Tag: iertare

Dezgroparea morţilor

Observând câteva reacţii produse în jurul demersului Răscumpărării memoriei, demersul istoriografic de devoalare a subteranelor colaborării cu Securitatea  a unor creştini, precum şi a rezistenţei altora în faţa Leviatanului comunist, am dat peste următoarele rânduri. Ele sunt valabile în egală măsură atât pentru cei care au trăit în comunism, cât şi pentru unii dintre tinerii de astăzi, predispuşi la o perversă şi comodă anesteziere a istoriei:

Am auzit destui români care – dacă încerci să le vorbeşti despre trecut – exclamă excedaţi: „Ce rost are să dezgropăm morţii!?“

Ce torţionari, ce crime, ce victime, ce puşcării politice, ce vieţi distruse, ce luptători în munţi, ce ţară îngenuncheată, ce ierni fără căldură şi apă caldă, ce zile şi nopţi fără curent electric, ce frică de-a deschide gura, ce graniţe închise, ce cozi, ce oameni atârnând pe scările troilebuzelor, ce turnătorii şi-n familie, ce imbecilizante şedinţe şi ore de învăţământ ideologic, ce demolare generalizată, ce pădure de cutii de beton pe post de locuinţe, ce industrie dezvoltată dement, producând în pagubă, ce colectivizare cu forţa şi cu mult, mult sânge? N-are rost să dezgropăm morţii, frate!

(citat din articolul Dezgroparea morţilor, de Tudor Călin Zarojanu, Adevărul, 22 iulie 2010)

Cu o altă ocazie, mi-am exprimat opinia faţă de procesul de răscumpărare a memoriei, atât de necesar societăţii româneşti:

Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare). (Fatalităţi istorice?)

Fatalităţi istorice?

Lecţia românească

Mă gândesc că la început de an ar trebui să îmi “optimizez” capacitatea de viziune, proiectând noi cărări spre aceleaşi scopuri măreţe. Ambiţia este imediat stârnită de vise dar “cuminţită” de cauzalităţi care parcă îmi scapă din mâini.

La 20 de ani de la Revoluţia din 1989, întâlnim un dominant ethos pragmatic ce nu cunoaşte decenţa integrităţii, o reţea de intrigi şi puteri obscure, ghidate de primatul partizanatului găştii şi al nepotismului birocratic. Braţele lungi ale caracatiţei neo-comuniste sunt acum camuflate în exigenţele capitaliste ale directorilor de instituţii, primari, parlamentari, miniştri, etc. Un întreg sistem de activişti cu “origine sănătoasă” s-a convertit, peste noapte, în sistemul de parveniţi capitalişti, stimulaţi în ocuparea funcţiilor şi demnităţilor tocmai de apartenenţa la casta veche a comuniştilor. Intrarea în sistemul demnităţilor publice şi al afaceriştilor de succes este supusă şi acum aceluiaşi criteriu, al “originii sănătoase”.

Rămân la fel de favorizaţi cei  şantajabili, perfecţi pentru rolul de coruptibili docili! Rămân la fel de defavorizaţi cei integri şi dornici de performanţă!

Profesorii ruşi

Vorbind într-un registru cinic, dar foarte realist, cred că Revoluţia română din 1989 ar putea fi rescrisă sub titulatura sloganului repetat la fiecare dintre alegerile de după 1990: au plecat ai noştri, au venit ai noştri! Doar că în 1989 scenariul spectacolului public a cuprins prea multă vărsare de sânge. Când citesc istoria recentă a României nu fac altceva decât să dau curs unei lecturi dintr-un curs de dramaturgie socială, dictat de raţiunea diabolică a unor generali din Lublianka, sediul KGB-ului de odinioară. Acest scenariu  este devoalat de Thierry Wolton în KGB-ul la putere. Sistemul Putin (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008).

Acum mai bine de treizeci de ani, Iuri Andropov, unul dintre foştii şefi ai KGB, sesiza stagnarea multiplă a societăţii sovietice. Partidul comunist îşi pierduse iniţiativa, iar aparatul său era mai degrabă interesat să-şi conserve privilegiile, decât să întreprindă reforme. Cei care cunoşteau cu adevărat realitatea au pus la cale un plan de revitalizare a imperiului. Însă glasnost şi perestroika au eşuat, imperiul s-a destrămat, epoca Elţîn părea să aducă şi în Rusia atributul esenţial al civilizaţiei moderne: democraţia.

În anii tulburi care au urmat, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul său şi nici al cetăţenilor, ceea ce şi-au însuşit ilicit în anii ’90. S-ar părea că insaţiabila Administraţie Prezidenţială, reprezentată de Putin şi de succesorul său Medvedev, visează să restaureze un sistem internaţional bipolar.

Concluzia lui Thierry Wolton, un specialist în materie de KGB care ne oferă acest terifiant tablou, este surprinzătoare: acaparată de un grup atât de prădalnic, lucrând împotriva cetăţenilor ei, nimeni nu trebuie să se teamă de resurecţia unei foste mari puteri. Rusia, condusă în sistem Putin, nu are nici un viitor.

Orice asemănare cu sistemul politic, economic şi social românesc este o pură necesitate!

În aşteptarea lecturii cărţii, puteţi citi AICI o cuprinzătoare descriere.

Examenul iertării

Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare).

Cred că marile condiţionări mundane pot fi examene ale limitelor umane şi prilejuri de irumpere ale libertăţii, dinspre un transcendent pătrunzător. În ultimă instanţă, libertatea gândirii şi a sufletului pot fi furate doar dacă le aservim orgoliului delirant dar fasonat, la modă. Atunci însă, nu mai putem băga de vină nimănui!

Totodată, cred că valoarea personală este o alchimie de talente înnăscute, descoperite  şi educate prin multe ore de muncă. Timpul are darul de a roade pojghiţa prefăcătoriei şi de a restaura demnităţile şi drepturile călcate în picioare din societate. Uite aşa, pentru a-mi păstra sănătatea şi vigoarea, încerc echilibrul fragil între dictonul “vremurile sunt sub oameni” şi observaţia aceluiaşi Neculce că “oamenii sunt sub vremuri”.

I heard the bells on Christmas

În învălmăşeala acuzelor şi a strigătelor cotidiene care ne camuflează ura, mulţi dintre noi ajungem să mimăm, o dată pe an, corul sentimentelor umane copleşite de dulceaţa  faptelor bune şi a dorinţelor glazurate cu o iertare convenţională. Alţii, strecurându-se printre capriciile indiferenţelor, îşi strâng mâinile într-o rugă pentru o lume mai bună, sentimente mai adevărate şi curate şi un strop de bucurie reală.

În orice formă a revoltei postmoderne ne-am schiţa profilul, cu siguranţă că fiecare dintre noi ar dori acolo, în intimitatea inimii rănite şi temătoare, să audă corul unor îngeri care vestesc pacea pe pământ.

Casting Crowns – Peace on Earth (2008)


I heard the bells on Christmas day
Their old familiar carols play
And mild and sweet their songs repeat
Of peace on earth good will to men

And the bells are ringing
Like a choir they’re singing
In my heart I hear them
Peace on earth, good will to men

And in despair I bowed my head
There is no peace on earth I said
For hate is strong and mocks the song
Of peace on earth, good will to men

But the bells are ringing
Like a choir singing
Does anybody hear them?
Peace on earth, good will to men

Then rang the bells more loud and deep
God is not dead, nor doth He sleep
The wrong shall fail, the right prevail
With peace on earth, good will to men

Then ringing singing on its way

The world revolved from night to day
A voice, a chime, a chant sublime
Of peace on earth, good will to men

And the bells they’re ringing
Like a choir they’re singing
And with our hearts we’ll hear them
Peace on earth, good will to men

Do you hear the bells they’re ringing?
The life the angels singing
Open up your heart and hear them
Peace on earth, good will to men

Peace on earth, Peace on earth
Peace on earth, Good will to men

Reviewing the situation

După atâta tensiune şi nervozitate fratricidă, să ne relaxam şi să ne încercăm subtilităţile compasiunii.

Cred că nu strică un scurt moment de empatizare cu cel rău şi arogant dar care (în sfârşit) îşi simte mizeria proprii decăderi şi are nevoie de o  “reevaluare” a situaţiei de fapt. Ideea cruntă este parţialitatea de care dăm dovada atunci când dictăm verdicte morale: credităm schimbarea celui rău într-o măsură infim mai mică faţă de cea în care ne credităm propria dorinţă de schimbare.

Tocmai de aceea, în strigătul unei victorii, întotdeauna să discernem tăcerea unei înfrângeri. Şi viceversa…

Minunea iertării – Psalmul 32; Psalmul 51 (2)

5. Iată că sunt născut în nelegiuire,

şi în păcat m-a zămislit mama ta.

6. Dar Tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii:

fă dar să pătrundă înţelepciunea înlăuntrul meu!

7. Curăţeşte-mă cu isop şi voi fi curat;

spală-mă şi voi fi mai alb ca zăpada.

8. Fă-mă să aud veselie şi bucurie,

şi oasele pe care le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.

9. Întoarce-ţi privirea de la păcatele mele,

şterge toate nelegiuirile mele! (s. n.)

Păcatul a biruit în mine datorită naturii mele păcătoase (v. 5), incompatibilă şi neputincioasă în faţa cerinţei Tale ca “adevărul să fie în adâncul inimii” (v. 6a). De aceea “fă dar să pătrundă înţelepciunea (de a nu mai păcătui şi de a merge în direcţia aşteptărilor Tale) înlăuntrul meu! (v. 6b). Această lucrare se poate realiza după ce vechile ziduri ale păcatului au fost dărâmate, după ce sunt curăţit şi spălat prin asistenţa oferită de Domnul. Astfel voi putea avea parte de bucurie şi veselie (v. 8).

10. Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule,

pune în mine un duh nou şi statornic!

11. Nu mă lepăda de la Faţa Ta

şi nu lua de la mine Duhul Tău Cel Sfânt! (s. n.)

Dacă am recunoscut că am o natură păcătoasă (v. 5) iar cerinţa Ta de Dumnezeu este ca adevărul să fie în adâncul inimii, atunci ajută neputinţei mele tocmai prin puterea Ta: Tu, Doamne, poţi zidi în mine o inimă curată şi poţi pune un duh nou şi statornic tocmai prin apropierea de Faţa Ta, prin puterea Duhului Tău Cel Sfânt!

12. Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale,

şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă!

13. Atunci voi învăţa pe cei ce le calcă,

şi păcătoşii se vor întoarce la Tine (s. n.).

Dacă îmi dai putere prin Duhul Sfânt atunci, cu bucuria lucrării Tale de mântuire în inima mea, îi voi învăţa pe alţii care sunt căile Tale minunate. Cu o inimă înnoită îi pot învăţa cine eşti Tu şi “păcătoşii se vor întoarce la Tine“ (v. 13b).

14. Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele!

Izbăveşte-mă de vina sângelui vărsat,

Şi limba mea va lăuda îndurarea Ta.

15. Doamne, deschide-mi buzele,

şi gura mea va vesti lauda Ta (s. n.).

Lauda lui Dumnezeu este strict legată de izbăvirea de vină. Căpătând iertare, pot izbucni în laude ca expresie tocmai a iertării primite. Aşa că Domnul Însuşi îmi va deschide buzele să pot vesti altora lauda Lui.

Să nu uităm însă cu cine avem de a face: David, după ce a fost autorul moral al unei crime şi a păcătuit cu nevasta unui alt bărbat, acum îşi cere iertare de la Dumnezeu şi promite că izbăvirea sa de vină înaintea lui Dumnezeu va fi urmată de lauda lui Dumnezeu în faţa oamenilor, învăţându-i pe cei păcătoşi calea către Dumnezeu.

Poate că mulţi dintre noi refuză să vadă o privelişte a iertării lui Dumnezeu în cei care au păcătuit dar şi s-au pocăit într-un mod real de păcatul lor. Refuzăm de multe ori să-i considerăm pe cei iertaţi de Dumnezeu adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu, situaţie care mărturiseşte, poate, de neiertările noastre camuflate în pretinse şi false dovezi de neprihănire! Ca semn al propriului zbucium sufletesc, vom încerca atunci să le tulburăm pacea pe care au primit-o de la Dumnezeu, poruncindu-le respectarea propriilor noastre canoane.

Să împovărăm pe cel eliberat? Tocmai unor astfel de îndoieli răspunde pasajul următor:

16. Dacă ai fi voit jertfe, Ţi-aş fi adus:

dar Ţie nu-Ţi plac arderile de tot.

17. Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit:

Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită.

18. În îndurarea Ta, varsă-Ţi binefacerile asupra Sionului,

şi zideşte zidurile Ierusalimului!

19. Atunci vei primi jertfe neprihănite, arderi de tot şi jertfe întregi;

atunci se vor aduce pe altarul Tău viţei (s. n.).

Elementele cultuale nu sunt camuflaje pentru acoperirea ceremonială a păcatelor ci ar trebui să fie tocmai o expresie a iertării păcatelor şi a bucuriei închinării în faţa Dumnezeului Cel Sfânt. Când eu însumi sunt jertfa plăcută adusă ca închinare lui Dumnezeu (Rom. 12:1), pot aduce jertfe neprihănite (vezi şi Evrei 13:15-19). Când sunt lucrarea zidită din temelii şi din interiorul fiinţei de către Duhul Sfânt, atunci pot lucra spre zidirea altora!

Şi Tu ai iertat vina păcatului meu! (Ps. 32:5b)

Cu această bucurie a iertării păcatului şi a eliberării de vinovăţie, David scrie Ps. 32 ca o mărturie clară şi pentru alţi oameni că Dumnezeu iartă pe cel care are duhul zdrobit şi mâhnit pentru a-i da iertare şi bucuria mântuirii.

“Probabil că adânca sa pocăinţă pentru marele păcat săvârşit a fost urmată de o aşa pace, încât David a fost călăuzit să-şi reverse duhul în armonia caldă a acestui cântec… În Psalmul 51 David promisese că-i va învăţa pe păcătoşi căile Domnului (Ps. 51:11-13), iar aici [Ps.32] el o face în cel mai eficient mod. ” 2

Cum îi învaţă David pe alţii că pot căpăta iertarea?

6. De aceea orice om evlavios să se roage Ţie la vreme potrivită!

Şi chiar de s-ar vărsa ape mari,

Pe el nu-l vor atinge deloc.

Iertarea şi protecţia lui Dumnezeu sunt motive suficiente pentru celebrarea relaţiei cu Dumnezeu:

7.  Tu eşti ocrotirea mea, Tu mă scoţi din necaz,

Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire.

8.  „Eu, zice Domnul te voi învăţa, şi-ţi voi arăta

calea pe care trebuie să o urmezi,

te voi sfătui şi voi avea privirea îndreptată asupra ta.”

9.  Nu fiţi ca un cal sau un catâr fără pricepere,

pe care-I struneşti cu un frâu şi zăbală cu care-I legi,

ca să nu se aproprie de tine.

10. De multe dureri are parte cel rău,

dar cel ce se încrede în Domnul,

este înconjurat cu îndurarea Lui.

11. Neprihăniţilor, bucuraţi-vă în Domnul şi veseliţi-vă!

Scoateţi strigăte de bucurie,

toţi cei cu inima fără prihană!


2 C. H. Spurgeon, op. cit., pag. 81; apud. B. Fărăgău, op. cit., pag. 160.

%d bloggers like this: