Category: Gospel of John

At its best, the fairy story or fantasy is far from being a flight from reality; it is, rather, a flight to reality. (J.R.R. Tolkien)

La întrebarea indiscretă a nepoțelui său ”De ce Dumnezeu a creat lumea și pe noi?”, un rabin îi răspunde molcom: ”Pentru că lui Dumnezeu îi plac poveștile!” Suntem produsul imaginaței lui Dumnezeu dar spre deosebire de toate celelalte creații, noi suntem un produs cu pretenții de cauză originatoare. Ca un vis la deșteptare așa este și Domnul când intervine în realitatea noastră dincolo de visul Lui, spune psalmistul (Ps. 73). Așa că orice discuție despre solipsism ar trebui să includă jocurile imaginației noastre ca un palimpsest al jocurilor imaginației lui Dumnezeu.

Iar dacă oricum am vorbi despre Dumnezeu nu putem aduce cu nimic nou și surprinzător pentru combinatorica opțiunilor gândite deja de El, atunci de ce nu am face un mic exercițiu de imaginație? De exemplu, de ce nu am considera pe Isus și Nicodim camarazii noștri recenți care s-au întâlnit la o cafenea online, pe Facebook? Poate că astfel vom aduce mai aproape nu doar timpurile și personajele biblice ci și sensurile intenționate acolo, cu toate riscurile de rigoare suportate de un astfel de demers dramaturgic și hermeneutic. Hai să vedem cam cum a decurs o astfel de discuție pe Facebook.

Între intelectualii pretendenți la premiile Nobel era un om cu numele Nicodim, un respectat formator de opinie, profesor erudit, curtat de mai toți potențații vremurilor noastre. Ros de curiozitate să știe mai multe despre acest tânăr hipster, nou venit pe piața ideilor și a mișcărilor sociale, Nicodim l-a abordat pe Isus pe Facebook, pe privat – pură și matură precauție a păstrării statutului său social dar și comfort departe de ochii indiscreți! Potrivit uzanțelor diplomatice specifice unui intelectual respectabil, Nicodim nu poate decât să înceapă apreciativ, intimitând interlocutorul cu măguliri protocolare:

– Dragul meu lector, ştim că eşti un Învăţător cu puteri extraordinare, cu un succes media și entuziasm social impresionante, știm că ai o descoperire revelaționară extraordinară (în pofida precarității istoriei și formării tale academice, gândi Nicodim) căci nimeni nu poate performa atât de multe vindecări pe care le faci tu dacă nu este Dumnezeu cu el. Ceva miraculos și autentic se întâmplă cu ceea ce faci tu …

Retezând parcă cuvintele domoale și pline de seriozitatea complimentării de către Nicodim, Isus i-a scris înapoi:

– Nu am să-ți cheltui timpul inutil cu introduceri sterile și precauții relativiste. Cum bine știi, eu aduc vestea venirii noii realități, a Împărăției lui Dumnezeu, pe care toți intelectualii au imaginat-o sub diferite forme utopice și pe care și tu o aștepți. Dar este aici o condiție care nu se poate negocia: dacă un om, inclusiv tu, nu se naște de sus, din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu.

– Să fim serioși, replica Nicodim, ce spui tu e absurd, contrazice bunul simț elementar, darăminte gândirea științifică. Cum să mă nasc din nou? Cum să mă teleportez în spațiul uterin și în timpul stadiului meu embrionar ca să mă nasc din nou?

– Nicodime, te înțeleg dar tocmai asta e problema ta: experiența lecturii vieților și poveștilor de viață ale multora te-a format să fii precaut, să calculezi opțiuni multiple, să lași loc de refugiu pentru orice altă alternativă, să nu mizezi pe un singur adevăr, aparent îți limitezi riscurile erorii prin ambivalență și relativism dar nu realizezi că această gândire slabă și politețe de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Ei bine, cu riscul de a mă considera nepoliticos cu opțiunile multiple, deziluzionant în raport cu siguranța convențiilor colective/sociale, arogant și fanatic față de modestia puritanismului relativist, Eu transcend aceste vulnerabilități ale gândirii umane iar ceea ce îți spun eu este cert, adevărat fără tăgadă: dacă cineva nu se naște din apă și din Spirit, nu poate să vadă și să fie parte din această realitate a Împărăției.

