Category: Genesis

Genesis

Umbra primului teolog

by  •  • 2 Comments

Go to heaven for the climate and hell for the company! (Benjamin Franklin Wade)

1. Compania profesioniștilor iluziilor

Zice-se că raiul ar fi plictisitor pentru că toți oamenii deștepți sunt în iad. Păi dacă ar fi chiar așa deștepți, de ce ajung chinuiți tocmai în muncile iadului când s-au bucurat de leneveală boemă toată viața? Desigur, extrapolând imaginea plictisului ceresc ajungem la neliniștea deloc catarhică a iadului, neliniște care este sursa savoarei seducției angelice. Seducție care își are originea în prima conversație teologică din istoria omenirii:

The first part of the conversation is over. But Eve’s answer does not forbid the serpent from trying again. So the conversation continues – the first conversation about God, the first religious, theological conversation. It is not common worship, a common calling upon God, but a speaking about God, about God in a way that passes over, and reaches beyond, God. Inasmuch as Eve has let herself become involved in this conversation, the serpent can now risk the real attack. It speaks about God, speaks indeed with the attitude of having a deep knowledge of the secrets of God, that is, it speaks in a pious way. This mask of piety, however, is now taken off in an open attack. Did God really say …? Yes, God did say…. But why did God say it …? That is how the conversation proceeds. God said it out of envy … God is not a good but evil, cruel God; be clever, be cleverer than your God and take what God begrudges you…. God did say it, yes indeed, you are right, Eve, but God lied; God’s word is a lie… for you will not die at all…. That is the ultimate possible rebellion, that the lie portrays the truth as lie. That is abyss that underlies the lie – that it lives because it poses as the truth and condemns that truth as a lie. (Dietrich Bohnoeffer, Creation and Fall: A Theological Exposition of Genesis 1-3., Martin Ruter, Ilse Todt, John W. De Gruchy – editors, Douglas Stephen Bax – translator, Fortress Press, Minneapolis, 2004, p. 111, 112.)

474_tid_lucife4-118

Le Genie Du Mal, Liege Cathedral

De atunci umbra primului teolog bântuie mai toate conversațiile despre Dumnezeu. Puzderia de încercări umane de a cunoaște gândurile lui Dumnezeu trebuie mai întâi să treacă de bariera cenzurii întrebărilor primului teolog din istoria umană. Unii și-au pus toată mintea la lucru ca să impresioneze cu claritatea argumentelor, alții s-au temut de Dumnezeu, spionând cu un ochi evlavia celorlalți, alții și-au suflecat mâinile întru roboteala obositoare a fiului ce tot nu ajunge la moștenire dar undeva, în străfundul inimii lor, mulți L-au displăcut teribil pe Dumnezeu. Întrebările ”deștepte” ale diavolului erau mai aproape de inima chinuită umană decât ceea ce era pentru ei platitudinile statice și prăfuite ale unui Dumnezeu mereu ocupat cu selfie-uri. Însă mai tot continentul întrebărilor ”deștepte” vis-a-vis de ”problema divinității” este circumscris unor erori vechi dar repetate cu parfum de noutate și revelație inovatoare:

  1. Dumnezeu este neputincios în expresia de Sine și a voii Sale,
  2. Dumnezeu are probleme serioase de caracter și de relație cu subiectul uman (e invidios, părtinitor, violent și răzbunător).

Diavolul nu are originalitate, nu creează nimic ci e un parazit ce se hrănește din libertatea și bunul simț al lui Dumnezeu. Acel bun simț care se vede prin spațiul oferit primilor oameni de a-și alege interlocuitorii și, atunci când aceștia i-au trădat încrederea, să îi caute întrebându-i unde sunt, nicidecum dând buzna peste ei (Adame, unde ești? – iată cum începe prima intervenție psiho-terapeutică din istoria umană). Tocmai de aceea acuzațiile diavolului nu sunt altceva decât raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare a propriei experiențe tragice. Originalitatea lui vine doar din măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora. Cine este mai ”umanist și altruist” decât diavolul? Istoria dezbaterilor teologice avea să se tot învârtă în jurul atât posibilității de cunoaștere a lui Dumnezeu cât și a naturii Sale morale, probleme care definesc, într-o bună măsură, filiațiile celorlalte problematici teologice.

2. Evanghelia prosperității teologice – o noutate veche

Aș privi mai atent acum la o ochiadă recentă a unei ”companii bune” cu care ți-ai petrece chinurile iadului. Companie care vrea să depășească abordarea parohialistă a istoriei teologiei, ocolindu-i unele îngustimi contextuale dar căzând exact în alte capcane parohialiste. Este vorba despre compania care propagă Evanghelia prosperității teologice. Spre deosebire de Evanghelia prosperității de filieră penticostalo-carismatică, această orientare propagă un excepționalism teologico-moral: dacă ești pe poziția teologică corectă (în raport cu exigențele misionariste/activiste ale timpului) atunci ești moral superior, ești frecventabil, ai parte de calitățile rezervate doar celor ”aleși” și poți privi cu ceva compasiune superioară la cei care nu au fost atât de norocoși să citească și să înțeleagă noile adevăruri (camuflate sub etichetele modestiei narcisiste). Umbra primului teolog bântuie și această companie a evangheliei prosperității teologice. Și în acest caz avem

  1. raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare luxuriantă a unor eșecuri personale / devoționale / comunitare / intelectuale;
  2. măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora; și de aici stima de sine a apartenenței la cercul de oameni care ”au noua revelație”, ”înțeleg ceea ce nu a fost înțeles până atunci”, ”au descoperit conspirația lucruriilor ascunse de cei dinainte”;
  3. obsesia impotenței gnoseologice divine, obsesie ce derivă mai mult din eșecurile altor oameni de înțelege divinitatea decât din propriile itinerarii prin spațiul revelării de Sine a lui Dumnezeu;
  4. insuficiența morală a lui Dumnezeu, concluzie care scurcicuitează raționamente judicioase, așteptări ne-isterice, experiențe holistice, interogații sincere dar căutătoare de răspunsuri.

3. Riscul teologiei este riscul imaginației lui Dumnezeu

Riscul de a face teologie te pune în fața ispitei de a te eroiza atunci când îți iei în serios propriile erori, rumori și vanități ca fiind instrumente ale devenirii întru cunoaștere și moralitate. Din survolarea atât a propriilor căutări din ultimii 20 de ani dar și a drumurilor altora în spațiul întreprinderilor teologice am observat că a face teologie e riscant: deviația este oricând posibilă tocmai pentru că diavolul poate fi cel mai bun exeget al Bibliei (ca să nu mai vorbim de filosofare) iar propria vanitate se zbate să fie cel mai exigent cenzor al (vanității) altora. Dar riscul este afacerea lui Dumnezeu iar cea mai bună interpretare a Bibliei e cea a Duhului, Cel care re-ordonează haosul uman: minte erudită (nicidecum ignorantă) pusă în conctact cu spiritul și cu trupul, sinele cu celălalt, rațiunea cu simțirea, avântul cu cumpătarea, tinerețea descoperirii lucrurilor noi cu înțelepciunea cunoașterii limitelor și vanităților umane.

Trădând propriile zbateri, eșecuri și împliniri, voi prezenta câteva elemente ce pot ajuta la spargerea barierii cenzurii problematizării, definirilor și pozițiilor de discurs ale primului teolog din istoria umană:

– teologii prosperității (morale și teologice) propovăduiesc evlavia, tăgăduindu-i însă puterea. Cunoașterea este acum redusă la un act etic dar uităm însă că modestia cunoașterii nu merge deloc cu aroganța excluderii dreptului lui Dumnezeu de a vorbi prin alții.

  • Nu mi se pare un târg onest să schimbăm certitudinea din afirmații cu cea din întrebări.
  • Incapacitatea de a avea un echilibru între claritatea unor adevăruri imuabile și permanenta reconfigurare a cunoașterii umane duce la absolutizarea propriilor relativisme și izbirea ușii în nasul divinității.
  • Interpretarea nu e totuna cu construcția sensului – sensul nu se definește exclusiv mecanicist, prin împrumut cultural și intersubiectivitate, există dincolo de acestea regimuri de existență a sensului – dacă nu ascultăm tradiția creștină, atunci să luăm măcar în considerare principiile de interpretare ale unui savant agnostic ca U. Eco.
  • Exoscheletul progresistului interzice introspecția calmă, posibilitatea erorii proprii, scepticismul față de etichete corecte, diferențierea între specie și gen, etc. Gnosticismul dualist postmodern clarifică pozitiile “între” prin apelul la categoria revoluției continue care permite ipocrizia partizană în timp ce o condamnă pe cea a celorlalți și, nu în ultimul rând, falsifică realitatea. Atunci la ce atâta strofocare estetică și virtuoasă postmodernă în a demasca inconsistența și fariseismul altora dacă ajungem să idolatrizăm propriile erori și vicii?

The task of the theologian is to explain everything through God, and to explain God as unexplainable. (Karl Rahner)

– ceva este stricat când observi o patologică aversiune și ipocrită exigență față de Israel și biserică – de la urăște păcatul și iubește pe păcătos s-a ajuns la iubești păcătosul doar dacă îi iubești păcatul, altfel ești un puritan complexat, ipocrit și homofob!

  • Interdicția are efectul contrar de a stimula atractivitatea viciului. O întreagă cultură modernă târzie a demonizat interdicția și romantizat viciul. Oare eliminarea interdicției va face viciul mai puțin popular și dorit? Legiuitorii occidentali cred că da. De aceea avem anticonceptionale distribuite liceenilor, centre medicale de supraveghere a injectiilor cu droguri “tari”, etc. Însă se uită o premisa antropologică aproape imposibil de negat: nu e nicio limită în a devora propria distrugere – atribut al dumnezeirii, inversat însă.
  • Introspecția nu ar trebui folosită pentru a justifica activismul ci acțiunea este o urmare naturală a meditației. Ori graba teologilor prosperității (morale și teologice) de a se alinia trendurilor vremii vorbește de la sine despre un coplex de inferioritate. Istoria eșecurilor altora vorbește despre cele virtuale sau realizate care ne aparțin. Tocmai de aceea creștinii au dreptul de a propovădui judecata și iertarea păcatelor pentru că ei înșiși au beneficiat de judecata propriilor păcate și iertarea lor. Tocmai aici promotorii egalității ascund un aristocratism teribil iar creștinii sunt cei care se consideră dimpreună egali păcătoși dar doritori de mântuire.
  • Nu e niciun pas înainte (sau progres, cum sună azi mai bine) militantismul politic de a repara lucruri stricate, stricându-le și mai mult, de a plăti greșelile trecute pe socoteala noilor greșeli, de a repara nedreptățile unora cu punerea altora la zidul acuzațiilor. A continua schisma rasială/socială/de gen/etnică, inversând victimele cu călăii (așa cum face liberalismul teologic) e nu doar nebiblică ci profund ipocrită.
  • Deschiderea către multidudinea experiențelor altora nu implică automat negarea și exorcizarea propriilor tradiții de experiență. Toleranța ca politețe implică tocmai o asimetrie a egalității, nicidecum o nivelare a identităților. Raiul este destul de mare pentru a-i include pe toți cei care au trecut prin cruce!
  • Indiferența față de valori perene (protecția copiilor, a femeilor, bolnavilor, bătrânilor, familia ca imagine a dragostei Trinității, etc.) doar pentru a fi îngăduitor față de patologiile la modă nu te face tolerant ci ignorant!
  • Diferenta dintre Isus și un greco-latin (sau secular contemporan) stă (și) în riscul de a părea nepoliticos, “deraiat”, “fanatic”, “ignorant” și supărător de inconfortabil. Isus azi ar fi pus la colț și pedepsit exemplar pentru îndrăzneala de a numi probleme pe care le ascundem în spatele parazitului verbal “it’s more complex than you think!”. Chemarea la “nașterea din nou și cunoașterea adevărului” e respinsă azi tocmai pe baza unui dispreț politicos ce pozează în exercițiu empatic. Cinismul post modern combină “elegant” discursul maximal al eticii așa zis inclusiviste cu atitudinea minimală, auto-protectivă, încapsulată în vorba veche “the people wish to be deceived, so let them be deceived. (Mundus vult decipi, ergo decipiatur).

Găsesc absolut fascinant faptul că tocmai aparenta lipsă și tăcere a lui Dumnezeu din pericopa primei discuții teologice din Biblie oferă soluții exact celor două problematici pe care le-a deschis diavolul, primul teolog din istoria umană:

  • În fața amenințării inserției de eroare, de ”fake news”, Dumnezeu nu impune cenzură și nu creează acele ”safe zone” de care sunt obsedați postmodernii, ci lasă neghina să crească laolaltă cu grâul, adevărul cu eroarea, revelația alolaltă cu tradiția aculturării și împrumutului, chemarea și vorbirea clară cu spațiile libere și de tăcere, suferința cu bucuria, etc. Doar imaginația lui Dumnezeu putea plăsmui un amalgalm de slăbiciuni care este mai tare decât puterea clarității și certudinii din întrebările diavolului!  (am scris mai pe larg în articolul Eșecurile lui Dumnezeu)
  • prin acest risc al imaginației, cel de a-și răscumpăra o mulțime de oameni din orice neam, limbă, tradiție istorică și culturală, Dumnezeu demontează și cea de a doua acuzație diabolică, făcând de rușine ”eliberarea” promisă de diavol și contrazicând acuzația de ”tiranie opresivă”.

Theology is not a private subject for theologians only. Nor is it a private subject for professors. Fortunately, there have always been pastors who have understood more about theology than most professors. Nor is theology a private subject of study for pastors. Fortunately, there have repeatedly been congregation members, and often whole congregations, who have pursued theology energetically while their pastors were theological infants or barbarians. Theology is a matter for the Church. (Karl Barth, God In Action: Theological Addresses)

Cuvintele lui Barth sunt un veritabil test pentru cel care vrea să se avânte pe teritoriul riscant al teologiei. Și asta pentru că atunci când ispita întrebărilor teologice ale diavolului va veni, vom avea posibilitatea de a lua îndoiala în mâini și să o testăm în îmbrățișarea rugatorie, iertarea limpede, slujirea umilă, suflecarea mâinilor pentru cei cărora Dumnezeu ni-i pune în cale să Se descopere și să le dovedească dragostea Sa!

Apologetics, Books, Genesis, Job

O istorie tainică a genei

by  •  • 0 Comments

Ask the green plants of the earth and they’ll teach you! (Job 12:8, ISV)

Creuzetul gândurilor este plin de pasiunile trupului. O diformitate fizică poate fi prilejul ochiului de a căuta ordine dincolo de marea dezordinea a naturii. Dar tot la fel de bine acea diformitate poate fi exact plasa sumbră care învăluie stări, emoții, lucruri, ființe și relații prinse într-un joc absurd al ciclicității morții.

Creștinismul a adus acea viziune moderată și totuși radicală de a îngropa pe Dumnezeu în materialitatea celulei muribunde și totuși de a oferi un exemplu și o speranță că toată dezordinea de acum va fi re-aranjată la ceasul astral al universului. Din această perpectivă viața de acum se zbate între o ordine pe care Dumnezeu o reclamă ca fiind inițiată și proiectată de El și dezordinea ce vine din strânsoarea unei incapacități de a viețui împreună, o vrăjmășie universală inițiată de Satan (vrăjmașul)! Însă dezordinea, entropia, urâtul, diformul, muribundul și suferindul de acum sunt convertite, prin exemplul christic, în platforme ale înțelegerii slăbiciunilor, bolilor, lipsurilor. Înțelegere care are acum nu doar suportul moral/ontologic al modelului religios al lui Isus Hristos, ci este completată de crearea unei hărți (geografia genotipurilor) a universului micro-biologic, fabrica dramelor umane.

Da, suntem pre-determinați genetic, avem capacități imense și totuși diferite de alcolism, violență, adicție sexuală, boli mentale, dependențe de droguri, potențate de mediu, cultură, anturaj și decizii personale. O universalitate a determinării genetice, a acelei fântâni genetice otrăvite, este menționată de Isus și, mai în detaliu, de apostolul Pavel (toți suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu și cu gândurile îndreptate spre rău). Paralela genetică-Biblie continuă cu observația că determinarea genetică este strict legată de instrucții/set de date alterate…

Ei bine, în mediul științific începe să se vorbească de ”nurture the nature” și de ”gena rezilienței” (engl. ”resilience”), ceea ce deschide posibilitatea de a folosi această ”elasticitate” genetică în modificarea, alterarea și mutația selectivă a genelor în a oferi soluții la problemele cancerului, a distrofiilor, schizofreniei, etc.:

Soon we will be ready to write our own instructions. In other words, we will be able to manipulate our own genetic future, snipping genes from embryos or adding new ones (p. 476).

Ideea de a fi nemuritori, ca Dumnezeu, este nu o deea religioasă prăfuită, inovată de ”primitivi” de acum mii de ani, ci este însăși suflul unor oameni de știință și filosofi din zilele noastre. În această speranță escatologică stă tot suflul trans-umanismului, mulți oameni de știință avertizând însă că această soteriologie laică poate aduce apocalipsa ființei și societății umane, așa cum știm noi acum.

Jocul dintre trecutul istoriei cercetării umane a fabricii genetice și viitorul cu provocările și temerile lui este foarte bine descris, cu o erudiție surprinzător de atractivă, de către Siddharta Mukherjee în ”The Gene. An Intimate History” (Simon & Schuster, 2016).

the-gene-9781476733531_hr

O lectură obligatorie este cartea precedentă a aceluiași autor, Cancer: The Emperor of All Maladies (2010). Iată aici doar trailer-ul filmului făcut pornind de la această carte.

Biblical Readings, Exodus, Genesis, Gospel of John, Gospel of Luke, Hebrews, Inhabitatio Dei, Isaiah, Psalms, Revelation

Inhabitatio Dei – (in)corectitudini istorice (investiții risipite)

by  •  • 0 Comments

Investiții risipite

Sunt investiții pe care Dumnezeu le face și ne avertizează să nu I le risipim (tocmai pentru că aceste investiții L-au costat mult, până și moartea de om din care noi nu prea L-am vrea eliberat). O astfel de investiție este lunga Sa ”luptă” cu omul prin care El s-a lăsat pipăit, testat, încercat. Istoria revelației include o întreagă paletă de experiențe de tot felul și aproape pentru orice tipologie umană. Bătrâni și tineri, săraci și bogați, prinți și cerșetori, bolnavi și viguroși, femei și bărbați, introvertiți și petrecăreți, sceptici și vizionari, cu toții suntem circumscriși de experiențele lui Dumnezeu cu umanitatea așa cum ne-au rămas pe paginile Scripturii. În această istorie a revelației Sale Dumnezeu a pregătit mintea umană să fie tot mai deschisă spre ceea ce nu știe și totodată să judece lucruri din ce în ce mai sofisticate ce, culmea, se relevă în forme din ce mai minimaliste, debarasate tot mai mult de schele pedagogice. Ori culminarea acestei sofisticări a revelației este întruparea lui Hristos. Aporiile logice, schemele morale, intuițile estetice, schelele cognitivo-ontologice, toate acestea au fost provocate, întinse, răsturnate și re-valorificate odată ce Dumnezeu S-a făcut trup:

  • frumusețea celui mai frumos dintre oameni s-a disipat în urâțenia chinului de pe Dolorosa și de pe cruce (urâtul și monstruosul sunt forme de revelație pe care pedagogia divină le folosește mai mult decât ar admite pretențiile noastre de sfințișori pudici),
  • nelimitatul ce alege să treacă prin gâtul îngust al clepsidrei timpului uman și se îmbracă în întuneric, venind să locuiască în întuneric, ca să aducă lumina pe care întunericul nu o poate înghiți,
  • Dumnezeul care își face dovada de dragoste față de niște creații rebele trimițând prin strigare publică pe prea-iubitul Său Fiu, Cel deopotrivă în cele mărețe, ca să guste moartea răscumpărătoare, să ia vina și să o arunce înapoi celui rău, aruncându-l astfel din poziția atât ontologică cât și morală de a acuza atât omul cât și pe Dumnezeu.

Dacă întreaga istorie a revelației Îl are ca scop pe Hristos, ce Singurul care L-a văzut pe Dumnezeu și care Îl poate face de cunoscut, ar fi o risipă teribilă să risipim această investiție și să ne întoarcem la umbre în defavoarea realității care aruncă umbra respectivă. O astfel de risipă ar fi re-aranjarea cadrului cultic prin care se mijlocește experiența divină. Revenirea la un cadru liturgic vechi-testamental anulează nu doar noutățile pe care le-a adus Isus Hristos, ci riscă a anula (prin deraiere a privirii, manie a gesticii, dependență a vizualului) și bogăția devoțională care vine din facerea fiecărui credincios templu al Duhului (risc valabil și pentru contextul liturgic protestant). Ori revenirea la cadrele liturgice similare celor leviticale vine ca reacție la primejdiosul și riscantul pariu pe care Dumnezeu l-a făcut atunci când a trimis în lume vulnerabili și ”neprofesioniști” într-ale religiei, miei în mijlocul lupilor, pescari care să învețe teologie, vameși care să învețe pe alții ce înseamnă smerenie și facere de bine, etc.. În organizarea împărăției care se multiplică peste întreg pământul Dumnezeu a lăsat libertatea Duhului de a conlucra cu oamenii în alegerea celor mai bune și relevante forme care să permită păstrarea și consolidarea funcției. Ori mintea umană preferă rigurosul legalist libertății riscante, forma procedurii și nu cea a Spiritului care nu știi când și cum vine, ci doar îi vezi schimbările. În toată această tensiune între formă și funcție, libertate și regulă, prescripție a siguranței și risc al aventurii, mintea umană tinde să rupă echilibre, să statornicească forme efemere și să absolutizeze limite.

Dumnezeul părăsit în sărbătoare

Când Cuvântul S-a făcut trup se împlinește o promisiune a lui Dumnezeu că El va veni să locuiască cu oamenii. Oameni care au tot fost alungați către Est atunci când au păcătuit (Gen. 3:24, 4:16, 11:2-4), invitația spre Dumnezeu fiind reluată prin aranjarea Cortului Întâlnirii în așa fel încât poarta de intrare era la Est. Estul e direcția exilului de la Fața lui Dumnezeu, este locul pustiit, sălbatic de unde vine vântul distrugător care amenință viața (Ps. 48:7; Ez. 27:26). Estul este pentru profeți simbolul exilului babilonian și de unde însuși Dumnezeu va veni să își răscumpere oamenii (Ez.10:18, 19, 11:22-23). Estul e locul de unde Dumnezeu vine în ajutorul poporului Său, aducând mântuirea (Is.41:25; 63:1; Ez.43:4; Zah. 14:4, Mal. 4:2, Luca 1:78,  2Pet. 1:19). Ori astfel se împlinește ceea ce a spus Ioan Botezătorul – ”este în mijlocul vostru Unul”, este noul Adam care se întoarce spre paradis, și ne va arăta din nou calea spre Dumnezeu, va reface intinerariul apropierii de Dumnezeu, capitalizând și semnificând ceea ce era doar ca umbră spre învățare în Cortul și Templul Vechiul Testament.

Când Cuvântul a locuit printre noi El ne-a spus clar că v-a dărâma templul de la Ierusalim pentru a zidi un nou templu. Interesant e faptul că atât Evanghelia după Ioan cât și Apocalipsa au o structură narativă care se pliază foarte bine pe un itinerariu cultic al intrării dinspre curtea Cortului/Templului spre Sfânta Sfintelor (Ev. după Ioan cap. 1-11 Isus și cei din curte care vin cu jertfele pentru vină, cap. 12-16 Isus și ucenicii în Locul Sfânt, vorbind despre Duhul care va veni să-i lumineze pe cei 12, apoi rugaciunea de Mare preot din cap. 17 si aducerea Lui ca jerfă bună de sacrificat. În Apocalipsa avem o ușă în cer deschisă – cp. 4, apoi un altar al martirilor în cap. 6, apoi altarul tămâierii în cap. 8, o perdea care se frânge și arătarea chivotului în cap. 11).

Ori Isus spune Dărâmați Templul acesta! tocmai pentru că Templul de la Ierusalim nu își mai împlinea funcțiile. În plin festin al sărbătorii în Numele Lui și la Casa Lui, Dumnezeu era părăsit, singur, călcat în picioare, neglijat și uitat! Când religia nu îl mai are pe Dumnezeu prezent, ea se transformă inevitabil într-o pură activitate economică, chiar foarte profitabilă! Chestiunea însă pare a fi ciclică în istoria celor ce au avut privilegiul de a-L găzdui pe Dumnezeu, indiferent că se numesc ortodocși, protestanți sau catolici. Riscul de a-L scoate pe Dumnezeu și a-L auzi cum bate dinafară la poarta bisericii Sale plină de precupeți înavuțiți este, din păcate, valabil oricând și oricui.

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by New Zealand artist Michael Smither, 1972 (Victoria University of Wellington Art Collection, New Zealand)

“Christ Driving the Money Changers from the Temple” by  Michael Smither, 1972

În tradiţia creştin-răsăriteană observăm o logică a inversării în raport cu semnificaţiile degajate din textul Vechiului Testament. Prima inversare este cât se poate de corectă, cu mențiunea însă că în imaginarul biblic nu Apusul ci Estul este tărâmul pieirii, al întristării și negurei:

1. În Biserica Ortodoxă se observă o topografie inversată celei din Vechiul Testament (în ce priveşte direcţia – geografică, Răsărit-Apus, – apropierii de Dumnezeu). Mă voi opri asupra unui citat al lui Mircea Eliade despre topografia bazilicii bizantine ca fiind una încărcată de sacralitate şi cu valenţe soteriologice:

Bazilica creştină şi, mai târziu, catedrala reiau şi prelungesc toate aceste simbolisme (ale spaţiului sacru ca repetare a cosmogoniei, ca Axis Mundi dar şi ca imago mundi, loc al armoniei divine, etc., n. m.). Pe de o parte, biserica este concepută ca imitare a Ierusalimului celest, şi aceasta încă din antichitatea creştină; pe de altă parte, reproduce Paradisul sau lumea celestă. Dar structura cosmologică a edificiului sacru persistă încă în conştiinţa creştinătăţii: ea este evidentă, de exemplu, în biserica bizantină. <<Cele patru părţi ale interiorului unei biserici simbolizează cele patru direcţii cardinale. Interiorul bisericii este Universul. Altarul, spre răsărit, e Raiul. Uşile împărăteşti ale sanctuarului propriu-zis se mai numesc Uşile Raiului. În săptămâna Paştilor, această uşă rămâne deschisă pe tot timpul slujbei; sensul acestui obicei este explicat clar în Canonul pascal: Hristos s-a ridicat din mormânt şi ne-a deschis porţile Raiului. Apusul, dimpotrivă, este tărâmul negurilor, întristării, al morţii, lăcaşul etern al celor adormiţi care aşteaptă învierea trupurilor şi judecata din urmă. Centrul bisericii este Pământul. Potrivit părerii lui Cosmas Indikopleustes, Pământul este dreptunghiular şi mărginit de patru ziduri care susţin bolta. Cele patru părţi ale interiorului bisericii simbolizează aşadar punctele cardinale.>> (Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 59-60. Eliade face trimitere la Hans Sedlmayer, Die Entstelung der Kathedrale, Zurich, 1950, p. 119; W. Wolska, La topografie chretienne de Cosmas Indikopleustes, Paris, 1962, p. 131 şi passim)

2. A doua inversare este însă contrară Noului Testament iar asta doare teribil. În Biserica Răsăriteană s-a canonizat un itinerariu inversat faţă de cel din Noul Testament (în ceea ce priveşte accesibilitatea şi modalitatea de apropiere de Dumnezeu). Bisericile creştine (biserica are aici înţelesul nou-testamentar al comunităţii credincioşilor lui Hristos) din primul secol se strângeau în casele creştinilor. Cea mai veche biserică cunoscută (biserica are acum înţelesul strict al edificiului în care se adunau credincioşii) a fost fondată la Dura Europos, pe malul râului Eufrat, în deşertul Sirian. Ea datează din prima jumătate a secolului trei şi a fost făcută prin unirea a două camere dintr-o casă şi construirea unei platforme.

În reorganizarea cultului creştin după oficializarea lui în Imperiul Roman, s-a preluat caracterizarea Templului ca fiind o imagine a lumii, caracterizare făcută de Iosif Flaviu (Templul avea trei părţi separate: Curtea Templului reprezintă marea; Locul Sfânt – Pământul, ambele accesibile omului şi o a treia parte, cea a Locului Prea Sfânt, care reprezintă cerul, inaccesibil omului; a se vedea Josephus, Flavius: The Antiquites of the Jews, III, 7, 7 în The life and works of Flavius Josephus by William Wiston (traducător), SAGE, 1996, p. 227). Catapeteasma sau perdeaua ce separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt a fost înlocuită, sau mai bine spus reintrodusă în spaţiul liturgic (nu în cel iudaic, pentru că Templul de la Ierusalim fusese distrus în anul 70 d. Hr., ci în liturghia creştin-ortodoxă) prin aşezarea iconostasului, separând altarul de naos. Introducerea iconostasului o dată cu Sfânta Sofia a lui Iustinian (construită între 532-537) nu face altceva decât să sugereze „misterul dumnezeiesc spre care înaintează poporul credincios”  (Stăniloaie, Dumitru: Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 41).

A urmat doar un singur pas până la restabilirea modalităţii vechi-testamentare a apropierii de Dumnezeu, a itinerariului iniţiatic preoţesc, neţinându-se cont de realitatea nou-testamentară a jertfei lui Isus Hristos de substituţie, de mântuire şi de facilitare a relaţiei omului cu Dumnezeu (vezi despicarea perdelei Templului din Ierusalim în momentul morţii lui Isus Hristos pe crucea Golgotei – Mat. 27:51; Marcu 15:38). Acest pas a fost realizat prin reintroducerea interdicţiei de a intra în altar pentru credincioşii care participă la celebrarea ritualului liturgic în naos (corespondentul creştin ortodox al Locului Sfânt al Cortului/Templului iudaic) sau în pridvor (corespunzând Curţii Cortului/Templului), pas făcut prin canonul 69 al Sinodului al II-lea Trulan (Quinisext) din 691-692:

Nu este permis mireanului să intre în sanctuar (sfântul altar în limba greacă), totuşi, în conformitate cu o anumită tradiţie străveche, puterea şi autoritatea imperială nu este împiedicată prin aceasta ca, atunci când doreşte, să aducă darurile sale Creatorului (The Nicene and Post-Nicene Fathers, Second series by Philip Shaff (editor), vol. 14, The Seven Ecumenical Council of the undivided Church. Their canons and dogmatic decrees; The Canons of the Council in Trullo; often called The Quinisext Council, Canon LXIX, SAGE , OR SUA, 1996, p. 948).

În cele ce urmează, voi cita un fragment din manualul de Istorie a Bisericii Universale, întocmit de onorabilul, de altfel, Pr. Prof. Dr. I. Rămureanu. Acest fragment se referă la importantele decizii statuate prin Sinodul II Trulan (Quinisext), cititorul fiind informat despre canoanele privind … ordinea scaunelor  episcopale, şi nicidecum despre cele privitoare la reiniţierea cultului levitical în Biserica lui Hristos. Prin modul în care selectează informaţiile de ordin istoric, acest fragment este edificator pentru un anumit mod de a lectura istoria bisericii de către învăţământul teologic din Biserica Ortodoxă Română:

Din numărul de 85 de Canoane Apostolice, recunoscute în Biserica Răsăritului, Biserica de Apus nu recunoaşte decât 50.

Prin canonul 30, s-a confirmat din nou ordinea onorifică a scaunelor, stabilită anterior prin canonul 3 al sinodului II ecumenic de la Constantinopol, din 381, şi canonul 28 al Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon, din 451, după cum urmează: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. S-a recunoscut din nou egalitatea scaunelor de Constantinopol şi Roma.

Sinodul a condamnat şi unele practici din Biserica de Apus. Astfel s-a oprit pictarea Mântuitorului în chip de miel; s-a condamnat celibatul preoţilor şi al diaconilor, introdus în Apus, afară de al episcopilor; s-a interzis postul de sâmbătă şi uzul de a mânca brânză, lapte şi ouă în Postul cel Mare. Papa Adrian I (772-795), trimiţând delegaţi la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din 787, în scrisoarea către acest Sinod, a recunoscut canoanele Sinodului quinisext din 692, şi le-a introdus în „Colecţia Hadriani” (Mansi, XIII, 414 ş. u.). Mai târziu, din cauză că Sinodul quinisext a confirmat pentru a treia oară, prin canonul 30, drepturile patriarhului ecumenic şi egalitatea lui cu scaunul Romei, şi a condamnat unele practici şi obiceiuri ale Bisericii de Apus, papii, începând cu Nicolae I (858-867), şi teologii apuseni nu l-au acceptat ca ecumenic şi nu-i recunosc hotărârile dogmatice şi canonice (Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992,  p. 162-163).

Dumnezeu a depus atâta răbdare, sudoare și viață în investiția descoperirii de Sine, în cererea pe care ne-o face de a veni în vizită la noi și invitația care ne-o adresează de a intra, prin Duhul, în Sfânta Sfintelor din ceruri, acolo unde avem un Mare Preot care mijlocește pentru noi, încât ar fi un mare păcat să îi risipim efortul. Nu e vorba de preferințele Lui estetice, cultice, dacă îi plac catedrale de piatră sau bisericuțe de lemn. Cu siguranță că e suficient de ”open minded” să le aprecieze pe amândouă. E vorba de efortul pe care Dumnezeu L-a depus în mântuirea omului, în locuirea Lui în inima, mintea, imaginația umană în așa fel încât să ne păstreze libertatea tocmai prin recuperarea legăturii cu El și nu prin alungarea Lui în mecanisme pur ritualice, repetitive și limitate, indiferent că vorbim de adicții religioase sau pur carnale. În ultimă instanță suntem răspunzători și vom fi judecați cu ceea ce am făcut cu această investiție!

Dar dacă gândul judecății vă dă fiori, nu vă temeți, avem specialiști în teologie care, la cerere, pot rezolva problema angoasei judecății divine cu surogatele dragostei divine – piața religioasă postmodernă e nemaipomenit de creativă, la fel ca cea antică sau medievală. Clienți să fie că adevăruri reconfortante găsim noi! (to be continued)

Genesis, Gospel of Matthew, Musics

Altruismul răului

by  •  • 2 Comments

“Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza, 4:9)

Fântâna genetică a violenței umane

Plânsul Evei, când și-a găsit mezinul omorât de fratele său, s-a transformat, odată cu rostogolirea istoriei, în fluvii de lacrimi nicicând consolate. Lacrimi stoarse laolaltă cu strigăte către un cer de plumb, cel din inima ucigașilor de AICI! Exilați departe de paradisul ferecat irevocabil, oamenii își trăiesc angoasele părăsirii de către Dumnezeul de ACOLO laolaltă cu pasiunile idolilor la îndemână.

Și totuși, ascuns în izolare și rușine, Adamul cel de după păcat este căutat de Dumnezeu: ”Adame, unde ești?” (Geneza 3:9) Iată tandrețea atotștiutorului și atotprezentului Dumnezeu în fața omului sfărâmat și ros de vinovăția păcatului! Doar câțiva ani mai încolo, după ce Cain îl omoară pe Abel, ca răzbunare invidioasă pe relația privilegiată pe care acesta o avea cu Dumnezeu, același atotputernic și atotștiutor Dumnezeu îl întreabă pe Cain: “Unde este Abel, fratele tău?” (Geneza 4:9) Ironia face ca de atunci încoace de fiecare dată când omul face sau suferă câte o boacănă să dea vina pe Dumnezeu pentru tăcerea și ascunderea Lui: ”Unde ești, Dumnezeule, să mă judec cu Tine?”

Ce înseamnă a crede în Dumnezeu (Evrei 11:6)? Înseamnă a te apropia de Dumnezeu, crezând că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. Să ne aducem aminte că:

– în aparenta lipsă a lui Dumnezeu, Adam şi Eva au luat dintr-un rod cu gândul că Dumnezeu le-a interzis accesul la el dintr-un capriciu de stăpânitor mofturos şi nedrept. Acest păcat i-a depărtat de la Faţa lui Dumnezeu, alungându-i la răsărit de Eden.

– Cain apoi nesocoteşte dreapta judecată a lui Dumnezeu că “dacă faci bine, vei fi bine primit“ şi la câmp, în aceeaşi aparentă lipsă a lui Dumnezeu și având drept mobil aceeași focalizare pe rodul adus ca sacrificiu, Cain comite primul fratricid, păcatul său alungându-l de la Faţa lui Dumnezeu la răsărit de Eden. Pământ, oameni și Dumnezeu prinși într-un cânt dureros al trădărilor umane!

Cel ce nu-L caută pe Dumnezeu nici nu va crede că El este, că El răsplăteşte pe cel ce-L caută şi că este drept în răsplătirea Lui. Dacă nu-L cauţi pe Dumnezeu, profitând de aparenta lipsă a Lui din grădină, înfruptându-te cu nesaţ din neascultare, cu siguranţă că te vei îndepărta de la Faţa Lui, mulţumindu-te cu blestemul trudei pământului şi sfârşind în ţărâna din care ai fost luat. Cain multiplică tragic destinul tatălui său de a se îndoi de justețea actelor lui Dumnezeu, de a comite păcatul neascultării și apoi de a suferi pedeapsa alungării de la Fața lui Dumnezeu și a alienării față de pământul care trebuia să îi fie binecuvântare iar nu blestem.

Ori fântâna genetică a violenței umane își trage izvoarele din ancestrala și ucigașa invidie, dorință mimetică de a rezolva imensa polifonie a diversității universului creat de Dumnezeu prin reducționismele convenabile ale umbrelor propriile judecăți. Primul ucigaș din istoria umană a premeditat crima sa ca o continuare a răfuielii sale cu Dumnezeu și a neputinței proprii de a face față unei lumi mai mare decât o putea înțelege. (Aici cred că Rene Girard supralicitează importanța darului în economia tragediei lui Abel și a violenței umane dar are perfectă dreptate când descrie importanța mecanismului dorinței rivalice în generarea violenței. O perpsectivă complementară lui Girard și mai holistică ne este oferită de Moshe Habeltal în On Sacrifice)

Dumnezeu nu a privit/ nu ”a respectat” darul adus de Cain, preferând însă pe cel adus de Abel. Diferențiere, nedreptate care duce la invidie, rivalitate, crimă! Textul biblic ne spune însă că Dumnezeu s-a uitat  mai întâi la persoană și apoi la darul ei. Ori marea problemă a lui Cain este că a pierdut ceva ce avea încă de la naștere: el era ”darul”, ceea ce Eva și Adam au dobândit de la Dumenezeu (Geneza 4:1). El era Cain (de la kaniti/kanah – dobândit, primit), el era darul care trebuie adus lui Dumnezeu, nicidecum roadele pământului pe care el să le aducă lui Dumnezeu (comentarii midraișe vorbesc de dispute referitoare la proprietăți/pământ, la femei și cu privire la detalii referitoare la adevărata devoțiune religioasă).

Atunci când religia îl face pe om mai puțin uman, îl face pentru că acesta este într-o concureță acerbă cu alții pentru a dobândi favorul lui Dumnezeu. Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă..  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite!

Abel nu e consemnat de posteritate decât prin ricoșeu, prin ceea ce a suportat din partea fratelui său Cain. El, Cain, este cel care fundamentează societatea umană prin fibrele sale violente, de self-esteem și egocentrism atât de actuale în timpurile noastre, toate poleite cu o scrupuloasă grijă față de opresorii care l-ar putea violenta. Confruntat cu propriile acte, Cain nu are nicio formă de remușcare, de părere de rău ci e preocupat teribil de răul care i s-ar putea întâmpla, conștientizând că ar putea fi la rândul lui o victimă.

Și a zis Cain către Domnul Dumnezeu: “Pedeapsa mea este mai mare decât aș putea-o purta. De mă izgonești acum din pământul acesta, mă voi ascunde de la fața Ta și voi fi zbuciumat și fugar pe pământ și oricine mă va întâlni, mă va ucide”. (Geneza 4:13-14)

Primul fratricid din istorie este nu doar un conflict strict uman cât și o încercare de a comite și primul deicid (a se citi comentariul lui Jürgen Moltmann din God for a Secular Society: The Public Relevance of Theology) Acesta este răspunsul uman la răbdarea lui Dumnezeu de a amâna propria sa judecată în a pedepsi cu moartea păcatul săvârșit! Ori răbdarea lui Dumnezeu este din nou pusă la încercare atunci când Cain este iertat și chiar protejat de Dumnezeu, în pofida crimei comise, iar urmașii lui transformă protecția lui Dumnezeu într-un monument de egoism criminal și revendicativ:

Şi a zis Lameh către femeile sale: “Ada şi Sela, ascultaţi glasul meu! Femeile lui Lameh, luaţi aminte la cuvintele mele: Am ucis un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătaia mea. Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte!” (Geneza 4:23-24)

Circularitatea victimizării criminalului a început în istoria umană cu această ipocrită grijă de sine și refulare a proprii nedreptăți văzute în ochii tuturor celorlalți! Hobbes îl contrazice pe Rousseau: starea naturală a omului este cea de violență, în care actori interesați de propriul interes sunt în competiție acerbă pentru resurse (chestiunea naturii umane violente și a eventualei sale ”îmblânziri” prin educație, secularizare și control guvernamental este în plină dezbatere, perspectiva post-iluministă a optimismului ”îngerului celui bun” – The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined de Steven Pinker – este adusă pe pământ de critica realistă a unui John Gray – Steven Pinker is wrong about violence and war). Istoria ne-a dovedit că tocmai statul și ideologiile seculare, progresiste, pot fi un extraordinar de eficace criminal. Așa cum spunea și Max Weber  “a state is a human community that claims the monopoly of the legitimate use of physical force.” (From Max Weber: Essay in Sociology, Oxford University Press, New York, 1946, p. 77)

cain and abel

Noi, oamenii, comitem crime (pornind de la cele ale demnității -jigniri și etichetări- până la cele sângeroase) în numele religiei (sacerdotale sau civile/seculare), tocmai pentru că

1. avem un complex concurențial față de semeni mai sfinți sau mai păcătoși decât noi (“celălat îmi e inamic”),

2. Atei (sau religioși) avem o răfuială ancestrală cu Dumnezeu (fratricidul e un deicid – o spune însuși Dumnezeu și a fost dovedită la cruce, prin Hristos),

3. simțim din plin că fructul cunoașterii ne-a făcut neputincioși și maniacal-dezgustați în acceptarea polifoniei și diversității creației lui Dumnezeu, suprimând-o violent prin prejudecăți, dogmatizare, reducționism, refuz al transcendenței celuilalt/Celuilalt.

Ieșirea din circularitatea violenței – atât față de semen cât și față de Dumnezeu – este iertarea. Iertarea este imposibilă fără puternice rădăcini trancendente, fără un model care să fie urmat, educat, perpetuat. Toată avalanșa de vituperări în numele justiției sociale, toate cadravele pe care se suie activiștii a tot felul de victime, tot păienjenișul de acuzații, etichetări și cenzurări mai mult sau mai puțin violente dar în în numele non-violenței  sunt evidențe ale blocajului unui iertări seculare, imanente, a unei pedagogii fără de model, fără eroul care să o întrupeze plenar în propria viață. Interesant e faptul că referința lui Isus la emfatica și ipocrita justiție a urmașilor lui Cain e cât se poate de directă și terapeutică:

Atunci Petru s-a apropiat de El şi I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la şapte ori?” Isus i-a zis: „Eu nu-ţi zic până la şapte ori ci până la şaptezeci de ori câte şapte. (Matei 18:21-22)

O lume mai bună, fără violență, începe de la o natură umană mai bună. Etichetările și clasificările morale pe care le facem sunt, de cele mai multe ori, mecanisme de exchivare a propriei vinovății și plasare ”generoasă” pe umerii altora. Renunțarea la violență începe cu renunțarea la altruismul răului care vrea să îndrepte lucruri rele, să pedepsească vinovații, să curețe ogorul lui Dumnezeu de spini și pălămidă. Altruismul răului constă tocmai în multiplicarea răului ca multiplicare a propriei justiții – strâmbe și ipocrite, ca deformare multiplicată a semenului, ca omor al lui nu doar în trup, ci și în spiritul și demnitatea lui. Poate de aceea nu degeaba ne atrage atenția Isus asupra filtrului stâlcit pe care îl folosim în judecarea și relaționarea cu celălalt:

Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi; oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecăţii.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecăţii; şi oricine va zice fratelui său: „Prostule!” va cădea sub pedeapsa Soborului; iar oricine-i va zice: „Nebunule!” va cădea sub pedeapsa focului gheenei. Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo înaintea altarului şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul. Caută de te împacă degrabă cu pârâşul tău, câtă vreme eşti cu el pe drum; ca nu cumva pârâşul să te dea pe mâna judecătorului, judecătorul să te dea pe mâna temnicerului, şi să fii aruncat în temniţă. Adevărat îţi spun că nu vei ieşi de acolo până nu vei plăti cel din urmă bănuţ. (Matei 5: 21-26)

Similitudinea cu crima lui Cain este cât se poate de evidentă: avem menționate de către Isus și darul și fratele și dorința rivalică, generatoare de violență, și crima și modalitatea de evitare a transformării rivalității în crimă/violență. În lumina acestor cerințe răul nostru încetează a mai fi unul altruist ci este doar unul pur violent, ucigaș, care își va primi o dreaptă răsplată. Poate vom fi cu adevărat mai buni nu când vom nega orice fel de judecată a lui Dumnezeu în timp ce aducem judecata noastră asupra celorlalți, ci atunci când vom căuta Fața Lui, ne vom strânge lacrimile în propriile mâini și i le vom întinde spre Dumnezeu – aceste este rodul minții, gurii, mâinilor mele – iartă-mă, te rog! Iertare care se rostogolește apoi în relațiile și în societatea pe care o zidim. Răul nostru încetează să mai fie nu doar ”altruist”  ci și rău atunci când renunțăm la modelul uman al lui Cain și îl urmăm pe cel al lui Isus. Aceasta este o cale mult mai bună decât cea a lui Cain, cel centrat pe propria siguranță, dreptate și judecată.

Așa cum spunea și Rabbi Jonathan Sacks în ultima sa carte Not in God’s Name: Confronting Religious Violence (2015):

When religion turns men into murderers, God weeps (p. 3)

Iar de prea multe ori Dumnezeu plânge singur!

Genesis

Babelul trist

by  •  • 1 Comment

Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte. (Geneza 11:1)

În primii ani după ’90 am început să învăț engleza din versurile formațiilor heavy metal și găseam utilizarea ei în anumite contexte ca o marcă a distincției/superiorității mele față de un mediu inferior. Deh, eram la vârsta în care mă hrăneam cu astfel de vanități mărunte (oare acum am în meniu vanități ”mai superioare”?).

Cred că acum ține de normalitate exigența de a cunoaște limba engleză. Astfel devii contemporan nu numai cu prezentul ci și cu viitorul. Trecutul ține însă de o polimorfie care nu poate fi nivelată de teascul semantic al limbii engleze.

Ceea ce găsesc absolut înfricoșător este holocaustul memoriei, al diversității care are loc inevitabil prin omogenizarea lingvistică, care aduce și omogenizare culturală, semantică și ideatică. Înțeleg că trebuie să vorbești engleza ca mediu de comunicare cei care sunt vorbitori nativi de altă limbă dacât româna, dar să vorbești engleza cu cei de aceeași limbă doar pentru a fi ”fancy” mi se pare înfiorător și îndreptățește seria de ironii ale lui Alecsandri din ”Chirița”, amatoare de ”furculicion”. Observ la românii naturalizați în America de Nord o pierdere progresivă a unei bogății semantice, specifică limbii române, comunicând în clișeele sintetismului englezei nord-americane. Copiii lor de abia mai pot reproduce secvențial ceva cuvinte sau propoziții în limba română. Iar o dată cu limba moare o lume, un întreg eco-sistem de semnificații, de experiențe adunate și transmise de-a lungul multor generații!

Într-o lume aflată într-o continuă tendință contradictorie de expansiune și totuși de limitare/restrângere/micșorare, observ două elemente perfect simetrice cu ceea ce s-a petrecut la Babel:

1. oamenii au început să construiască un turn care să ajungă până la ceruri (ca o măsură a autonomiei și atotputerniciei umane care să reziste unui nou eventual potop);

2. efort posibil datorită omogenității lingvistice.

Indubitabil, engleza este astăzi ”lingua franca”, limbă devenită universală nu numai în politică sau economie, ci și în domeniul științific. Iar știința este concepută de mulți ca fiind acel turn care să ne asigure independența și protecția în fața oricărui capriciu al naturii sau al lui Dumnezeu.

(Un lucru absolut interesant este faptul că același Dumnezeu care a încurcat limbile, făcând astfel posibilă diversitatea lingvistică și culturală, El este cel care este acuzat acum de totalitarism, nivelare și omogenizare până la nivelul unui plictis care face iadul o variantă mult mai atractivă. Această acuzație descoperă din partea acuzatorului un profund spirit schizofrenic și o ignoranță voluntară, soră cu reaua intenție.)

Erik Desmazieres, Illustration of Borges’ ”Library of Babel”

În Babelul nostru fericit iată că sunt oameni, vorbitori nativi de limbă engleză, care ne avertizează asupra pericolului holocaustului lingvistic, al unor culturi, istorii umane și de semnificații aflate pe cale de dispariție, fapt ce va face umanitatea mult mai săracă. Lingvistul K. David Harrison argumentează de ce dispariția limbilor este un pericol la adresa culturii și chiar al științei, pledând pentru revitalizarea diversității lingvistice.

Notă

După săvârșirea păcatului Dumnezeu îl caută pe Adam – necinstirea Lui duce la ruperea relației om-divin. Si totuși, Dumnezeu își caută fiul pierdut:

Domnul Dumnezeu a chemat pe om, şi i-a zis: „Unde eşti?”
El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” (Gen. 3:9-10)

Un capitol mai încolo în Geneza Dumnezeu îl caută pe Abel, omorât deja de fratele său din pricina diferenței, a unei alterități pe care Cain nu a putut a o accepta. Sfioșenia ascunderii lui Adam e înlocuită acum de obrăznicia răspunsului lui Cain. ”Evoluția” umană a început! Si totuși, Dumnezeu își caută și acum fiul pierdut:

Domnul a zis lui Cain: „Unde este fratele tău Abel?”

El a răspuns: „Nu ştiu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Gen. 4:9)

Babelul este efortul uman de reconstrucție a unității în perimetrul co-operării umane. Este travaliul oamenilor de a picta gaura din cer care odată era plină de vorbirea lui Dumnezeu din răcoarea zilei cu vorbăria precupeață a sinelui așezat arogant, comod și sigur în turnuri până la cer. Efort care este însă împovărat de patologie identitară, totalitarism colectivist, “sincretism” comandat birocratic, narcisism în numele binelui universal, mania securității ce vine din trauma nevindecată a potopului, a judecății divine, paricid divin, etc.. Babelul e încercarea post-Eden de a petici ruptura din Eden conform regulilor celui care se știe vinovat de boacăna făcută. Babelul e raiul diavolului “altruist și umanist”, al lui Marx & Co. Diavolul iubește diferența doar atunci când caută prozeliți dintre iubitorii de Dumnezeu, nu când oamenii se satură de plictisul și absurdul acuzațiilor lui. Cultura postmodernă valorizează diversitatea doar când e vorba de acoperirea repulsiilor istorico-religioase, demne de tratament clinic, și adoră  monopolul politic al proprii cenzuri, izolează și încarcerează, prin catalogare, persiflare, cenzură și criminalizare, ideile diferite și care trasncend proprile limite. Atitudinea față de un creștin este turnesolul care testează ipocrizia diversității și toleranței Babelului unificator al marxismului cultural, aka postmodernismul cel de toate zilele. 

Trebuie să fie ceva mai bun decât Babelul! Iar ceea ce este infinit mai bun decât Babelul sunt… Rusaliile! Acestea sunt cele două paradigme care cuprind toate eforturile culturale actuale – mainstream-ul cultural și religios din Occident e trup și suflet dedicat reconstruirii Babelului, cu lozincile și patologiile lui inerente.  Rusaliile necesită oleacă mai multă cedare a controlului, a aroganței cunoașterii, a plinătații morale, a monopolului bunelor intenții, etc. Poți clama că ești călăuzit de modelul Rusaliilor și totuși să operezi conform metodelor Babelului, dar nu și vice-versa. Tipologia Babel vs. Rusalii merită explorată în profunzime tocmai pentru că undeva, cumva, suntem puși în fața unor alegeri care vor defini relațiile noastre atât cu divinitatea cât și cu alții și cu sine. 

%d bloggers like this: