“True patriotism hates injustice in its own land more than anywhere else.” (Clarence Darrow)
“There are still plenty of enemies for conservative culture warriors to fight, but relativism is no longer one of them.” (Helen Rittelmeyer)
Diavolul a intrat în istorie ca relativist și vrea să plece din ea ca absolutist!
Acum vreo 30-40 de ani erau vremuri când tinerimea studioasă mânca sfios dar cu nesaț din palmele relativismului (arogant în smerenia afișată) unui Derrida, Foucault sau Rorty. Icoanele postmodernismului înlocuiau violent panteonul prăfuit al ideilor fixe si absolute dintr-o modernităte depășită. Strategii de putere, vocabulare, reflexe, episteme, rizomuri, différance, logocentrism, civilizație represivă, etc., toate acestea erau unelte folosite cu sârg la eliberarea de prejudecățile și absolutismele unei lumi clădite pe iluzii pedante. Pe atunci tinerimea înflăcărată de rebeliune și libertinism, când nu avea de predicat savant celor ignoranți și captivi în mecanisme cognitive demodate, se tăvalea indignată prin toate locurile publice cu mesajul “e interzis a interzice!”. Ce mai, sub acordurile revoluționare ale lui Beatles (Revolution), Mao planta sute de floricele la Sorbona și Columbia U. (“let a hundred flowers bloom!), Marcuse explica cum stă treaba cu cenzura culturală a sexului iar toți laolaltă cu Pink Floyd și the Rolling Stones ne eliberau din zidurile școlilor opresive și ne ofereau satisfacție în lupta împotriva consumerismului…
Dar vreme trece, vreme vine… iar tinerii revoluționari mai îmbătrânesc și ajung și pe la birouri guvernamentale sau administrative. Am zice ca acum e timpul ca o nouă generație să preia ștafeta rebeliunii și a negării formalismului, absolutismului, cenzurii și opresiunii de orice fel. “Rebeliune” e mantra obsesivă ce se scurge de pe partiturile narative ale Star Wars în mințile și personalitățile sugativă ale noii generații.
Resist by J. Henry S.
Și uite așa ne-am trezit prin 2010 cu hipsteri consumeriști care, după ce ies din tura corporatistă, vor să lupte împotriva imperialismului prin … “ocuparea” Wall Street-ului și a corporațiilor hapsâne. “Ocuparea” satelor de nevoiași din India sau Africa nu pare prea tentantă însă…
Ba chiar mai mult, de prin 2014 și până azi avem parte de o generație de protestari profesioniști care
- militează pentru cenzură și marginalizare tocmai pentru a face loc “vocilor marginale”,
- invoca intervenția statului în cât mai multe domenii de existență, nu doar publice ci și cât se poate de intime, precum cele ale sexului, religiei sau liberei gândiri,
- au certitudinea și claritatea morală a unor valori etice absolute, în virtutea cărora orice abatere trebuie pedepsită exemplar.
Ai zice că bunicii care se luptau bărbătește împoriva puritanismului sunt blestemați să vadă acum în proprii nepoți inchizitorii nemiloși ai unui nou puritasnism! Iar ironia e că devin astfel parteneri de indignare morală și de ipocrizie cu un Mussolini, Hitler sau Mao. Dacă e să comparăm limbajul, acțiunile și pasiunea celor de la Antifa, descoperim cu stupoare că seamănă aproape perfect cu limbajul, actiunile și pasiunea cămășilor negre ale lui Mussolini. Dacă ne uităm la programul politic al lui Hitler si al partidului său nazist, scoțând din socoteală rasismul sau paranoic, descoperim cu aceeasi surprindere că Hitler ar fi azi un foarte competent social justice warrior.
În The Age of Outrage Jonathan Heidt discută despre câteva cauze ale radicalizării tinerei generații din universitățile americane.
Nu trebuie să ne mire că cei mai pasionali activiști ai justiției sociale de azi sunt frați întru indignare morală cu criminalii notorii din istorie:
– opresiunea e o caracteristică inerentă a naturii umane, ea nu se rezolvă printr-o simplă îndoctrinare/sensibilizare și externizalizare a ei în categorii artificiale de rasă, etnicitate, religie,
– reducționismul este o facilă schemă interpretativă și multe crime s-au săvârșit în numele unor idealuri nobile, descărnate de semnificație prin minimalizarea instrumentală a metodelor puse în practică pentru a atinge acele idealuri,
– criminalii cei mai mari din istorie au fost mânați de idealuri mărețe:
“Robespierre, Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, bin Laden… have been driven by much more: Honor, ambition, glory, righteous anger, burning conviction, a passion for justice as they see justice, resentment, utopian ideology, all factor in.” (Waller Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice and Terror, Cambridge University Press, 2016, p. 214)
De prea multe ori profilurile noastre umane vis-a-vis de problemele discutate în spațiul public sunt copii la indigo ale arhetipului christic și cel al diavolului:
- Hristos e Mântuitorul și, tocmai de aceea, Judecătorul,
- diavolul e doar acuzatorul – e cel mai gălăgios în a face paradă de injustițiile și slăbiciunile umane doar pentru a altera/diminua propria vinovăție, pe care o consumă în tăcere.
