Tag: Securitate

Dezgroparea morţilor

Observând câteva reacţii produse în jurul demersului Răscumpărării memoriei, demersul istoriografic de devoalare a subteranelor colaborării cu Securitatea  a unor creştini, precum şi a rezistenţei altora în faţa Leviatanului comunist, am dat peste următoarele rânduri. Ele sunt valabile în egală măsură atât pentru cei care au trăit în comunism, cât şi pentru unii dintre tinerii de astăzi, predispuşi la o perversă şi comodă anesteziere a istoriei:

Am auzit destui români care – dacă încerci să le vorbeşti despre trecut – exclamă excedaţi: „Ce rost are să dezgropăm morţii!?“

Ce torţionari, ce crime, ce victime, ce puşcării politice, ce vieţi distruse, ce luptători în munţi, ce ţară îngenuncheată, ce ierni fără căldură şi apă caldă, ce zile şi nopţi fără curent electric, ce frică de-a deschide gura, ce graniţe închise, ce cozi, ce oameni atârnând pe scările troilebuzelor, ce turnătorii şi-n familie, ce imbecilizante şedinţe şi ore de învăţământ ideologic, ce demolare generalizată, ce pădure de cutii de beton pe post de locuinţe, ce industrie dezvoltată dement, producând în pagubă, ce colectivizare cu forţa şi cu mult, mult sânge? N-are rost să dezgropăm morţii, frate!

(citat din articolul Dezgroparea morţilor, de Tudor Călin Zarojanu, Adevărul, 22 iulie 2010)

Cu o altă ocazie, mi-am exprimat opinia faţă de procesul de răscumpărare a memoriei, atât de necesar societăţii româneşti:

Pe de altă parte, citesc prin presa românească deconspirările informatorilor cu dezgustul oripilant pe care mi-l poate oferi lectura decadentă a patimilor spectaculare. Fărâmele de vieţi distruse sunt oferite spre consum/devoraţie mediatică. Mila creştinească faţă de astfel de Iude (convertite la noua situţie nu din convingere, ci doar de tăvălugul istoriei) trebuie împletită cu vocaţia unei purităţi nepătate pe care viitorul ni-l promite vanitos, dar pe care trecutul/prezentul ne-o trădează mereu. Comunismul a ştiut atât de bine să ne murdărească icoanele sfinţilor la care ne uitam odinioară ca modele de gândire şi simţire românească. Aşa zisa asanare morală prin noua dosariadă este tardivă şi tocmai de aceea, are efecte perverse: a ajuns nu o curăţire a rufelor în public, ci o murdărire a lor colectivă. Ea slujeşte mai mult atmosferei decadente de genul vezi că toţi au fost corupţi, nimeni nu-i neprihănit, ne-au murit sfinţii, etc., nicidecum unei revigorări spirituale şi morale de care are nevoie noua generaţie.

Calitatea morală a unor oameni compromişi este dată doar de recunoaşterea voluntară a vinovăţiei lor, nu de mărturisiri sub influenţa unor suspiciuni sau presiuni exterioare. Până acum am avut parte, în covărşitoarea lor majoritate, de marturisirile ştrangulate, chinuite şi şovăielnice, nicidecum de mărturisiri catarhice, purificatoare. Blestem mare să nu  poţi scăpa de proprii demoni chinuitori de care te-ai îndrăgostit! Am sentimentul cumplit al unei noi restauraţii care păcătuieşte exact prin aceeaşi greşeală cu regimul păcătos anterior, cel comunist: căutăm oamenii cu “origine sănătoasă”, excluzându-i pe cei “diferiţi”, duşmanii de clasă, trădătorii, etc.

Tocmai de aceea, cred că exigenţa integrităţii trebuie suplinită cu cea a iertării, pe baza mărturisirii benevole. Altfel, în numele adevărului, am deveni ucigaşi ai dragostei de semen. Spovedania celor care au fost securişti şi informatori este însă o prea grea cerinţă pentru un corp social românesc per general inert şi imoral (păcat că nici măcar bisericile creştine nu pot fi un exemplu de mărturisire, iertare şi recuperare). (Fatalităţi istorice?)

%d bloggers like this: