Category: Theatrum Mundi

Lumea-ntreaga e o scena si toti oamenii-s actori…

Oficial ne merge bine!

Cu retina lipită de ecranul postului național de TV (din Canada), bine conectat la vaca de muls a fondurilor guvernamentale și urechea bine educată să audă sunetele mirifice ale noii epoci, dintr-odată am avut revelația ciclicității istoriei: cu progresul tot înainte pionieri, ce-a fost va mai fi! Oricât m-aș uita zăpăcit la calendar, am puternica senzație că fiind în Canada, la 44 de ani, îmi retrăiesc vremurile copilăriei din România, de dinainte de 1989:

  • rafturi tot mai goale în magazine dar nu-i nimic, oficial ne merge bine, avem di tăti și, dacă nu cumva chiar nu găsești ceva, cu siguranță că e din cauza capitalismului avar și speculativ!
  • Statul e ocupat cu legislarea aproape a fiecărui aspect de viață personală și socială, că da, în lipsa lui Dumnezeu, avem nevoie de o figură paternală (sau maternală, cum prompt o feministă intersecționalistă ar corecta sofisticata analiză freudiană).
  • Oare ce ne-am face azi fără datoria cetățenească de a ne pârâ unii pe alții? Da, pentru bine social putem accepta senzația de incomfort a unei populații speriate și suspicioase, să nu cumva să te pârască vecinul că ai mai mulți de 5 invitați, că vine statul să îți controleze sufrageria (vecin care știe mai bine decât tine că are datoria supremă să asculte directivele Tatălui și Mamei binelui social și, eventual să îți predice cu patos revoluționar cât de toxic este egoismul individualist; gândul doar să ieși din linie te face un inamic ireverențios față de bunătatea și altruismul genuin ce se revarsă din toți porii corpului social).
  • Când simți că ai nevoie de o pauză publicitară de la necontenita iubire și respect față de alții, nicio problemă, statul și organele de comunicare socială au pregătite cele 2 minute de ură pe care ni le-a recomandat Orwell în 1984. Public shaming este o unealtă a progresului bine dovedit în istorie. Notă: azi nu mai ardem ereticii și vrăjitoarele în pieți publice, preferăm să îi izolăm în ospicii sau celule marginale.
  • Dacă cumva îți folosești mintea și simțurile, agățându-te de vre-un microscop sau altă unealtă de cercetare științifică, ai grijă să nu cumva să zgârii cu întrebări incomode și gânduri eretice impeturbabila unanimitate a comunității științifice. Iar dacă continui cu șoapte otrăvitoare care contestă dogma sindicatului, te izolăm ca un nebun periculos, te punem în arest la domiciliu și anulăm licența că doar așa lucrează algoritmul științei. Notă: uitați de Karl Popper, noi nu avem nevoie de falsificarea teoriilor științifice, testarea lor e suficientă!
  • Să stai în linie este metafora vremurilor noastre – e linia de la progres, e linia formată de coada de la magazin, la vaccinare, e linia în care se uniformizează individualul, e linia conformismului cuminte, e linia care măsoară coeziunea socială și demască urâțenia celui care are curajul să se dea rotund, ieșind din linie, etc..
  • Să nu mai spunem că azi ai interne și foarte serioase dezbateri hermeutice, poate chiar mai sofisticate decât hermeneutica alegorică a lui Origen, dacă să tastezi ceva pe telefonul sau computerul tău de frică să nu fii pus la index, cenzurat, anulat și re-educat de cei care dețin monopolul adevărului științific și moral, cei care vin să te elibereze tocmai de tradiționalismul osificat, retrograd, închis și dogmatic.
  • Până și umorul a ajuns azi unidirecțional, o vulgară oglindă care reflectă tușat toate erorile de serviciu ale trecutului și opozanților de serviciu, oglindă care însă e palidă și sfioasă cu reflectarea incoveniențelor, imperfecțiunilor, ipocriziilor, rupturilor de logică și bun simț ale celor ce dețin și manipulează luminile spectacolului social.
  • Ca în vremurile de odinioară, până și copiii care azi merg la școală sunt pe valul progresului, citând și încorsetându-se frumos, cu ajutorul profesorilor, în selecții de texte scrise în maxim ultimii 5 ani din perspectiva celor care se luptă cu progresul de la Manifestul Comunist din 1848.
  • Iar dacă chiar ești suficient de rebel și mai cauți o ușă către transcendență, dincolo de cercurile concentraționale ale monopolului social și cultural, nicio problemă, du-te la biserică. O să găsești acolo predicile Cezarului suplinite cu aprobarea explicită a lui Dumnezeu prin versete biblice! Doar Dumnezeu e dragoste și nu poate spune NU!

Să stai în linie pentru a aștepta cuminte salvarea de la stat e un exercițu ce trebuie exersat din fragedă pruncie. Când stai în linie ești cu adevărat “cute and brave“!

Stați cuminți la locurile voastre! este ultima remarcă a vremurilor când oficial îmi mergea bine, o vreme pe care o credeam îngropată în cimitirul ideilor și realităților eșuate, pe care nimeni nu le-ar mai încerca vreodată. Se pare însă că am avut prea multă credință în promisiunea lui Fukuyama că istoria se termină cu victoria democrației și a capitalismului.

Inițial mă încerca un gând eretic, să mai aștept liniștit și să văd dacă nu cumva timpul va da testul de sănătate mentală întregului scenariu pe care îl trăiesc împreună cu voi în timpurile noastre. Dar mă liniștesc de fiecare dată cu un aer de sfințenie istorică când mă gândesc că retrăim vremurile de glorie ale progresului ce nu se rușinează să încerce din nou să salveze umanitatea! Cu re-trăirea acestui peisaj de copil captiv cenușiului comunist, mă simt acum, în mult mai colorată Canada, din nou copil la 44 de ani. Iete că așa am descoperit secretul tinereții veșnice!

Vreau să vă asigur de deosebita prețuire față de grija iubiților conducători, profesionalismul liderilor de opinie, obiectivitatea oamenilor de știință și pentru dragostea nețărmuită a tuturor celorlalți care faceți utopia posibilă. Iar pentru că e păcat să gândesc în paradigma individualismului vinovat de toate bolile prezentului, pot spune acum din fundul inimii mele recunoscătoare: OFICIAL NE MERGE BINE!

Între Mântuitor și Irod

1.1. Narațiune familiară și totuși străină

Găsim în povestea/narațiunea nașterii Domnului Isus o familiaritate deloc obișnuită în zilele și cultura noastră. 

Familiaritate pentru că toți actorii sunt umani în lipsurile și luptele lor.

Dar această familiaritate e straină acum pentru că poveștile unei societăți post-creștine sunt axate pe narativul auto-dezvoltării, al pen-umbrelor și fluidității morale, unde posibilitatea propriului eșec este frumos ascunsă sub pompoase și sterile prețiozități științifice, politice, filosofice, culturale.

În narațiunea nașterii Domnului descoperim oameni săraci cu caractere puternice și oameni puternici cu caractere slabe. Contrastul între lumină și întuneric e clar definit. Înțelepciune și nebunie, dragoste și ură, închinare și respingere sunt cât se poate de clar demarcate.

Manger Of Jesus by Sharefaith

1.2. Actori într-o piesă de teatru

Dacă Evanghelia se încheia în ultima săptămână a vieții Domnului cu o suită de oameni care îl vânează, trădează, admiră sau respinge, fiecare personaj jucând un rol profețit și identificat de singurul conștient din întreaga dezvoltare a săptămânii patimilor, la fel și începutul Evangheliei ne desfașoară o pleiadă de caractere și roluri umane în care ne putem oglindi pe noi, temerile, slăbiciunile și speranțele noastre.

La Crăciun ne aducem aminte că Dumnezeu a venit să fie cu noi (nașterea Domnului a fost profețită ca venire a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său). În Săptamâna Patimilor realizăm că noi L-am lasat singur

Pe scurt, iată invitația pe care ne-o adresează Dumnezeu ca să învățăm din dramaturgia nașterii Fiului Său.

2.1. Maria – simplitatea prin care Dumnezeu vine să ne mântuiască (Luca 1:30)

Evanghelia începe și se sfârșește cu “Să nu îți fie frică! – Marie, Iosif, păstori, ucenici ascunși în camera de sus….!

Să uităm de sofisticarea sceptică a Evei, care întreabă ca să răstălmăcească! Povestea Mariei este plină de onestitatea celei care întreabă ca să asculte – “oare cum este cu putință?” Întreaga viață relațională, emoțională, socială va fi schimbată de ce i-a spus îngerul. Cea prea binecuvantată între femei – să fii purtătoare de Dumnezeu, să porți shekinah – iată condiția umană restaurată dincolo de simbolismul preoților și al templului din Vechiul Testament. Maria e cea care alege să spună DA lui Dumnezeu, să recunoască onoarea de a avea un rol în planul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Eva postmodernă, care se mândrește arogant cum să omoare în pântece rodul propriei moralități ușuratice, Maria alege riscul rușinii, a unei stigmatizări certe pentru o moralitate problematică, pentru a păstra și da viață pruncului miraculos conceput. Cântarea Mariei din Luca 1:46-55 este confirmarea conștientizării rolului pe care pruncul ei îl avea în planul mântuirii. Să fii parte a vieții și nu a morții pare a fi o onoare cu totul răsturnată în minunatele zile ale progresului nostru cotidian!

2.2. Iosif – eroul nepus în cantece al Craciunului (Matei 1:24)

Iosif și-a respectat jurământul dat Mariei, tocmai când cultura îi dădea toate argumentele să o respingă. Iosif e bărbatul care se gândește serios la responsabilitatea jurământului făcut celei iubite de el, nicidecum alege să capituleze și să falimenteze când este pus în fața dilemelor și alegerilor grele. Crezând-o pe Maria, el a acceptat vestea bună, care i-a fost apoi confirmată de înger. Aflat într-o imposibilă situație, credincios lui Dumnezeu și fidel soției, Iosif alege să creadă pe Maria și apoi cuvintele îngerului, promisiunile scripturale fiind mai importante decât orice fel de pierdere a reputației sau a rușinii/stigmatizării sociale. Nu degeaba se referă Scriptura mai târziu la educația pe care Isus a primit-o ca fiu al tâmplarului.

2.3. Zaharia si Elisabeta – credincioșii până la capăt, chiar și când Dumnezeu tace (Luca 1:78-79)

Iată un cuplu credincios în pofida tăcerii asurzitoare a lui Dumnezeu. Și da, ei i-au ramas credincioși până la capăt. Bucuria de la sfârșitul alergării lor, ca să folosim o metaforă paulină, a fost răspunsul credincioșiei lui Dumnezeu față de situația lor personală și față de mântuirea neamului lor. Iar când slăbiciunea omenească ne ajunge în fața promisiunilor nespuse a lui Dumnezeu, Zaharia a fost credincios în răbdare și tăcere. Răspunsul lui Zaharia este o variantă nou-testamentară a răspunsului lui Iov la sfârșitul așteptării lui – Luca 1:67-79. Modelul răbdării și credincioșiei lui Zaharia și Elisabeta ar trebui să fie pe lista medicamentelor minune din vremea spectacolului, a succesului și gratificării la minut.

2.4. Gazda care l-a gazduit pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 2:7)

Promisiunile frumoase făcute lui Maria și Iosif se izbesc de zidul rece al legilor guvernului. Într-o societate rece, care funcționează ca o mașinărie, ești redus la o cifră, un număr care nu face excepții în fața  unei familii puse pe drumuri exact când contracțile Mariei erau în toi. Pompoasa și orgolioasa umflare a stimei de sine a demnitarilor care își numără populația e în contrast cu umilința Celui Prea Înalt care e nevoit să se nască într-o iesle. Sub imperativul cifrelor, statisticilor, trendurilor, etc., care să le probeze propriile vanități, ce știe un împărat sau guvernator despre problemele reale si teribile ale unui individ sau ale unei familii? Nu pune statul sub presiune sau stres, ci suportă tu tot stresul și presiunea! Dar toată această umilință datorată de aroganța guvernamentală este  implinirea unei profeții de demult (Mica 5:2). Vestea bună e că Dumnezeu e profund implicat în viața unor indivizi total neprotejați în fața abuzurilor mașinăriilor guvernamentale.

Puținul pe care l-a putut face gazda care avea ieslea este tot ce aceasta putea face în condițiile limitate de indecența celor de la putere. Sub imperativul legilor reci, puțină umanitate și grijă de semen fac diferența. Iată dar că s-a găsit un loc și pentru Maria și pruncul care I-a născut. E puținul pe care I l-am putut oferi lui Dumnezeu venit în vizită! Prea ocupați cu statistici și trenduri am rămas și până în ziua de astăzi…

2.5. Păstori și înțelepti – gardieni ai cunoasterii lui Dumnezeu (Luca 2:8-12, Matei 2:1-2)

De la o margine la alta a societății, de la păstori până la filosofi și oameni de știință, fiecare e invitat să Îl cunoască, să fie uimit și să se închine Fiului!

Dar dacă păstorii s-au dus și au spus tutoror vestea nașterii Celui promis, magii nu au putut face la fel cu Irod. Expertiza lor a fost cenzurată de puterea politică. Știința lor trebuia să fie pervertită și folosită în a elimina orice potențial adversar sau discomfort celui aflat la putere.

Umilința cu care s-a născut Isus e în contrast cu darurile și statutul celor ce au venit sa îl viziteze. Magii, cei cu înțelepciune și știință, au urmat evidența oriunde aceasta îi va duce și astfel l-au găsit pe Isus. Ei au căutat adevărul, s-au supus unei porunci morale (de a nu se întoarce la Irod), l-au gasit pe Isus, s-au închinat și i-au dat daruri.

2.6. Irod – cel care folosește puterea ca să elimine orice risc al pierderii puterii (Matei 2:16-18)

Irod e cel care are putere, dă ordine, are pârghiile legale de face ce vrea el, e ros de ambiție, mânie și ură, vrea să folosească expertiza magilor pentru a își împlini vanitățile politice, cu PR-ul protecției sociale, dacă ar trăi în vremurile noastre. El e cel care mai degrabă omoară copiii ca să își liniștească siguranța, să fie “safe”. Povestea nașterii lui Isus nu e un episod sentimentalist, cheesy, ci o cronică a naturii umane corupte, care se simte amentințată de prezența lui Dumnezeu.

În contextul crimelor justificate de Irod cu argumentul propriei sigurante, a eliminării oricărui risc, strălucește și mai mult povestea lui Dumnezeu – cel care și-a trimis Fiul să se nască în condițiile unei lumi pline de corupție, violență, moarte. Iată riscul creatorului lumii de a se naște în lume! Iar noi ne tot calculăm oportunități mai bune și riscuri mai mici!

3. Între Mântuitor și Irod

Înfofoliți și bombordați zilnic cu evanghelia cotidiană predicată și semnată de Irod: “Fiindcă atât de mult Dumnezeu a iubit lumea încât … l-a pus pe Fiul Său pe Zoom!”, ne hrănim zilnic cu otrava unei frici care i-ar face de rușine pe cei care au definit în trecut vocabularul suferințelor, primejdiilor și al riscurilor. Odată scăpați din ghiarele mașinațiunilor unui împărat sau guvernator rece, insensibil, meschin pervertitor al siguranței publice și al științei înspre a-și împlini obtuzele dorințe de dominare, control și slavă deșartă, realizăm că de fapt nu mai suntem singuri –  Dumnezeu e cu noi! Nu vă temeți, cântați-I celui născut în Betleem, voi toți cei care veniți să primiți lumină, dragoste și speranță!

Porunca a 11-a

Istoria este povestea naturii umane.

Cu cât mai mult ne credem eliberați de fantasmele trecutului, cu atât mai mult ne înfundăm în mocirla nepuțintelor atât de binecunoscute celor ce studiază istoria falimentelor din trecut! Viscerala aroganță a prezentului cocoțat in vârful pomului evolutiv al progresului vine la pachet cu rușinea repetării cool a acelorași greșeli, vanități și atotsuficiențe atât de omenești.

Auschwitz nu a căzut din cer: a fost mai întâi imaginat, gândit, planificat de filosofi, doctori, politicieni si apoi zidit si folosit. Cel mai mare respect față de supraviețuitorii Holocaustului e arătat atunci când le ascultăm avertizarea că indiferența față de abuzurile mici si sistematice poate duce la reeditarea Holocaustului oricând și oriunde!

Nu ne sanctifică nimeni pentru ignoranța noastră! Și nici să nu ne credem martiri morali când ne justificăm indiferența căldicică si confortabilă a turmei…

An all-too-human virus…

Maybe we should start reviewing all things we have lost in the last almost two years! Among these things, the pride of postmodernism seems to be lost: inclusion (“stay apart /social distance/unvaccinated” , etc. ), rebellion and outside the box thinking (“obey, science is clear, we follow science, comply and shut up”), human autonomy (my body, my choice “), human/minority rights…

Jean Luc Nancy is presenting here an obituary of our civilization (especially of Europe).

Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

animal_farm

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

  • patologiile credinței revoluționarilor,
  • despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
  • despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
  • de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
  • de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
  • de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
  • de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?

%d bloggers like this: