Category: Biblical Readings

Gospel of Luke, Theatrum Mundi

Între Mântuitor și Irod

by  •  • 0 Comments

1.1. Narațiune familiară și totuși străină

Găsim în povestea/narațiunea nașterii Domnului Isus o familiaritate deloc obișnuită în zilele și cultura noastră. 

Familiaritate pentru că toți actorii sunt umani în lipsurile și luptele lor.

Dar această familiaritate e straină acum pentru că poveștile unei societăți post-creștine sunt axate pe narativul auto-dezvoltării, al pen-umbrelor și fluidității morale, unde posibilitatea propriului eșec este frumos ascunsă sub pompoase și sterile prețiozități științifice, politice, filosofice, culturale.

În narațiunea nașterii Domnului descoperim oameni săraci cu caractere puternice și oameni puternici cu caractere slabe. Contrastul între lumină și întuneric e clar definit. Înțelepciune și nebunie, dragoste și ură, închinare și respingere sunt cât se poate de clar demarcate.

Manger Of Jesus by Sharefaith

1.2. Actori într-o piesă de teatru

Dacă Evanghelia se încheia în ultima săptămână a vieții Domnului cu o suită de oameni care îl vânează, trădează, admiră sau respinge, fiecare personaj jucând un rol profețit și identificat de singurul conștient din întreaga dezvoltare a săptămânii patimilor, la fel și începutul Evangheliei ne desfașoară o pleiadă de caractere și roluri umane în care ne putem oglindi pe noi, temerile, slăbiciunile și speranțele noastre.

La Crăciun ne aducem aminte că Dumnezeu a venit să fie cu noi (nașterea Domnului a fost profețită ca venire a lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său). În Săptamâna Patimilor realizăm că noi L-am lasat singur…

Pe scurt, iată invitația pe care ne-o adresează Dumnezeu ca să învățăm din dramaturgia nașterii Fiului Său.

2.1. Maria – simplitatea prin care Dumnezeu vine să ne mântuiască (Luca 1:30)

Evanghelia începe și se sfârșește cu “Să nu îți fie frică! – Marie, Iosif, păstori, ucenici ascunși în camera de sus….!

Să uităm de sofisticarea sceptică a Evei, care întreabă ca să răstălmăcească! Povestea Mariei este plină de onestitatea celei care întreabă ca să asculte – “oare cum este cu putință?” Întreaga viață relațională, emoțională, socială va fi schimbată de ce i-a spus îngerul. Cea prea binecuvantată între femei – să fii purtătoare de Dumnezeu, să porți shekinah – iată condiția umană restaurată dincolo de simbolismul preoților și al templului din Vechiul Testament. Maria e cea care alege să spună DA lui Dumnezeu, să recunoască onoarea de a avea un rol în planul lui Dumnezeu. Spre deosebire de Eva postmodernă, care se mândrește arogant cum să omoare în pântece rodul propriei moralități ușuratice, Maria alege riscul rușinii, a unei stigmatizări certe pentru o moralitate problematică, pentru a păstra și da viață pruncului miraculos conceput. Cântarea Mariei din Luca 1:46-55 este confirmarea conștientizării rolului pe care pruncul ei îl avea în planul mântuirii. Să fii parte a vieții și nu a morții pare a fi o onoare cu totul răsturnată în minunatele zile ale progresului nostru cotidian!

2.2. Iosif – eroul nepus în cantece al Craciunului (Matei 1:24)

Iosif și-a respectat jurământul dat Mariei, tocmai când cultura îi dădea toate argumentele să o respingă. Iosif e bărbatul care se gândește serios la responsabilitatea jurământului făcut celei iubite de el, nicidecum alege să capituleze și să falimenteze când este pus în fața dilemelor și alegerilor grele. Crezând-o pe Maria, el a acceptat vestea bună, care i-a fost apoi confirmată de înger. Aflat într-o imposibilă situație, credincios lui Dumnezeu și fidel soției, Iosif alege să creadă pe Maria și apoi cuvintele îngerului, promisiunile scripturale fiind mai importante decât orice fel de pierdere a reputației sau a rușinii/stigmatizării sociale. Nu degeaba se referă Scriptura mai târziu la educația pe care Isus a primit-o ca fiu al tâmplarului.

2.3. Zaharia si Elisabeta – credincioșii până la capăt, chiar și când Dumnezeu tace (Luca 1:78-79)

Iată un cuplu credincios în pofida tăcerii asurzitoare a lui Dumnezeu. Și da, ei i-au ramas credincioși până la capăt. Bucuria de la sfârșitul alergării lor, ca să folosim o metaforă paulină, a fost răspunsul credincioșiei lui Dumnezeu față de situația lor personală și față de mântuirea neamului lor. Iar când slăbiciunea omenească ne ajunge în fața promisiunilor nespuse a lui Dumnezeu, Zaharia a fost credincios în răbdare și tăcere. Răspunsul lui Zaharia este o variantă nou-testamentară a răspunsului lui Iov la sfârșitul așteptării lui – Luca 1:67-79. Modelul răbdării și credincioșiei lui Zaharia și Elisabeta ar trebui să fie pe lista medicamentelor minune din vremea spectacolului, a succesului și gratificării la minut.

2.4. Gazda care l-a gazduit pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 2:7)

Promisiunile frumoase făcute lui Maria și Iosif se izbesc de zidul rece al legilor guvernului. Într-o societate rece, care funcționează ca o mașinărie, ești redus la o cifră, un număr care nu face excepții în fața  unei familii puse pe drumuri exact când contracțile Mariei erau în toi. Pompoasa și orgolioasa umflare a stimei de sine a demnitarilor care își numără populația e în contrast cu umilința Celui Prea Înalt care e nevoit să se nască într-o iesle. Sub imperativul cifrelor, statisticilor, trendurilor, etc., care să le probeze propriile vanități, ce știe un împărat sau guvernator despre problemele reale si teribile ale unui individ sau ale unei familii? Nu pune statul sub presiune sau stres, ci suportă tu tot stresul și presiunea! Dar toată această umilință datorată de aroganța guvernamentală este  implinirea unei profeții de demult (Mica 5:2). Vestea bună e că Dumnezeu e profund implicat în viața unor indivizi total neprotejați în fața abuzurilor mașinăriilor guvernamentale.

Puținul pe care l-a putut face gazda care avea ieslea este tot ce aceasta putea face în condițiile limitate de indecența celor de la putere. Sub imperativul legilor reci, puțină umanitate și grijă de semen fac diferența. Iată dar că s-a găsit un loc și pentru Maria și pruncul care I-a născut. E puținul pe care I l-am putut oferi lui Dumnezeu venit în vizită! Prea ocupați cu statistici și trenduri am rămas și până în ziua de astăzi…

2.5. Păstori și înțelepti – gardieni ai cunoasterii lui Dumnezeu (Luca 2:8-12, Matei 2:1-2)

De la o margine la alta a societății, de la păstori până la filosofi și oameni de știință, fiecare e invitat să Îl cunoască, să fie uimit și să se închine Fiului!

Dar dacă păstorii s-au dus și au spus tutoror vestea nașterii Celui promis, magii nu au putut face la fel cu Irod. Expertiza lor a fost cenzurată de puterea politică. Știința lor trebuia să fie pervertită și folosită în a elimina orice potențial adversar sau discomfort celui aflat la putere.

Umilința cu care s-a născut Isus e în contrast cu darurile și statutul celor ce au venit sa îl viziteze. Magii, cei cu înțelepciune și știință, au urmat evidența oriunde aceasta îi va duce și astfel l-au găsit pe Isus. Ei au căutat adevărul, s-au supus unei porunci morale (de a nu se întoarce la Irod), l-au gasit pe Isus, s-au închinat și i-au dat daruri.

2.6. Irod – cel care folosește puterea ca să elimine orice risc al pierderii puterii (Matei 2:16-18)

Irod e cel care are putere, dă ordine, are pârghiile legale de face ce vrea el, e ros de ambiție, mânie și ură, vrea să folosească expertiza magilor pentru a își împlini vanitățile politice, cu PR-ul protecției sociale, dacă ar trăi în vremurile noastre. El e cel care mai degrabă omoară copiii ca să își liniștească siguranța, să fie “safe”. Povestea nașterii lui Isus nu e un episod sentimentalist, cheesy, ci o cronică a naturii umane corupte, care se simte amentințată de prezența lui Dumnezeu.

În contextul crimelor justificate de Irod cu argumentul propriei sigurante, a eliminării oricărui risc, strălucește și mai mult povestea lui Dumnezeu – cel care și-a trimis Fiul să se nască în condițiile unei lumi pline de corupție, violență, moarte. Iată riscul creatorului lumii de a se naște în lume! Iar noi ne tot calculăm oportunități mai bune și riscuri mai mici!

3. Între Mântuitor și Irod

Înfofoliți și bombordați zilnic cu evanghelia cotidiană predicată și semnată de Irod: “Fiindcă atât de mult Dumnezeu a iubit lumea încât … l-a pus pe Fiul Său pe Zoom!”, ne hrănim zilnic cu otrava unei frici care i-ar face de rușine pe cei care au definit în trecut vocabularul suferințelor, primejdiilor și al riscurilor. Odată scăpați din ghiarele mașinațiunilor unui împărat sau guvernator rece, insensibil, meschin pervertitor al siguranței publice și al științei înspre a-și împlini obtuzele dorințe de dominare, control și slavă deșartă, realizăm că de fapt nu mai suntem singuri –  Dumnezeu e cu noi! Nu vă temeți, cântați-I celui născut în Betleem, voi toți cei care veniți să primiți lumină, dragoste și speranță!

Articles in English, Fall in Ritual, Micah

A test for all hyper-modern self-righteous “heroes”

by  •  • 0 Comments

The monopoly of ethical virtues implies the risk of the monopoly of hypocrisy!

In a post-Christian world, our new Pharisees, while claiming to be a/anti-religious, are condemned to mimic the most terrible religious behavioral patterns ( Later I will discuss in a series of articles about how a lot of social justice activists are fulfilling religious patterns of the old Pharisees).

Now I will summarize the test God gave in the Old Testament to those who presented themselves as being emphatic and emotionally driven justice warriors.

Micah 6:8 sets up a foundation for a well rounded

1. ethical decision-making and

2. spiritual growth.

“He has shown you, O mortal, what is good. And what does the LORD require of you?”

The precondition of acting for justice is to recognize we are mortal, limited, self-centered, fallible and stubborn.

1. To act justly

• requires outward actions of doing justice (a knowledge that determines/moves you to act)

• the danger is to over-emphasize your righteousness and to promote even a corrupted vision of justice (revenge, etc.).

2. To love mercy

• requires inward actions. Mercy is the best “checks and balance” mechanism of an ill intended judicial mind

• the danger is to show off  to others what is in inside, to engage in a Pharisaic/ self-righteous/hypocritical competition of self promotion, claiming the superior moral ground (arrogance).

3. To walk humbly with your God.

• requires an upward action. If mercy will test and balance our desire to do justice, then humility will test, and eventually, correct our misplaced desire to play with our moral and spiritual accomplishments.

• there is no danger in walking humbly with God when we act justly and love mercy! Look at the entire social justice exhibition of literature/vocabulary/concepts – in an obese and brazen inflation of radicalism (“radical love/inclusion/justice/etc.), you will never find anything about “radical repentance/humbleness/”!

Guess how our vociferous social justice heroes of our era do score at this test? Guess where they successfully fail?

Micah

Indignarea morală – între Hristos și #Resist (schiță)

by  •  • 1 Comment

“True patriotism hates injustice in its own land more than anywhere else.” (Clarence Darrow)

“There are still plenty of enemies for conservative culture warriors to fight, but relativism is no longer one of them.” (Helen Rittelmeyer)

Diavolul a intrat în istorie ca relativist și vrea să plece din ea ca absolutist!

Acum vreo 30-40 de ani erau vremuri când tinerimea studioasă mânca sfios dar cu nesaț din palmele relativismului (arogant în smerenia afișată) unui Derrida, Foucault sau Rorty. Icoanele postmodernismului înlocuiau violent panteonul prăfuit al ideilor fixe si absolute dintr-o modernităte depășită. Strategii de putere, vocabulare, reflexe, episteme, rizomuri, différance, logocentrism, civilizație represivă, etc., toate acestea erau unelte folosite cu sârg la eliberarea de prejudecățile și absolutismele unei lumi clădite pe iluzii pedante. Pe atunci tinerimea înflăcărată de rebeliune și libertinism, când nu avea de predicat savant celor ignoranți și captivi în mecanisme cognitive demodate, se tăvalea indignată prin toate locurile publice cu mesajul “e interzis a interzice!”. Ce mai, sub acordurile revoluționare ale lui Beatles (Revolution), Mao planta sute de floricele la Sorbona și Columbia U. (“let a hundred flowers bloom!), Marcuse explica cum stă treaba cu cenzura culturală a sexului iar toți laolaltă cu Pink Floyd și the Rolling Stones ne eliberau din zidurile școlilor opresive și ne ofereau satisfacție în lupta împotriva consumerismului…

Dar vreme trece, vreme vine… iar tinerii revoluționari mai îmbătrânesc și ajung și pe la birouri guvernamentale sau administrative. Am zice ca acum e timpul ca o nouă generație să preia ștafeta rebeliunii și a negării formalismului, absolutismului, cenzurii și opresiunii de orice fel. “Rebeliune” e mantra obsesivă ce se scurge de pe partiturile narative ale Star Wars în mințile și personalitățile sugativă ale noii generații.

libertyrgbslide_1060xResist by J. Henry S.

Și uite așa ne-am trezit prin 2010 cu hipsteri consumeriști care, după ce ies din tura corporatistă, vor să lupte împotriva imperialismului prin … “ocuparea” Wall Street-ului și a corporațiilor hapsâne. “Ocuparea” satelor de nevoiași din India sau Africa nu pare prea tentantă însă…

Ba chiar mai mult, de prin 2014 și până azi avem parte de o generație de protestari profesioniști care 

  • militează pentru cenzură și marginalizare tocmai pentru a face loc “vocilor marginale”,
  • invoca intervenția statului în cât mai multe domenii de existență, nu doar publice ci și cât se poate de intime, precum cele ale sexului, religiei sau liberei gândiri,
  • au certitudinea și claritatea morală a unor valori etice absolute, în virtutea cărora orice abatere trebuie pedepsită exemplar.

Ai zice că bunicii care se luptau bărbătește împoriva puritanismului sunt blestemați să vadă acum în proprii nepoți inchizitorii nemiloși ai unui nou puritasnism! Iar ironia e că devin astfel parteneri de indignare morală și de ipocrizie cu un Mussolini, Hitler sau Mao. Dacă e să comparăm limbajul, acțiunile și pasiunea celor de la Antifa, descoperim cu stupoare că seamănă aproape perfect cu limbajul, actiunile și pasiunea cămășilor negre ale lui Mussolini. Dacă ne uităm la programul politic al lui Hitler si al partidului său nazist, scoțând din socoteală rasismul sau paranoic, descoperim cu  aceeasi surprindere că Hitler ar fi azi un foarte competent social justice warrior.

În The Age of Outrage Jonathan Heidt discută despre câteva cauze ale radicalizării tinerei generații din universitățile americane.

Nu trebuie să ne mire că cei mai pasionali activiști ai justiției sociale de azi sunt frați întru indignare morală cu criminalii notorii din istorie:

– opresiunea e o caracteristică inerentă a naturii umane, ea nu se rezolvă printr-o simplă îndoctrinare/sensibilizare și externizalizare a ei în categorii artificiale de rasă, etnicitate, religie,

– reducționismul este o facilă schemă interpretativă și multe crime s-au săvârșit în numele unor idealuri nobile, descărnate de semnificație prin minimalizarea instrumentală a metodelor puse în practică pentru a atinge acele idealuri,

– criminalii cei mai mari din istorie au fost mânați de idealuri mărețe:

“Robespierre, Lenin, Hitler, Stalin, Mao, Pol Pot, bin Laden… have been driven by much more: Honor, ambition, glory, righteous anger, burning conviction, a passion for justice as they see justice, resentment, utopian ideology, all factor in.” (Waller Newell, Tyrants: A History of Power, Injustice and Terror, Cambridge University Press, 2016, p. 214)

De prea multe ori profilurile noastre umane vis-a-vis de problemele discutate în spațiul public sunt copii la indigo ale arhetipului christic și cel al diavolului:
  1. Hristos e Mântuitorul și, tocmai de aceea, Judecătorul,
  2. diavolul e doar acuzatorul – e cel mai gălăgios în a face paradă de injustițiile și slăbiciunile umane doar pentru a altera/diminua propria vinovăție, pe care o consumă în tăcere.

Creștinismul operează cu binomul bun-rău, victimă-călău, vinovat-nevinovat dar ne egalizează pe toți prin referința vinei/păcătoșeniei fiecăruia. Pornind de la înfrățirea antropologică, creștinismul încurajează actiunea individuală tocmai pentru că nu neagă diferențele de ordin moral, care sunt reale pentru că alegerea umană este reală, nu fictțonală, spre deosebire de holismul nediferențial al logicii orientale a terțului inclus și a contradicției posibile. Realitatea binară în care ne situăm nu doar permite ci chiar reclamă mecanismul țapului ispășitor. Însă ceea ce este fascinant dar și înfricoșător în creștinism aste dinamica posibil contradictorie, paradoxală, a posibilității convertirii victimei în călău și a călăului în victimă, a căderii sfinților și a recuperării trădătorilor. Tocmai de aceea singurul țap ispășitor viabil, eficient, este Isus – toți ceilalți sunt doar constructe cu rol pseudo- terapeutic.

Urmând profilul christic,

  1. profetul/apostolul/discipolul e cel care vestește judecata ce va veni și de aceea cheamă la mântuire.
  2. În numele unei semantici pozitive, perfecționiste, utopice, activistul justiției sociale va diseca fără milă umbrele și slăbiciunile diferitului, opozantului. În numele unei iubiri de semen obiectivată ca proiecție narcisistă, indignarea morală va utiliza nemilos instrumentarul criticii și al despuierii de umanitate al celor ce nu se încadrează în profilul moral strict și exigent format de valori non-negociabile. Activistul justiției sociale va fi un excelent acuzator al celorlalți pentru a-și camufla propriile nedreptăți și umori.

Tocmai de aceea pocăința e o unealtă pe care Dumnezeu ne-a oferit-o pentru a ne schimba condiția și raporturile metafizice. (Iată cum eticismul protestant, atât de persiflat, poate ascunde o mistică fără de copyright confesional). De fapt aici este secretul pasiunii împletită cu temperația, a rostirii clare a adevărului cu ruga pentru schimbarea în bine a celui greșit, a clarității morale care este umilă.

În Mica 6:8 ni se oferă exact profilul pe care peste secole îl va încarna Hristos pentru noi:

Ti s-a aratat, omule, ce este bine, și ce alta cere Domnul de la tine decât

  1. să faci dreptate,
  2. să iubești mila și
  3. să umbli smerit cu Dumnezeul tău? (Mica 6:8)

De fiecare dată când ne lăsăm cuceriți de vreo indignare morală, tocmai pentru a nu deveni farisei perfecționiști ce judecăm aspru pe alții doar ca să punem în tăcere propriile eșecuri, să nu uităm că facerea de dreptate se împletește cu mila, amândouă fiind cenzurate de smerenie.  A umbla smerit cu Dumnezeu face diferența într un gălăgios ce se zbate cu pumnii în piept cât de bun este el în comparație cu alții și un urmaș al lui Hristos care când întoarce fața să fie pălmuit, îl întreabă de agresor „Dacă am vorbit rău, arată ce am spus rău, dar, dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?” (Ioan 18:23)

 

Notă

Românii sunt încă într-o altă eră filosofică:
– tinerii din Occident militează pentru reprimarea puritanismului legalist pe care l-au moștenit (“nobody is illegal”, “a law is not a reflection of a moral principle, but of a socio-cultural desire of power/social convention, etc.,), puritanism legalist folosit însă din plin împotriva celor contra-curentului, proscrisilor și “misfits”ilor de serviciu,
– pe când tinerii din România s-au săturat de lichefierea morală, descurcareala balcanică și vor curățenie pe bune, principii morale reale.
Un #resist inclusivist al “compasiunii universale” și un #rezist exclusivist al “legii universale”. Două continente de gândire care se schimbă și ele si ale căror evoluții vor permite inclusiv schimbarea rolurilor. O obezitate a protestului cool și patologic în SUA nu se potrivește deloc cu  protestul civic împotriva obezității corupției din Romania.

Dinamica mișcărilor #rezist / #resist mă îndreptățește să cred că acestea devin o formă de auto-mângâiere narcisistă colectivă, mai ales când descoperi pe acolo disonanțe cognitive, morale și comportamentale flagrante. Nu degeaba cetățeanul turmentat e singurul inocent din “O scrisoare pierdută”!

Genesis

Umbra primului teolog

by  •  • 2 Comments

Go to heaven for the climate and hell for the company! (Benjamin Franklin Wade)

1. Compania profesioniștilor iluziilor

Zice-se că raiul ar fi plictisitor pentru că toți oamenii deștepți sunt în iad. Păi dacă ar fi chiar așa deștepți, de ce ajung chinuiți tocmai în muncile iadului când s-au bucurat de leneveală boemă toată viața? Desigur, extrapolând imaginea plictisului ceresc ajungem la neliniștea deloc catarhică a iadului, neliniște care este sursa savoarei seducției angelice. Seducție care își are originea în prima conversație teologică din istoria omenirii:

The first part of the conversation is over. But Eve’s answer does not forbid the serpent from trying again. So the conversation continues – the first conversation about God, the first religious, theological conversation. It is not common worship, a common calling upon God, but a speaking about God, about God in a way that passes over, and reaches beyond, God. Inasmuch as Eve has let herself become involved in this conversation, the serpent can now risk the real attack. It speaks about God, speaks indeed with the attitude of having a deep knowledge of the secrets of God, that is, it speaks in a pious way. This mask of piety, however, is now taken off in an open attack. Did God really say …? Yes, God did say…. But why did God say it …? That is how the conversation proceeds. God said it out of envy … God is not a good but evil, cruel God; be clever, be cleverer than your God and take what God begrudges you…. God did say it, yes indeed, you are right, Eve, but God lied; God’s word is a lie… for you will not die at all…. That is the ultimate possible rebellion, that the lie portrays the truth as lie. That is abyss that underlies the lie – that it lives because it poses as the truth and condemns that truth as a lie. (Dietrich Bohnoeffer, Creation and Fall: A Theological Exposition of Genesis 1-3., Martin Ruter, Ilse Todt, John W. De Gruchy – editors, Douglas Stephen Bax – translator, Fortress Press, Minneapolis, 2004, p. 111, 112.)

474_tid_lucife4-118

Le Genie Du Mal, Liege Cathedral

De atunci umbra primului teolog bântuie mai toate conversațiile despre Dumnezeu. Puzderia de încercări umane de a cunoaște gândurile lui Dumnezeu trebuie mai întâi să treacă de bariera cenzurii întrebărilor primului teolog din istoria umană. Unii și-au pus toată mintea la lucru ca să impresioneze cu claritatea argumentelor, alții s-au temut de Dumnezeu, spionând cu un ochi evlavia celorlalți, alții și-au suflecat mâinile întru roboteala obositoare a fiului ce tot nu ajunge la moștenire dar undeva, în străfundul inimii lor, mulți L-au displăcut teribil pe Dumnezeu. Întrebările ”deștepte” ale diavolului erau mai aproape de inima chinuită umană decât ceea ce era pentru ei platitudinile statice și prăfuite ale unui Dumnezeu mereu ocupat cu selfie-uri. Însă mai tot continentul întrebărilor ”deștepte” vis-a-vis de ”problema divinității” este circumscris unor erori vechi dar repetate cu parfum de noutate și revelație inovatoare:

  1. Dumnezeu este neputincios în expresia de Sine și a voii Sale,
  2. Dumnezeu are probleme serioase de caracter și de relație cu subiectul uman (e invidios, părtinitor, violent și răzbunător).

Diavolul nu are originalitate, nu creează nimic ci e un parazit ce se hrănește din libertatea și bunul simț al lui Dumnezeu. Acel bun simț care se vede prin spațiul oferit primilor oameni de a-și alege interlocuitorii și, atunci când aceștia i-au trădat încrederea, să îi caute întrebându-i unde sunt, nicidecum dând buzna peste ei (Adame, unde ești? – iată cum începe prima intervenție psiho-terapeutică din istoria umană). Tocmai de aceea acuzațiile diavolului nu sunt altceva decât raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare a propriei experiențe tragice. Originalitatea lui vine doar din măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora. Cine este mai ”umanist și altruist” decât diavolul? Istoria dezbaterilor teologice avea să se tot învârtă în jurul atât posibilității de cunoaștere a lui Dumnezeu cât și a naturii Sale morale, probleme care definesc, într-o bună măsură, filiațiile celorlalte problematici teologice.

2. Evanghelia prosperității teologice – o noutate veche

Aș privi mai atent acum la o ochiadă recentă a unei ”companii bune” cu care ți-ai petrece chinurile iadului. Companie care vrea să depășească abordarea parohialistă a istoriei teologiei, ocolindu-i unele îngustimi contextuale dar căzând exact în alte capcane parohialiste. Este vorba despre compania care propagă Evanghelia prosperității teologice. Spre deosebire de Evanghelia prosperității de filieră penticostalo-carismatică, această orientare propagă un excepționalism teologico-moral: dacă ești pe poziția teologică corectă (în raport cu exigențele misionariste/activiste ale timpului) atunci ești moral superior, ești frecventabil, ai parte de calitățile rezervate doar celor ”aleși” și poți privi cu ceva compasiune superioară la cei care nu au fost atât de norocoși să citească și să înțeleagă noile adevăruri (camuflate sub etichetele modestiei narcisiste). Umbra primului teolog bântuie și această companie a evangheliei prosperității teologice. Și în acest caz avem

  1. raționalizarea propriilor aversiuni și umori atât față de Dumnezeu cât și față de oameni, ca justificare luxuriantă a unor eșecuri personale / devoționale / comunitare / intelectuale;
  2. măiestria re-povestirii, a răsturnării ”gnostice”, a inversării și acoperirii propriilor interese prin interogarea intereselor altora; și de aici stima de sine a apartenenței la cercul de oameni care ”au noua revelație”, ”înțeleg ceea ce nu a fost înțeles până atunci”, ”au descoperit conspirația lucruriilor ascunse de cei dinainte”;
  3. obsesia impotenței gnoseologice divine, obsesie ce derivă mai mult din eșecurile altor oameni de înțelege divinitatea decât din propriile itinerarii prin spațiul revelării de Sine a lui Dumnezeu;
  4. insuficiența morală a lui Dumnezeu, concluzie care scurcicuitează raționamente judicioase, așteptări ne-isterice, experiențe holistice, interogații sincere dar căutătoare de răspunsuri.

3. Riscul teologiei este riscul imaginației lui Dumnezeu

Riscul de a face teologie te pune în fața ispitei de a te eroiza atunci când îți iei în serios propriile erori, rumori și vanități ca fiind instrumente ale devenirii întru cunoaștere și moralitate. Din survolarea atât a propriilor căutări din ultimii 20 de ani dar și a drumurilor altora în spațiul întreprinderilor teologice am observat că a face teologie e riscant: deviația este oricând posibilă tocmai pentru că diavolul poate fi cel mai bun exeget al Bibliei (ca să nu mai vorbim de filosofare) iar propria vanitate se zbate să fie cel mai exigent cenzor al (vanității) altora. Dar riscul este afacerea lui Dumnezeu iar cea mai bună interpretare a Bibliei e cea a Duhului, Cel care re-ordonează haosul uman: minte erudită (nicidecum ignorantă) pusă în conctact cu spiritul și cu trupul, sinele cu celălalt, rațiunea cu simțirea, avântul cu cumpătarea, tinerețea descoperirii lucrurilor noi cu înțelepciunea cunoașterii limitelor și vanităților umane.

Trădând propriile zbateri, eșecuri și împliniri, voi prezenta câteva elemente ce pot ajuta la spargerea barierii cenzurii problematizării, definirilor și pozițiilor de discurs ale primului teolog din istoria umană:

– teologii prosperității (morale și teologice) propovăduiesc evlavia, tăgăduindu-i însă puterea. Cunoașterea este acum redusă la un act etic dar uităm însă că modestia cunoașterii nu merge deloc cu aroganța excluderii dreptului lui Dumnezeu de a vorbi prin alții.

  • Nu mi se pare un târg onest să schimbăm certitudinea din afirmații cu cea din întrebări.
  • Incapacitatea de a avea un echilibru între claritatea unor adevăruri imuabile și permanenta reconfigurare a cunoașterii umane duce la absolutizarea propriilor relativisme și izbirea ușii în nasul divinității.
  • Interpretarea nu e totuna cu construcția sensului – sensul nu se definește exclusiv mecanicist, prin împrumut cultural și intersubiectivitate, există dincolo de acestea regimuri de existență a sensului – dacă nu ascultăm tradiția creștină, atunci să luăm măcar în considerare principiile de interpretare ale unui savant agnostic ca U. Eco.
  • Exoscheletul progresistului interzice introspecția calmă, posibilitatea erorii proprii, scepticismul față de etichete corecte, diferențierea între specie și gen, etc. Gnosticismul dualist postmodern clarifică pozitiile “între” prin apelul la categoria revoluției continue care permite ipocrizia partizană în timp ce o condamnă pe cea a celorlalți și, nu în ultimul rând, falsifică realitatea. Atunci la ce atâta strofocare estetică și virtuoasă postmodernă în a demasca inconsistența și fariseismul altora dacă ajungem să idolatrizăm propriile erori și vicii?

The task of the theologian is to explain everything through God, and to explain God as unexplainable. (Karl Rahner)

– ceva este stricat când observi o patologică aversiune și ipocrită exigență față de Israel și biserică – de la urăște păcatul și iubește pe păcătos s-a ajuns la iubești păcătosul doar dacă îi iubești păcatul, altfel ești un puritan complexat, ipocrit și homofob!

  • Interdicția are efectul contrar de a stimula atractivitatea viciului. O întreagă cultură modernă târzie a demonizat interdicția și romantizat viciul. Oare eliminarea interdicției va face viciul mai puțin popular și dorit? Legiuitorii occidentali cred că da. De aceea avem anticonceptionale distribuite liceenilor, centre medicale de supraveghere a injectiilor cu droguri “tari”, etc. Însă se uită o premisa antropologică aproape imposibil de negat: nu e nicio limită în a devora propria distrugere – atribut al dumnezeirii, inversat însă.
  • Introspecția nu ar trebui folosită pentru a justifica activismul ci acțiunea este o urmare naturală a meditației. Ori graba teologilor prosperității (morale și teologice) de a se alinia trendurilor vremii vorbește de la sine despre un coplex de inferioritate. Istoria eșecurilor altora vorbește despre cele virtuale sau realizate care ne aparțin. Tocmai de aceea creștinii au dreptul de a propovădui judecata și iertarea păcatelor pentru că ei înșiși au beneficiat de judecata propriilor păcate și iertarea lor. Tocmai aici promotorii egalității ascund un aristocratism teribil iar creștinii sunt cei care se consideră dimpreună egali păcătoși dar doritori de mântuire.
  • Nu e niciun pas înainte (sau progres, cum sună azi mai bine) militantismul politic de a repara lucruri stricate, stricându-le și mai mult, de a plăti greșelile trecute pe socoteala noilor greșeli, de a repara nedreptățile unora cu punerea altora la zidul acuzațiilor. A continua schisma rasială/socială/de gen/etnică, inversând victimele cu călăii (așa cum face liberalismul teologic) e nu doar nebiblică ci profund ipocrită.
  • Deschiderea către multidudinea experiențelor altora nu implică automat negarea și exorcizarea propriilor tradiții de experiență. Toleranța ca politețe implică tocmai o asimetrie a egalității, nicidecum o nivelare a identităților. Raiul este destul de mare pentru a-i include pe toți cei care au trecut prin cruce!
  • Indiferența față de valori perene (protecția copiilor, a femeilor, bolnavilor, bătrânilor, familia ca imagine a dragostei Trinității, etc.) doar pentru a fi îngăduitor față de patologiile la modă nu te face tolerant ci ignorant!
  • Diferenta dintre Isus și un greco-latin (sau secular contemporan) stă (și) în riscul de a părea nepoliticos, “deraiat”, “fanatic”, “ignorant” și supărător de inconfortabil. Isus azi ar fi pus la colț și pedepsit exemplar pentru îndrăzneala de a numi probleme pe care le ascundem în spatele parazitului verbal “it’s more complex than you think!”. Chemarea la “nașterea din nou și cunoașterea adevărului” e respinsă azi tocmai pe baza unui dispreț politicos ce pozează în exercițiu empatic. Cinismul post modern combină “elegant” discursul maximal al eticii așa zis inclusiviste cu atitudinea minimală, auto-protectivă, încapsulată în vorba veche “the people wish to be deceived, so let them be deceived. (Mundus vult decipi, ergo decipiatur).

Găsesc absolut fascinant faptul că tocmai aparenta lipsă și tăcere a lui Dumnezeu din pericopa primei discuții teologice din Biblie oferă soluții exact celor două problematici pe care le-a deschis diavolul, primul teolog din istoria umană:

  • În fața amenințării inserției de eroare, de ”fake news”, Dumnezeu nu impune cenzură și nu creează acele ”safe zone” de care sunt obsedați postmodernii, ci lasă neghina să crească laolaltă cu grâul, adevărul cu eroarea, revelația alolaltă cu tradiția aculturării și împrumutului, chemarea și vorbirea clară cu spațiile libere și de tăcere, suferința cu bucuria, etc. Doar imaginația lui Dumnezeu putea plăsmui un amalgalm de slăbiciuni care este mai tare decât puterea clarității și certudinii din întrebările diavolului!  (am scris mai pe larg în articolul Eșecurile lui Dumnezeu)
  • prin acest risc al imaginației, cel de a-și răscumpăra o mulțime de oameni din orice neam, limbă, tradiție istorică și culturală, Dumnezeu demontează și cea de a doua acuzație diabolică, făcând de rușine ”eliberarea” promisă de diavol și contrazicând acuzația de ”tiranie opresivă”.

Theology is not a private subject for theologians only. Nor is it a private subject for professors. Fortunately, there have always been pastors who have understood more about theology than most professors. Nor is theology a private subject of study for pastors. Fortunately, there have repeatedly been congregation members, and often whole congregations, who have pursued theology energetically while their pastors were theological infants or barbarians. Theology is a matter for the Church. (Karl Barth, God In Action: Theological Addresses)

Cuvintele lui Barth sunt un veritabil test pentru cel care vrea să se avânte pe teritoriul riscant al teologiei. Și asta pentru că atunci când ispita întrebărilor teologice ale diavolului va veni, vom avea posibilitatea de a lua îndoiala în mâini și să o testăm în îmbrățișarea rugatorie, iertarea limpede, slujirea umilă, suflecarea mâinilor pentru cei cărora Dumnezeu ni-i pune în cale să Se descopere și să le dovedească dragostea Sa!

Fall in Ritual, Gospel of Matthew

Papa, ateii și ipocriții (3. Porunca dragostei la pachet cu descoperirea păcatelor)

by  •  • 0 Comments

3. Porunca dragostei vine întotdeauna la pachet cu descoperirea păcatelor

Este plin Noul Testament de avertizări cu privire la căderi ale credincioșilor ”de rând” dar mai ales la cei care se vor institui în lideri ai bisericilor, în prooroci falși, în monumente ale ipocriziei:

Sunt nişte stânci ascunse la mesele voastre de dragoste, unde se ospătează fără ruşine împreună cu voi şi se îndoapă de-a binelea; nişte nori fără apă, mânaţi încoace şi încolo de vânturi, nişte pomi tomnatici fără rod, de două ori morţi, dezrădăcinaţi . (Iuda 12)

În limbaj postmodern proorocii falși sunt caracterizați prin complexul ruperii schizoide, adaptabilitate de turmă în virtutea interesului propriu, plesneală de semantică a dragostei și optimismului, oleacă mai gurmanzi și pleziriști decât normalul, exacerbare a ceva ce nu mai apare niciodată, excitare sterilă, soliditate a zgomotului de mormânt, angoasați rătăciți și fără nicio ancoră într-un univers străin si pustiu. Aș vrea să văd și eu un profet fals, un ipocrit cu tot arsenalul simulării decepționale, care să facă show-ul său cu pocăința, smerenia, judecata și iertarea păcatelor, umilința și darea de întâietate a altora. Din câte am văzut ipocrizia se multiplică industrial pe tulpina semanticii dragostei, a incluziunii, a deschiderii către progres, a prosperității, a tragerii lui Dumnezeu în pătrățica propriilor prejudecăți, nicidecum a certificării de Sine prin prisma Cuvântului Său…

devil-leading-sheep

Isus a fost “nemilos” în a critica dublul standard al deținătorilor monopolului moral al vremii Sale. Ținând cont că după zeci/sute de ani de atac furibund asupra creștinilor ca etalon moral al societății, putem vedea cum în spațiul public s-a instaurat o nouă aristocrație morală care moștenește un palimpsest de virtuți creștine, se folosește de ele ca să astupe gura celor celor ce se zbat în a le trăi, tăgăduindu-le însă puterea. Oare ar fi fost critic Isus față de guralivii de azi ce-și lustruiesc atât de bine mormintele văruite pe dinafară…

Interesant și trist e faptul că tocmai cei ce declară că vor să Îl vadă pe Isus cel real și uman din Scripturi îl uită pe undeva pierdut prin buzunarele pline de nervozități ideologice, psihanalizabile în sine. Strivesc versete biblice de capul celor din partida cealaltă, clamând însă violența celor violentați!

În ultimii ani am studiat destul de atent  cum tinerii evanghelici români sunt seduși de schimbarea bagajului generațional cu prejudecățile și etichetele părinților și ale liderilor din bisericile lor, ca un exercițiu terapeutic de căutare a propriei identități. Din păcate ceea ce tocmai blamează la generația părinților lor moștenesc în reflexele lor și valorifică ca noua virtute, abonându-se la noile și comfortabilele prejudecăți ale vremii. Nu prea multă speranță pentru viitor!

…în zilele noastre ”vicioșii guralivi și mândri” sunt cei care controlează inchiziția morală a zilei iar oamenii religioși (în special creștinii)/conservatorii sunt cei ținuți la distanță pentru ”păcatele lor”.

Boala psiho-socială a ”noi” versus ”ei” este o reminescență a unei violențe tribale și indiferent cât de ”evoluați” și ”civilizați” ne credem, încă o avem întipărită în mintea și relațiile noastre sociale. Ca să proiectezi această problemă unui anumit tip de public, unul convenabil, nu este o soluție ci doar prelungește și mai mult boala.  Singura soluție pe care o văd eficientă aici este calea pe care ne-a arătat-o Isus: să ne umilim, să ne pocăim de statutul nostru moral superior și să ne abandonăm în brațele Dumnezeului care face să răsară soarele și peste buni și peste răi și dă ploaie și celor drepți și celor păcătoși (Exorcismul social postmodern).

Mă întreb dacă Isus are ceva loc în toată această bulgăreală a vinovățiilor între catolici, Papa, atei și evanghelicii împinși în joc de unii ce-și reglează stima de sine pe socoteala viciilor altora (neprihănirea fariseică e într-o tensiune mimetică teribilă dpdv psihic: ”tu, care ești născut în păcat, ne înveți pe noi, urmașii lui Moise?” Ioan 9:34).

Știm că judecata lui Dumnezeu începe de la Casa lui Dumnezeu și mai știm că unei biserici Isus îi spune că El a ajuns deja afară și o amenință cu lepădarea ei definitivă. Dar uităm să mai spunem și faptul că lumea va fi judecată prin sfinți, cei ce s-au judecat pe sine, și că bisericii care a fost cel mai drastic avertizată de Isus i se face și promisiunea cea mai mare, aceea ce a birui și de a domni împreună cu Isus. Există astfel la Isus un echilibru atât de fin calibrat încât face pocăința valabilă atât unui Nicodim greu de sine cât și unei femei samaritence ușuratice, promite aducerea sabiei celor ce-L urmează laolaltă cu luarea poverii și umplerea inimii de pace, onorează descoprirea lipsurilor mari printr-o iubire mare, stă la masă cu farisei, intră în casă la vameși, atinge vindecător și iertător prostituate, cheamă un trădător lângă El, etc. Cu alte cuvinte Isus este cel care ne învață cel mai bine cum e cu autenticitatea și ipocrizia noastră umană. El

  • ne îndeamnă să ne uităm mai întîi la bârna din ochii noștri, dar nu neagă deloc existența paiului din ochiul celuilalt, și chiar laudă intenția vindecătoare de a face bine semenului în nevoie,
  • ne spune să nu fim ca fariseul care își clădea stima de sine prin comparație cu căderile vameșului dar nu laudă vameșul pentru muțenia și cerbicia de a nu își recunoaște păcatele ci tocmai pentru pocăința sa,
  • iartă femeia prinsă în preacurvie, făcându-i de rușine pe cei ce vroiau să îi devoreze viciul, avertizând-o însă să nu continue viața păcătoasă pe care o avea, etc.

El, Cel care avea toate lucrurile în mâini, și știa că pleacă din lumea asta prin moarte de cruce, a luat un ștergar, un lighean de apă și s-a aplecat să facă muncă de rob, spălând ucenicilor picioarele. După care Isus le-a dat porunca dragostei în timp ce le descoperea tradările!

Aici este un model atît de atitudine (a luat un stergar și s-a aplecat), de motivații (i-a iubit până la capăt) cât și de limită (Iuda a avut ultima șansă dar nu a ales bucățica înmuiată de gazdă ca semn al prieteniei, pierderea lui a fost dincolo de toată inima caldă a Dumnezeului Mântuitor). 

Ce facem cu eșecurile din biserici, cu trădătorii ce zâmbesc ipocrit în fața descoperii trădărilor? Ceea ce a făcut și Isus: le spălăm picoarele cu atitudinea de slujire și cu motivația iubirii până la capăt, poruncindu-le să iubească, conștienți și de faptul că până și dragostea lui Dumnezeu este tăcută în fața aroganței umane, atât de auto-suficiente și de obsedată de …autenticitate. Să speli picioarele unui păcătos ca Trump are un mesaj la fel de puternic cu spălarea picioarelor unor refugiați…

Poate că mai bine decât catolicii ipocriți e să fii nu un ateu – care e atât de tentat să se așeze în jilțul judecătorului nemilos, al fariseului ce urlă predicuta dragostei pe socoteala căderilor vamesului, a femeii ce vrea să trăiască mai departe în păcat, etc. – ci să fii un Petru căzut, trădător de 3 ori de Mesia, care însă a căutat iertarea și nu doar că a obținut-o, dar a și mers până la moarte de martir pentru Cel care inițial l-a trădat. Poate că lumea noastră are nevoie de astfel de eșecuri umane recuperate și revitalizate, transformate prin har și Duh, oameni care s-au pocăit și au ajuns vestitori ai Evangheliei și făcători de bine oamenilor!

%d bloggers like this: