Matei 3: 13-17 – o variantă de lucru
Evanghelia după Matei poate fi considerată Evanghelia regalităţii lui Isus Hristos, Regele promis lui David. Regalitatea lui Isus din Nazaret este vizibil asumată şi argumentată de autor pe întreg parcursul Evangheliei, pornind de la modul în care este prezentată genealogia lui Isus (o genealogie de spiţă regală) până la Marea Trimitere, din epilogul Evangheliei după Matei.
Am să mă opresc asupra versetelor 13-17 din capitolul 3, schiţând o posibilă variantă de lectură.
Consider că pericopele din capitolele 3 şi 4 conţin datele specifice unei încoronări monarhice. După ce avem prezentate originea davidică (regală) şi adorarea Lui (primele două capitole), acum, în faţa poporului adunat la Iordan, proorocul (Ioan Botezătorul) prezintă noul Rege (3:1-12). Însă această prezentare trebuie să cuprindă ungerea (oncţiunea monarhilor Europei creştine va face apel însă la episodul ungerii cu ulei a lui Isus, menţionată în Matei 26 – mă întreb însă: câţi dintre ei s-au gândit că sunt unşi pentru a muri, a se smeri întru binele celorlalţi, aşa cum a făcut Cel de la a cărui putere se legitimau?).
Atunci a venit Isus din Galilea la Iordan, la Ioan, ca să fie botezat de el.
Dar Ioan căuta să-l oprească.– „Eu”, zicea el, „am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine?”
Drept răspuns, Isus i-a zis:
– „Lasă-Mă acum, căci aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit.”
Atunci Ioan L-a lăsat.
De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu pogorându-Se în chip de porumbel şi venind peste El.
Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea:– „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” (Ev. după Matei 3:13-17)
Secvenţa botezului lui Isus păstrează caracterul dual, simetric, al ritualului care conferea legitimitatea monarhică: Isus Hristos, om dintre oameni (vezi expresia ioanină “Este printre voi Unul”, precum şi interpretarea din Evrei 5, din perspectiva instaurării noii preoţii), este încoronat de către Dumnezeu, Tatăl ceresc, ca Rege. Şi monarhul european se va considera reprezentant al lui Dumnezeu şi puterii Sale pe pământ, printre oameni.
Spre deosebire de ritualul medieval, unde, după jurământul regelui, poporul şi clerul striga “Fiat, Fiat” (ca o încuviinţare a jurământului rostit), regele primind însemnele regale, aici putem observa că Dumnezeu este Cel care pecetluieşte încoronarea Regelui. Pecetluirea noului Rege este realizată prin pogorârea Duhului Sfânt printr-un porumbel (echivalentul ungerii?) şi proclamarea Tatălui.
În economia textului, consider foarte importantă afirmaţia “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Aceste cuvinte au o rezonanţă puternică în mintea poporului evreu, în mijlocul căruia a fost trimis Isus. În această declaraţie de autorizare sunt “mixate” două referinţe biblice, una din Psalmul 2 şi alta din Isaia 42.
Psalmul 2
Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?
Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:„Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” –
Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui, le vorbeşte, şi-i îngrozeşte cu urgia Sa, zicând:
„Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt.”
„Eu voi vesti hotărârea Lui”, – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: ,Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut. Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire! Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.’
Acum dar, împăraţi, purtaţi-vă cu înţelepciune! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi Domnului cu frică, şi bucuraţi-vă, tremurând. Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câţi se încred în El! (sublinierea îmi aparţine)
Isaia 42:1-7
„Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata. El nu va striga, nu-Şi va ridica glasul, şi nu-l va face să se audă pe uliţe. Trestia frântă n-o va zdrobi, şi mucul care mai arde încă, nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr. El nu va slăbi, nici nu se va lăsa, până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în legea Lui.”
Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el.
„Eu, Domnul, Te-am chemat ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor, să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric” (sublinierea îmi aparţine).
Dumnezeu Îl unge pe Fiul ca Regele, Judecătorul popoarelor “răzvrătite” (Apostolul Pavel ne învaţă că proclamarea Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut se referă la învierea lui Isus). Dar Fiul preaiubit este Robul care alege să sufere tocmai pentru aceşti oameni. Domnia lui Isus nu este întemeiată pe ideologia puterii monarhice, aşa cum vor face “urmaşii” creştini din Europa, ci pe Evanghelia iertării, a harului.
Gesturile sacrale ale Isus nu sunt folosite pentru legitimarea autorităţii care se impune prin forţă, ci acestea sunt legitimări ale autorităţii care o capătă prin slujire şi jertfă de Sine. În această cheie de lectură a profeţiilor din Isaia 40-63 putem înţelege gesturile taumaturgice ale noului Împărat. Vindecările din Evanghelie sunt o expresie clară a Împărăţiei pe care a inaugurat-o Isus (în imitaţia fadă pe care o consemnează istoria europeană, vom întâlni destule exerciţii taumaturgice monarhice). Cuvintele din Predica de pe Munte sunt “programul Său de guvernare”. Moartea Sa a dovedit că a murit aşa cum a trăit, în noua demnitate oferită de Dumnezeu: iertând până şi duşmanii, bucurându-se de Dumnezeu mai mult decât de plăcerile de o clipă a păcatului. Iar Învierea Sa ne-a arătat puterea Împărăţiei care nu se clatină.
Baptism of Jesus by Jerry Bacik
Dar, după o astfel de proclamare a regalităţii lui Isus, oare ce secvenţă narativă ar putea urma? Textul de la începutul capitolul 4 din Evanghelia după Matei ne relatează ispitirea, punerea la încercare a modului în care Isus îşi va căpăta Împărăţia promisă de Tatăl. Versetul a fost dus de Duhul în pustie ca să fie ispitit deschide o problematică foarte sensibilă şi atacată, aceea a naturii şi comportamentului moral al lui Dumnezeu vizavi de suferinţa umană. În rândurile de faţă voi afima doar continuitatea logică dintre pasajul botezului cu cel al ispitirii.
Dacă în grădina îmbietoare a Edenului, Adam, din prea-plinul abundenţei, a ales răzvrătirea faţă de Dumnezeu, acum, în pustie, oare ce şansă are noul Adam, Isus, să nu cadă pradă argumentelor viclene ale diavolului? După cele 40 de zile de post, oare nu-i aşa că ar putea cere justificat, pe temeiul promisiunilor biblice, ca Dumnezeu să transforme pietrele în pâini? Sau să ceară împlinirea privilegiilor pe care le are ca un Rege, proaspăt declarat? Sau să îşi ia singur Împărăţia pe care I-a promis-o Dumnezeu, aliindu-se şi ascultând de diavol?
În pustie, noua grădină adamică, a umanităţii care ştie doar să Îi pretindă lui Dumnezeu dovezi ale dragostei Sale, Fiul îşi asumă rolul Robului preaiubit de Dumnezeu, smerit şi în ascultare de Dumnezeu. El refuză privilegiile de care s-ar fi putut bucura datorită statutului Său de Fiu.
Pasajul ispitirii se încheie surprinzător: “atunci au venit nişte îngeri să-I slujească”. După ispita de a cere altora slujire şi supunere Isus este slujit de îngeri, ca o adeverire a faptului că a rămas întru toate Fiul cel promis.
Ce mare bucurie să te închini unui astfel de Rege!
Alonewithothers's Blog 