şi otravă! Încercarea discursurilor raţionale de a „absorbi” realitatea într-un sistem se va prăbuşi în certuri, contradicţii, retractări, într-o întreagă istorie a afirmaţiilor şi negaţiilor acestora. Dialogul „democratic” asupra adevărului produce o pluralitate a logos-iilor definiţi tocmai ca unică structură raţională a realităţii.

Emfaticul discurs asupra realităţii se sfârşeşte într-o chinuitoare prinsoare a scepticismului. Logos-ul de factură filosofică este nevoit să îşi recunoască neputinţa de a fi un mijloc de cunoaştere a realului, fiind însă un extraordinar instrument de manipulare, panaceu al retoricii şi al sofisticii. Oare nu cumva filosofia greacă antică se sfârşeşte în scepticismul zămislit din neputinţa cuvântărilor umane asupra fiinţei şi în sectele filosofico-religioase ale revelaţiei şi mântuirii din această lume printr-un eon sau printr-un întemeietor uman al unui itinerariu soteriologic (neoplatonism, neo…)?

Dar oare nu cumva aceasta este şi situaţia actuală a discursului de factură filosofică? Colapsul sensului obiectivist, refuzul transcendenţei şi supremaţia scriiturii se dovedesc a fi o veritabilă delegitimare a discursului filosofic constructivist şi a naraţiunilor “absolutiste”. Acestea sunt acum înlocuite cu demenţa, idolatria şi performativitatea discursurilor. Iată noua legitimare, cea a sofisticii postmoderne! Pierzându-se consistenţa unei referinţe, a realului cognoscibil, acum doar politica semnelor, a reclamelor şi filmelor dau existenţă unei lumi ce s-a topit în mediul – vitraliul – limbajului. Prăbuşirea utopiilor şi a filosofiei de factură iluministă fac posibilă victoria spectacolului mediatic, a încercărilor de resuscitare a semnificaţiei şi demnităţii umane prin metadiscursurile persuasiunii interpretative ale noilor demiurgi ai realităţii, ale industriilor imaginarului şi a economiei bunurilor simbolice.

Să fie istoria filosofiei europene o mare paranteză încadrată de o sofistică antică şi una post-modernă?

5. Seducţia Disneyland-urilor

sau despre arhitectura spectacolului şi a violenţei

Societatea postmodernă este o societate a spectacolului (Guy Debord) care favorizează hiperprimitivismul şi invazia imaginii. Este vremea carnavalului, a lui Dyonisos, a imaginii într-un asemenea grad al hiperabstracţiunii încât Jean Baudrillard afirma că realul este ceea ce poate să ne furnizeze o reproducere echivalentă.

Epoca noastră este o epocă a cinismului puterii, a morţii socialului, a triumfului unui limbaj al semnificaţiilor. S-a trecut de la o teologie a adevărului şi a secretului la una a simulacrului şi a simulării.

În descrierea societăţii spectacolului vom studia limbajul spectacolului, semnele şi imaginile ca fiind finalitatea ultimă a producţiei lor, luând în discuţie valenţele  simulacrului (J. Baudrillard), a economiei simbolice şi a auto-reprezentării, a narcisismului ce ascunde o lipsă funciară de identitate. Asistăm la nunta demagogiei cu televiziunea şi a tehnologiei cu iraţionalitatea (Alain Duhanel). Să luăm drept  exemplu evenimentele de la 11 septembrie 2001 din New York şi Washington: spectacolul atrocităţii se cere ca un drog, dacă este posibil chiar în direct!

Fiind o societate a spectacolului prin excelenţă şi tocmai din această pricină aleasă cu predilecţie spre disecţie culturală, America este un simulacru al morţii, al danturii perfecte ce compensează lipsa unei identităţi (J. Baudrillard).

Emisiunile de actualităţi se dovedesc a fi veritabile pedagogii ale răului (preponderenţa evenimentelor catastrofice şi violente), emisiunile de divertisment şi jocurile interactive ca adevărate buldozere ale conştiinţei şi valorilor familiei (jocurile de compatibilitate, Big Brother, etc.) şi ale realităţii concrete (jocurile de computer, realitatea virtuală, etc.). Beatitudinea consumului ne este oferită la pachet cu disperarea!

6. Denaturarea naturalului, abuzul corporalităţii şi civilizaţia tehnologică

sau despre noua umanitate

Indiscutabil, tehnica reprezintă criza umanismului. În acest capitol fenomenologia noului se conjugă cu cea a alterităţii. Desprinderea de trecut ne alsă fără nici un suport în prezent iar ignoranţa clipei este cea care permite mutaţia normalului existenţei umane aproape de limită, în manifestările extreme care se nivelează tocmai prin dispariţia treptată a normalului liniar decadent, conservator.

Într-o fugă continuă după o identitate pierdută, experienţele cotidiene ne obligă la o dramaturgie a sinelui, generând impresii, camuflate chiar în aparenta lor neintenţionalitate. Jucăm un „game” cu un hard biologic şi cu un soft colectiv (A. Codoban). Jucăm o „dramaturgie socială”, înţeleasă ca artă a gestionării impresiilor (Ervin Goffman). În acest joc al impresiilor, licităm cu o deconstruire a umanului şi o construcţie mutantă, tehnologizată a propriei corporalităţi. Luăm în discuţie câteva dintre patologiile alterităţii: tatuajele, peircing-ul, roller-ul, operaţiile estetice, manipularea sexuală prin operaţii de schimbare a sexului, body-building, hibridizarea corpului uman cu tehnologicul, noile tehnici ale extazului: transa party-culture prin dans, muzică, substanţe halucinogene etc..

7. Evanghelia după Mc.Donald

sau despre obezitatea consumului

Trăim într-o captivitate a invenţiei, chiar a invenţiei cu orice preţ, ceea ce formează la rându-i o societate supraponderală, a obezităţii, a consumului nemăsurat şi a ofertei nelimitate (J. Baudrillard).

McDonald’s nu reprezintă doar o companie care devine obsesia dependenţilor de fast food, ci o comanie care creează cultură, vinde simboluri, matrici existenţiale şi practici sociale. Viaţa a devenit o aservire a imperativelor unui acum şi aici ce suprimă meditaţia diacronică, o viaţă ce se identifică cu satisfacţia consensului noilor clase mijlocii. Pentru aceştia cultura dominantă este doar consumul nelimitat şi fără grijă, o cultură care are menirea de a contribui la bunăstarea pământească a omului, remodelare în varianta modernităţii târzii a mitului paradisului terestru. În noua practică socială, chiar cultura s-a transformat într-o simplă marfă sau obiect contabil într-o piaţă gigantică, supusă imperiului plus valorii şi a profitului.

Vom trece în revistă mai multe interpretări ale consumului, amintind de McDonaldizarea societăţii (G. Ritzer), potlatch-ul Georges Bataille şi obezitatea consumului de care vorbeşte J. Baudrillard.

În acest capitol vom trece în revistă forme ale consumului postmodern, cum ar fi shopping-ul, sportul, turismul, timpul liber, inhalarea aurolaca a brandului, etc..

8. Colloseum-ul idolilor

sau despre noua religiozitate

În producerea noilor tipare existenţiale, după „dezvrăjirea lumii” (M. Weber) şi aparenta moarte clinică a religiei, produsă de pozitivism şi maieştrii bănuielii (Marx, Freud şi Nietzsche), asistăm la o resuscitare  gălăgioasă a fenomenelor religioase. Trecând prin analiza fenomenului religios, în lectură postmodernă, ca fenomen saturat (J. L. Marion) şi ca pasiune a imposibilului şi a religiei fără de religie (J. Derrida), capitolul de faţă va aborda chestiunea secularizării dar şi moartea secularizării ca neutralitate, vizibile în modurile în care se transpun în cotidian. Vom descrie astfel marketingul religios (ex: fenomenul „biserica catodică”), globalizarea intoleranţei în numele toleranţei (ex. războiul neoiconoclast din şcolile României), corectitudinea politică şi creştinismul (ex. „re-branding”-ul sărbătorilor creştine, rescrierea Bibliei – în varianta feministă, etc.), religia şi spiritualitatea corporatistă. Vor fi prezentate şi noi forme populare ale religiozităţii: superstiţiile, vrăjitoriile, renaşterea ocultismului, grnosticismului şi a spiritismului. Valorizând apetenţa excesului (G. Bataille), vom urmări revalorificările cotidiene ale tehnicilor extazului şi ale ritualurilor religioase (în forme secularizate, ca de exemplu „rave culture”, „gay festival”, etc.) şi (neo)profetismul milenarist.

Religia, „…just another hobby” sau scară spre ceruri, redescoperirea unui suflet amputat şi a unui Dumnezeu ascuns dincolo de perdeaua cotidianului?

9. Babelul fericit

sau despre noua educaţie

Democratizarea demagogică a învăţământului produce pe bandă rulantă studenţi cu o cultură exegetică, a interpretărilor gata formulate, a comentariilor înghiţite pe nemestecate. Sub imperialismul eticii modernităţii târzii, a inflaţiei discursurilor despre democraţia poleită, ştiinţele umaniste sunt supuse presiunii discursurilor comandate ce vizează transformarea demnităţii umane în cea de consumator şi o inducere educată a identităţii între libertate şi puterea de cumpărare (C. Kaurnouch).

În acest cadru vom prezenta câteva dimensiuni ale educaţiei contemporane: pierderea inocenţei originare si inlocuirea ei cu “inocenta” corecta politic, cibernetizarea educaţiei, cultivarea dorinţei, sfârşitul metanaraţiunilor, evidenţiind noile politici culturale şi geografii ale viitorului.

10. Utopica

sau despre panica tăcerii

1. Estetizarea lumii şi fenomenologia cotidianului

Lumea în care trăim se dovedeşte a fi tot mai evident o lume a informaţiei, a diverselor puneri în scenă mai mult sau mai puţin controlate ale evenimentelor ce ne alcătuiesc realitatea, o lume a cărei viaţă constă într-o permanentă mişcare vulcanică de imagini şi sunete ce pătrund în toate domeniile.

Astfel, ceea ce pare a fi un sfârşit al filosofiei (M. Heidegger), o otravă (farmakon), se poate transforma în leac: realitatea (cotidiană) asumată ca materie primă a proiectelor filosofice.

Primul capitol urmăreşte schimbările paradigmatice, analizate în interiorul continuităţii istorice, de la supremaţia Lucrului în epoca antică spre cea a Ideii în modernitate şi ajungând la dominaţia Semnului ca instituţie a sensului în postmodernitate. Acum, existenţa lumii are sens exclusiv ca fapt estetic (Fr. Nietzsche) iar cercetarea existenţei autentice umane se produce studiind determinaţiile existenţiale, date ca fenomene, ca ceea ce îi apare omului, în cotidianitate (M. Heidegger).

Cotidianul se constituie astfel ca o arhitectură existenţială a umanului care se cere studiat în manieră interdisciplinară.

2. Templul locuirii profane

sau despre spaţiul cotidian

O dată cu „dezvrăjirea” lumii şi secularizarea ei, asistăm la o revalorizare a profanului, înţeles în sensul său etimologic, ca „loc în faţa templului/sacrului”. Profanul căpătă acum valenţe soteriologice care altădată erau proprii unei topografii a spaţiului sacru.

În cheie de lectură fenomenologică, spaţiul este văzut ca un proces ce se realizeazã progresiv, prin fundamentarea relaţiilor în contextul experienţei cotidianului, a trăirii lui „aici şi acum”. Intersubiectivarea degajată din spaţiul „dintre noi” produce o omogenizare ce se sustrage unei spaţializãri solide, tari, lasînd loc unui model lichefiat ontologic şi a unei manifestării voliţionale în contextul angajării într-o relaţie cu ,,tu” sau ,,el” ca singura hierofanie ce ne mai este permisă. Vom urmări astfel descoperirea alterităţii în spaţiul cotidian pentru că fascinaţia limitei şi seducţia transcendentului se mută de pe mundan-extramundan pe clivajul privat-public, natural-artificial.

Vom urmări procesul „locuirii” omulului acasă, la locul de muncă şi în spaţiul public adică vom scana construirea biotopurilor în intimitatea locuinţelor, a „adăpostului revitalizat” (A. Ioan), vom urmări omul în trecere prin spaţiul public (strada, trecerea de pietoni, metro-ul, etc.) şi cum se desfată în habitatele transpersonale de la locul de muncă  sau din spaţiile ludice, de entertainment.

„Oraş este un loc unde are loc altceva decât locul” (Jean-Luc Nancy). Vom determina astfel „loc”-ul nu doar ca element spaţial ci şi si unul rezultat al combinatoriei dintre tehnologie şi naraţiune, dintre concret şi imaginar, dintre utilitar şi semnificativ. În spectacolul urban, a spaţiului public ca „neant la purtător”, va urma o disecţie a epidermei oraşului, luând în discuţie centralizarea periferiilor, vom vorbi despre geografiile culturale specifice marilor aglomeraţii urbane, despre „non-loc” (Marc-Auge), despre mall ca o recuperare profană a mitului paradisiac. În cele din urmă vom circumscrie heterotopiile sărăciei abundente, monstruozităţile şi artificialul care se conjugă în ceea ce Ioan Augustin numea „intoxicarea” spaţiului.

Oraşul transformat într-o „galerie-birou-laborator-hală-de-producţie” (C. Mihali) devine astfel o „expoziţie de design existenţial”. Poate că după anii de „comunisim”, ar fi timpul să învăţăm a trăi în spaţiul public, comun, învăţând a întâlni pe celălalt şi a-i accepta diversitatea.

3. Uzina de vise

sau despre cinema

Vieţuim tot mai mult în lumea muzicii pe care o audiem la CD sau walkman, o lume a reţetelor publicitare ale televiziunii, a eroilor şi a odiseelor din filme în care ne proiectăm personalitatea mutilată de civilizaţia post-industrială. Doar aşa mai putem insera lumii noastre o raţionalitate, oricât de fragilă ar fi ea. Încercăm a ne redobândi verticalitatea şi autenticitatea printr-o creativitate cu orice preţ a limbajelor (sonore, vizuale, poetice, gestuale, etc.).

Imaginea, asemănată unui „cancer” social, uzează de o retorică a şocului (P. Valery), a ceea ce este surpriză, senzaţional, a acelei “exciting”. Imaginea oferă avidităţilor privitorilor otrava care în centrii nervoşi produc reflexe de dorinţă, de poftă. Este o înlocuire a inteligibilităţii fiinţei cu o senzaţie a fiinţei, cu şocul senzorial metafizic (Rene Huyghe).

Într-o crudă educaţie a apologiei cred doar ceea ce văd, ne prefacem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu într-o epocă ştiinţifică, ascuzându-ne însă nevoia de mântuire din deşertăciunea creaţiilor civilizaţiei propriilor mâini tocmai prin infuzia basmelor credibile ale Hollywood-ului.

Ecranul, noua scriitura, devine un palimsest unde se joacă destinul transcendenţelor, ca origine şi matcă a tuturor deschiderilor. Demenţa imaginii produce o transcriere totală a semnelor şi a istoriei universului, oferă un oximoron vizual: libertatea comunicării mediatice sufocă libertatea individuală.

Prin ecranarea lumii, noii duhovnici postmoderni, producătorii media, ne prezintă un tărâm minunat,  ne provoacă cu candoare întemniţarea fanteziei pe retină, intr-o veritabilă „supra-expunere şi transparenţă în faţa lumii” (J. Baudrillard).

În acest capitol vom discuta tehnicile evaziunii în imaginar cu care operează cinema-ul: reprezentarea subiectului, reprezentarea trecutului, autorelexivitatea narativă şi intertextualitatea, colajul, parodia, simulacrul, etc.

Vom urmări de asemenea valenţe filosofice şi teologice ale filmului (cazul filmelor „Matrix” şi „Passions of Christ”), apoi vom discuta efectele „perverse” asupra educaţiei noii generaţii (de exemplu imaginarul violent al desenelor animate, imaginarul erotic, noile modele umane – ex. crearea unei noi feminităţi – propuse prin arhitectura discursivă a filmelor, înlocuirea civilizaţiei cărţii cu cea a audio-vizuală, destructurarea eului noului om, „homo videns”, etc.).

4. Mesianismul mediatic

sau despre extazul comunicării publicitare

Dacă „fericirea înseamnă să fii mereu bine dus de nas” (J. Swift), cu siguranţă ca publicitatea ar trebui să ne facă pe toţi fericiţi, ea fiind o componentă importantă a terapeuticii simbolice în practica socială.

Lumile imaginare induse de discursurile publicitare ce ne sunt oferite prin intermediarii interpretativi mediatici, mai ales televiziunea, se oferă unei populaţii reduse la pasivitate ca fiind surogate, ideologii, stimulând folclorul urban ce descoperă structura imaginativă a omului contemporan. În esenţă, prin şocul senzaţiilor, a imaginilor ce izbesc retina, omul îşi uită condiţia. Asistăm astfel la un mesianism mediatic care funcţionează potrivit logicii şantajului publicitar: fă-l conştient pe cumpărător de paradisul pierdut, singurul mod de a-l regăsi fiind cel de a cumpăra şi a consuma; deziluzie paradisiacă şi festival al consumului. Publicitatea are astfel o funcţie „mesianică”, funcţia de a determina indivizii să creadă că întreaga lor viaţă socio-culturală poate fi satisfăcută de consum: este suficient să…, trebuie doar să…. Ea duce la realizări care nu se realizează niciodată.

Cadrul discuţiei din acest capitol este oferit de analiza unor mecanisme de valorizare simbolică a discursului publicitar (tautologia imaginii pseudo-reale, distrugerea ordinii evidenţelor din lumea reală, atragerea în capcana eroticizării produsului, etc.) şi a efectelor mimetismului mediatic („Aşa am vazut pe net!”, nebunia „Life Style” etc.).