Creștinismul operează cu binomul bun-rău, victimă-călău, vinovat-nevinovat dar ne egalizează pe toți prin referința vinei/păcătoșeniei fiecăruia. Pornind de la înfrățirea antropologică, creștinismul încurajează actiunea individuală tocmai pentru că nu neagă diferențele de ordin moral, care sunt reale pentru că alegerea umană este reală, nu fictțonală, spre deosebire de holismul nediferențial al logicii orientale a terțului inclus și a contradicției posibile. Realitatea binară în care ne situăm nu doar permite ci chiar reclamă mecanismul țapului ispășitor. Însă ceea ce este fascinant dar și înfricoșător în creștinism aste dinamica posibil contradictorie, paradoxală, a posibilității convertirii victimei în călău și a călăului în victimă, a căderii sfinților și a recuperării trădătorilor. Tocmai de aceea singurul țap ispășitor viabil, eficient, este Isus – toți ceilalți sunt doar constructe cu rol pseudo- terapeutic.
Urmând profilul christic,
- profetul/apostolul/discipolul e cel care vestește judecata ce va veni și de aceea cheamă la mântuire.
- În numele unei semantici pozitive, perfecționiste, utopice, activistul justiției sociale va diseca fără milă umbrele și slăbiciunile diferitului, opozantului. În numele unei iubiri de semen obiectivată ca proiecție narcisistă, indignarea morală va utiliza nemilos instrumentarul criticii și al despuierii de umanitate al celor ce nu se încadrează în profilul moral strict și exigent format de valori non-negociabile. Activistul justiției sociale va fi un excelent acuzator al celorlalți pentru a-și camufla propriile nedreptăți și umori.
Tocmai de aceea pocăința e o unealtă pe care Dumnezeu ne-a oferit-o pentru a ne schimba condiția și raporturile metafizice. (Iată cum eticismul protestant, atât de persiflat, poate ascunde o mistică fără de copyright confesional). De fapt aici este secretul pasiunii împletită cu temperația, a rostirii clare a adevărului cu ruga pentru schimbarea în bine a celui greșit, a clarității morale care este umilă.
În Mica 6:8 ni se oferă exact profilul pe care peste secole îl va încarna Hristos pentru noi:
Ti s-a aratat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât
- să faci dreptate,
- să iubești mila și
- să umbli smerit cu Dumnezeul tău? (Mica 6:8)
De fiecare dată când ne lăsăm cuceriți de vreo indignare morală, tocmai pentru a nu deveni farisei perfecționiști ce judecăm aspru pe alții doar ca să punem în tăcere propriile eșecuri, să nu uităm că facerea de dreptate se împletește cu mila, amândouă fiind cenzurate de smerenie. A umbla smerit cu Dumnezeu face diferența într un gălăgios ce se zbate cu pumnii în piept cât de bun este el în comparație cu alții și un urmaș al lui Hristos care când întoarce fața să fie pălmuit, îl întreabă de agresor „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan 18:23)
Notă
Românii sunt încă într-o altă eră filosofică:
– tinerii din Occident militează pentru reprimarea puritanismului legalist pe care l-au moștenit (“nobody is illegal”, “a law is not a reflection of a moral principle, but of a socio-cultural desire of power/social convention, etc.,), puritanism legalist folosit însă din plin împotriva celor contra-curentului, proscrisilor și “misfits”ilor de serviciu,
– pe când tinerii din România s-au săturat de lichefierea morală, descurcareala balcanică și vor curățenie pe bune, principii morale reale.
Un #resist inclusivist al “compasiunii universale” și un #rezist exclusivist al “legii universale”. Două continente de gândire care se schimbă și ele si ale căror evoluții vor permite inclusiv schimbarea rolurilor. O obezitate a protestului cool și patologic în SUA nu se potrivește deloc cu protestul civic împotriva obezității corupției din Romania.
Dinamica mișcărilor #rezist / #resist mă îndreptățește să cred că acestea devin o formă de auto-mângâiere narcisistă colectivă, mai ales când descoperi pe acolo disonanțe cognitive, morale și comportamentale flagrante. Nu degeaba cetățeanul turmentat e singurul inocent din “O scrisoare pierdută”!
Like this:
Like Loading...
Alonewithothers's Blog 