Gândește-te onest la faptul că toate proiectele utopice eșuează pentru că se proiectează o nouă societate umană fără a avea un nou om. Iar un om nou nu se poate obține prin ingineriile biologice (vezi eroarea fascismului iar acum a transhumanismului) sau cele sociale (vezi comunismul sau mai nou marxismul social), ci prin re-naștere, prin re-startare a vieții. Ai dreptate: ce este carne este carne, nu poate fi decât peticit, așa cum fac Eu prin vindecări, dar nu refăcut în totalitatea sa. Fibra materiei este mâncată de viermuiala de  viruși, boli, moarte și putrefacție. Și mai știi că și fibra psiho-somatică are aceeași finalitate, la fel cum și spiritul uman este ușor de pervertit, amăgit, întors spre sine sau spre lucruri infinit mai puțin valoroase. Știi de vanitatea intelectuală, de fanatismul erorilor spirtituale, de putrefacția cărnii ce se transformă în cenușă și pământ! Dar Împărăția asta nu este materială în sensul pe care îl gândești. Ea este în primul rând spirituală și de aceea principiul regulator este unul spiritual. Și tocmai pentru a nu fi amăgit și în acest domeniu al spiritului trebuie respectată acestă condiție de a te naște din apa curățirii și Duhul veacului viitor fără de care nu poți intra în această realitate dincolo de realitate!

”Christ Instructing Nicodemus”,  attributed to Crijn Hendricksz Volmarijn (ca 1604-1645)

Mirarea ta este vecină cu o criză existențială pe care o înțeleg: să renunți la ceea ce ai adunat în viață, la marea de cunoaștere pe care îți place să navighezi, la itinerariile tale mentale și emoționale prin lumini, umbre, culori, pasiuni, să te rupi de firul atât de fragil al certitudinii a ceea ce poți cuprinde în pumnii tăi. Ei bine, da, trebuie să renunți la toate acestea. Eșecul lumii de aici nu poate fi depășit decât prin asumarea vulnerabilității, să îți întinzi brațele și să le lași pe toate din mâini! Trebuie să te naști din nou, de data asta nu din pântece de femeie ci din aluatul cerului. Iar aici se aplică principiul uimirii, al mirării, al deschiderii către nou, trans-limită. Adu-ți aminte de Eclesiastul:

Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe toate. (Ecl. 11:5)

Vântul suflă încotro vrea şi-i auzi vuietul, dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul. De aceea îți spuneam acum un minut că gândirea ta slabă și politețea de fațadă a alterității este de fapt un egocentrism al siguranței de sine. Dacă ești cu adevărat deschis spre nou și ceva diferit, dacă valorizezi flexibilul și nu staticul, dacă cu adevărat vrei să celebrezi alteritatea, atunci nu te ascunde în spatele vărstei, lecturilor, statutului social, neputinței sau putinței fizice, ci lasă-te deschis Alterității, lui Dumnezeu, impresionantei și necunoscutei relații cu Cel pe care nu-L vezi dar Îl simți într-un aproape departe, nu-L poți gândi dar la care cugeți, Cel care te cheamă să te îmbogățești prin renunțare.

– Cum este asta posibil? Ceea ce spui este inimaginabil, contrazice normalitatea, este prea mult ca să …

– Nicodime, tu ești lumină pentru oameni, mai avansat în cunoaștere și experiență decât foarte mulți din poporul ăsta, știi Scripturile, ai studii exegetice, știi curentele de gândire, mănânci cuvintele, ultimele teorii, experimente, explicații și aplicații ale băgăției cunoașterii și totuși nu poți înțelege toate aceste lucruri? La ce folos toate competențele tale exegetice dacă nu vezi imaginea de ansamblu, mintea și inima Celui care vorbește prin autorii Scripturilor? Eu din Scriptură vorbesc, din lucrurile pe care tu le discuți erudit cu alții dar pe care văd că nu le crezi. Până acum ți-am vorbit în termeni pe care tu trebuia nu doar să îi cunoști ci și să îi crezi: imaginea Duhului și a apei la creație (Gen. 1) și apoi la curățirea putreziciunii lumii prin apa potopului (Gen. 6), imaginea din Eclesiastul a misterioaselor căi prin care Dumnezeu lucrează (Ecl. 11:5), întrebarea lui Iov (Iov 14:14). Păi când eu vorbesc despre lucruri încleiate cu imaginile fizice, pământești, palpabile, rezonabile unei minți cu experiență mundană și tot nu crezi, cum vei crede atunci când voi vorbi despre lucruri care trec de frontierele imaginației voastre, lucruri în care se desfată imaginația lui Dumnezeu?

Eu sunt filtrul și scara prin care prea-plinul imaginației lui Dumnezeu se povestește oamenilor. Eu vin din cer și aduc gândurile lui Dumnezeu pe pământ. Ceea ce Dumnezeu a gândit pentru tine Nicodim este să te re-creeze prin Duhul. Duhul va face o creație nouă în identitatea ta, una care va fi expusă vulnerabilităților lumii de aici dar care, totodată, va fi înfiptă în conștiința realității perene, a bogăției realității lui Dumnezeu și a creației fără de păcat. Duhul va crea această plămădeală de viață nouă în mijlocul vieții vechi tocmai ca să crească spre desfătare și bucurie dincolo de imaginația umană. Dar Duhul te poate naște din nou doar după ce problema pervertirii, a rupturii ontologice, a vinovăției și a acuzațiilor om-diavol-Dumnezeu va fi rezolvată. Ori asta necesită Dumnezeu venit om și murind sub pedeapsa pe care diavolul o va încerca a o imputa atât omului cât și lui Dumnezeu. Imaginația suprinzătoare a lui Dumnezeu va face ca ceea ce este aruncat ca fiind blestemat să se transforme în sursa binecuvântării, ca slăbiciunea să doboare puterea, ca regele să își ia Împărăția prin slujire și sacrificiu de sine. Iar Fiul va trece prin tot acest proces tocmai pentru că Dumnezeu are față de umanitatea captivă paradisului căzut o inimă de tată, de sacrificiu al unei bucurii eterne ce va fi stropită cu durere, moarte, de acuzații de tot felul. Un astfel de Dumnezeu trascende siguranța și comfortul limitat al liniarității umane și te invită să vii în aventura devenirii de sine.

Da, un Duh care te naște din nou la o viață mult mai bună decât cea la care te-ai născut prin femeie, un rege care se lasă dus la moarte și rușine, un Tată care își sacrifică Fiul pentru a recupera niște servitori rebeli, iată invitația de a crede, iată motive pentru a sparge bariera confortului mental și a păși înspre realitatea dincolo de realitate. Ori tot această dramaturgie a lui Dumnezeu nu este gratuită, opțională, ficțională, ci ea se va face vizibilă printr-un ultim act la care toți cei născuți din femeie vor fi părtași: judecata. Timpul este investiția de încredere pe care Dumnezeu o acordă omului pentru fi crezut. Ori această investiție este cel mai ușor de risipit tocmai pentru că oamenii nu vor să aprecieze onoarea la care au fost invitați, de a trece dincolo de timp nu pentru a fi striviți de el ci pentru a degusta libertatea de a nu mai fi cenzurați de el. Ori timpul care ni s-a dat este cel în care să venim la Lumina venită în lume. Timpul care ți se dă Nicodim este să lași toate lucrurile care te țin în haina acestui trup și minți muritoare și să  te bucuri de lumina unei altfel de vieți.

Discuția s-a terminat în acești termeni. Cu o uimitoare claritate, Isus a  vorbit despre lucruri pe care oamenii învățați le învârt pe toate părțile în așa fel încât se pierd în labirintul justificărilor de a nu crede că mai există și o ieșire din confuzie, teamă, eroare. Inima lui Nicodim a stat într-o permanentă tensiune între bagajul imens al cunoașterii și reputației sale și vorbele directe ale lui Isus. Ceea ce avea să încline balanța și să elibereze Nicodim din captivitatea indeciziei, a non-riscului, a refuzului de a abandona pumnul de vanitate și deșertăciune pentru care a muncit toată viața a fost scena suferinței și crucificării acestui Isus. Nicodim avea să devină cel care va îngropa trupul Celui care i-a făcut invitația să se nască din nou. Peste trei zile avea să fie lămurit că nu erau doar cuvinte, ci realitate, realitatea imaginației lui Dumnezeu!

Jesus Washing Peter’s Feet by Sieger Koder

În v. 1-17 avem actele legate de spălarea picioarelor – cadrul în care se realizează și în care trebuie înțeleasă spălarea picioarelor.

În v. 18-38 avem explicațiile pe care le oferă Isus cu privire la ceea ce a făcut mai înainte, explicații care oferă semnificația actului.

Spălarea picioarelor era în primele secole ale creștinismului urmată de mărturisirea păcatelor și abia atunci se putea lua cina/euharistia. Spălarea picioarelor este invitația Domnului de a ne mărturisi păcatele pentru a ne spăla de ceea ce s-a depus în urma trecerii noastre prin lumea în care umblăm și în care ne mai murdărim. Spălarea picioarelor este o resursă spirituală fundamentală de care putem beneficia atunci când am înțeles scopul cu care ea a fost dată/instituită de Isus – de altfel e o poruncă și ca orice poruncă a Domnului, ea trebuie bine înțeleasă!

Primele 3 versete sunt absolut importante pentru a defini cadrul în care are loc acțiunea:

– atitudinea lui Isus – chiar dacă știa de unde vine și unde merge, chiar dacă era Domnul atotcunoscător, puternic și vrednic de cinste, El alege să slujească pe cei care-i erau ucenici!

– motivația – a iubit pe cei cărora le-a spalat picioarele !

Orice spălarea picioarelor cu o atitudine care nu e de slujire ci de superioritate și cu o motivație de judecată și nu de iubire reală, ea este o ologire a picioarelor – un păcat religios, o greșire totală a scopului/intenției lui Isus!

Isus ia actul din contextul cultural al iudeilor și adaugă semnificații care țin de revelarea Împărăției și a relației cu Domnul acestei Împărății (de ex. – pildele cu semănătorul, concrete pentru țăranii cărora le vorbea,  imaginea fecioarelor din Matei 24, pornind de la etapele unei nunți la evrei, etc.). Deci Isus transformă un fenomen cultural accesibil și îi adaugă noi semnificații. Așa se întâmplă și cu ”banalul” act al spălării picioarelor.

Să nu uităm că

– Isus este cu o seară înainte de a fi crucificat, deci trebuia să le dea unul dintre ultimele exemple care să-i motiveze adânc pe cei care trebuiau să rămână pe pământ.

– ucenicii erau noii slujitori ai Împăratului și ei trebuiau școliți, trecuți prin școala sfințeniei pentru a fi gata de slujba care aveau să o împlinească dupa ce Isus avea să fie omorât, înviat și înălțat.

De altfel, cap. 13-16 seamănă destul de mult cu trecerea de la Curtea Cortului spre Locul Sfânt, trecând pe la ligheanul unde preoții și leviții trebuiau să se spele, înainte de a intra în Cort pentru a sluji Domnului.

Dincolo de aspectele concrete ale textului cu privire la actul fizic al spălării picioarelor, dacă am rămâne doar la acesta, L-am nesocoti pe Însuși Domnul nostru Isus pentru că după aceea se așează la masă și îi întreabă pe ucenici dacă a înțeles ce le-a făcut.

Fericirea este o consecință a celor care nu doar acceptă spalarea picioarelor ci și au înțeles-o. Era însă unul care a fost spălat pe picioare dar care nu a avut deloc parte de fericirea pe care trebuia să o aducă practicarea spălării picioarelor…

El ne exemplifică spălarea picioarelor prin invitația pe care le-a facut-o Iudei și lui Petru de se recunoaște cu păcate pe “picioare”, pe care doar El le poate spăla. Unul a acceptat, altul a refuzat! Diferența a fost enormă în ceea ce  privește rezultatele acestei spălări pe care a oferit-a Isus celor doi.

Dacă Isus i-a iubit până la capăt, atunci nu a stat nepăsător – dragostea nu înseamnă să îl lași pe celălalt să moară liniștit ci să te implici activ, pasional, cu lepădare de sine și cu dragoste!

Interesant că dragostea lui Isus care motiva spălarea picioarelor lui Iuda și lui Petru s-a manifestat în moduri diferite:

– pentru Iuda, spălarea picioarelor – invitatia la mărturisirea păcatului trădarii – s-a făcut fără ca ceilalți să-și dea seama. Chiar și când a pronunțat cruda sentință Satanei care a intrat în Iuda, uncenicii credeau că i-a spus să cumpere ceva pentru sărmani (e clar, nu cu voce țipatoare, ci cu una calmă, caldă). Acest mod de a-l invita pe Iuda a fost potrivit slăbiciunilor, temerilor lui Iuda – în ascuns. Isus i-a facut invitația în fața celorlalți dar într-un mod pe care să-l înțeleagă numai Iuda, tocmai ca acesta să poată avea tot comfortul psihic pentru a accepta pocăința. Dar când Iuda a acceptat doar actul spălării fizice a picioarelor, nu însă și semnificația sa spirituală, el a devenit un fariseu irecuperabil pentru că dacă nu intră Domnul în casa inimii lui, atunci a intrat un alt stăpân, care l-a dus la pieire – ”și atunci a intrat Satana în el”!

– pentru Petru, invitația publică în fața tuturor de a-și recunoaște slăbiciunea l-a facut pe Petru să aibă un punct de sprijin în pocăința sa atunci când previziunile lui Isus s-au împlinit. Petru a trebuit să recunoască slăbiciune tocmai în fața celor care se mândrise că este cel mai puternic!

Cuplat de aceasta pildă a spălării picioarelor Isus dă porunca să vă iubiți unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu!

La fel și în cap. 15, după ce le dă pilda viței, care vizeaza relația ucenicilor cu lumea (rodirea) strict legată de relația lor cu Dumnezeu (via), chiar dacă lumea îi va urî, ucenicii vor trebui să împlinească o nouă poruncă – cum a iubit Isus, așa să iubească și ei!

Porunca spălării picioarelor nu este doar pentru unii, pentru specialiștii în descoperirea petelor de pe picioarele altora, ci e pentru fiecare – așa să vă faceți unii altora!

Să ne imaginăm cât de frumoase și productive ar fi dialogurile dintre creștini dacă am porni în discuție cu atitudinea și inima lui Isus spălând  picioarele uncenicilor Săi!