Category: Slice of life stories

Nu ştiu alţii cum sunt dar când mă gândesc la copilăria mea din anii ’80 o văd plină de culoare şi muzică într-o Românie cenuşie, naufragiată în marasmul utopiei socialist-ştiinţifice. Culoare şi muzicalitate date, în mare parte, de şcoala de muzică la care eram, de centrul vechi, plin nu numai de prăvălioare ci şi de mireasma prăfuită a unor istorii umane din epoci apuse, de curţile bisericilor armeneşti (sec. XV) unde alături de semne ale morţii descopeream elemente ale vieţii, urmărind viaţa complicată a insectelor ce-şi făceau veacul peste lespezi seculare şi, nu în ultimul rând, de poveştile pe care le citeam sau le ascultam. 

Câteva dintre aceste poveşti erau de provenienţă evreiască pentru că trăiam într-o zonă cu o puternică tradiţie evreiască care mai mai că era să se transforme pe 7 aprilie 1944 într-o republică comunistă evreiască . Ţin minte povestirile părinţilor mei despre evreii care dădeau culoare şi vitalitate culturală târgului Botoşanilor. Vedeam în stilul lor de a trăi, de fi împreună, de a vorbi, de a plânge şi râde o înţelepciune împachetată în simplitate şi simbolism nesofisticat, garnisite cu un umor şi tristeţe cuprinse într-o alchimie parcă nemaintâlnită la niciun popor.

Am redescoperit recent una dintre aceste povestiri – Oyfn veg shteyt a boym (Undeva, lângă un drum, era un copac), scrisă de evreul bucovinean Iţic Manger, cu o muzică compusă de polonezul Philip Laskowsky, în interpretarea celor de la Pressburger Klezmer Band şi cu o animaţie rusească (Metronome Films au o întreagă serie de animaţii pentru cântece de leagăn din mai multe culturi din lume).

Să sintetizez  poemul/cântecul de leagăn idiş:

Lângă un drum se află un copac, îndoit și pustiu pentru că toate păsările din copac au zburat departe, în toate zările. Copacul e lăsat singur, abandonat în furtună. Un copil o roagă pe mama sa să nu îi stea în cale pentru că el vrea să se transforme într-o pasăre, să zboare spre copac şi  să-l aline în timpul crivăţului cu o melodie frumoasă. Mama plânge cu lacrimi amare şi povăţuieşte copilul să nu se ducă la copac pentru că ar putea îngheţa. Copilul însă rămâne ferm în dorinţa sa de a deveni pasăre şi să zboare spre copac ca să-l cunoască. Mama strigă după Iţik să ia o eşarfă, haină şi căciulă ca să nu răcească şi să devină un  oaspete printre cei morţi. Iată însă că toate hainele puse de mamă îl împiedică pe copil să zboare. Prea multe lucruri de protecţie pe trupul lui slab şi plăpând! Dragostea mamei pentru copil nu îi permite acestuia să devină o pasăre şi să zboare spre copac. Lângă un drum se află un copac, îndoit şi pustiu pentru că toate păsările au zburat departe…

Cântecul e un simbol nu numai al durerii părinţilor care trebuie să se confrunte cu pofta nestăvilită a copilului de -şi rupe legăturile cu leagănul, de a explora lumea, de a se avânta în cunoaşterea ei, ci poate fi o expresie lirică a durerii milenare a evreilor de a reveni la copacul părăsit din Sion. 

Oare societatea hiperprotectivă de azi, dominată de frenezia controlului, a propriei securităţi, a confortului şi stimei de sine exacerbate nu are ceva de învăţat de aici? Protecţia coplişitoare poate frânge aripi. De la protectia paternala/maternala de odinioara am trecut la hiperprotectia egocentrata a vremurilor noastre. Dar mai avem aripi ca sa zburam, tarmuri care sa ne atraga, idealuri si iubiri de iubit? Sâmburii renaşterii pot germina doar când ne rupem de confort iar regăsirea e condiţionată mai întâi de asumarea abandonului/distanţei!

În animaţia ce însoţeşte melodia mi se pare foarte frumoasă imaginea de la final (minutul 3), unde copilul este cel care o ţine pe mama sa într-o grijă protectoare. Este imaginea care îmi declanşează mecanismul paralelismului pe care îl văd în relaţia cu Dumnezeu: Dumnezeu i-a purtat pe evrei pe aripi ocrotitoare când i-a scos din Egipt iar după darea Legii evreii trebuie să Îl poarte pe Dumnezeu …

Îmi aduc aminte cum pe la 10 ani îmi petreceam vacanțele de vară în munții Bucovinei sub privirile destul de îngăduitoare ale unchiului, mătușei și, mai ales, ale verișoarei mele, cu 3 ani mai mare decât mine. Diferență de ani suficientă pentru ca la un moment dat, într-o vară, sub impulsul noilor descoperiri ale adolescenței, verișoarea mea să acorde mai mult timp relațiilor ei de prietenie cu băieții de vârsta ei decât unei rude mai mici și ocupată încă de mașinuțe și gândăcei, așa cum eram eu atunci. Ei bine, simțind această  ignorare a mea ca pe o profundă ruptură psihologică, cu unde seismice în întreg edificiul existenței mele (ce Sinai cu tunete și cutremure era atunci mintea mea!), am luat decizia proprie și personală de pleca din sătucul pierdut pe drumul dintre Bucovina și Maramureș și să încep itinerariul meu către ACASĂ, la părinții care, credeam eu, cu siguranță mă vor aprecia și îmi acorda timpul și atenția pe care le meritam (era perioada în care aveam deja în istoric o escapadă, pardon, un chiul bine planificat și acoperit).

Uite așa, în acea zi ”istorică” am purces la drum, șerpuind de-a lungul drumului printre case, indicatoare, izvoare, păduri fascinante… În mintea mea aveam cartografiate satele și orașele prin care trebuie să trec pentru a ajunge în brațele primitoare ale părinților, ocupați pe atunci nu cu mici revoluții anonime, ci cu rutina zilelor de lucru din România anilor ’80. Totul era conform planului întocmit ad-hoc, numai că deja se însera și nu ajunsesem decât la începutul urcușului pasului Mestecăniș. Cum aveam să descopăr că timpul nu ține cont de calculele mele, am încercat o adaptare la mediu (că mi se tot repeta la școală că ”omul e un animal care se adaptează la mediu”) și am început să fac semnul de ”Ia-mă nene” la mașinile care mergeau în direcția dorită. Ei bine, nu mult trecură și opriră un Oltcit cu număr de Dolj (nici nu se ”putură” altfel, sic). Și acum îmi aduc aminte privirile nedumerite ale șoferului care m-a întrebat: ”Încotro copile?” ”La mama și la tata, în Botoșani!” veni răspunsul meu soldățesc.

Întreg efortul meu de mai mult de jumătate de zi a fost șters de întoarcerea sensului de mers a acelui șofer, ”iresponsabil” cu visele unui copil inocent. M-a întors din drumul planificat către stația de miliție din Iacobeni, unde am dat peste unchiul  meu (un colonel pensionat), speriat că are de raportat părinților mei mica mea escapadă și un posibil final nefericit. Ei bine, îmbrățișările unchiului au fost atunci atât de mieroase încât acesta s-a asigurat apoi că nu-mi voi mai petrece vacanța chiar atât de zburdalnic ca până atunci. Îmi aduc aminte o vagă coabitare a unor senzații de frică (era deja seara și începusem să îmi fie frică de pădurea de pe Mestecăniș, la vreo 600-700 de metri altitudine) cu cea de ușurare că nu sunt singur și uitat. Până la urmă, copilul sensibil din mine a învins exploratorul și orgoliosul invicibil. În brațele celor cunoscuți era totuși mult mai cald și sigur decât în întunecata și înfricoșătoarea pădure de conifere de-a lungul căreia trebuia să merg.

Ei bine, ceva din instinctul de ”hai hui” îl mai am și acum. De altfel cred că fiecare îl ascunde pe undeva. Simțim nevoia de a ieși din lejeritatea comodității, din rutina actelor ritualice și să facem ceva nou, neașteptat, să vedem locuri noi, figuri și personaje interesante. Unii fac evaziuni imaginare prin lectură, alții chiar vor să plece și să picteze cu privirea lor nesătulă o paletă vastă de culori, peisaje, sunete, chipuri și caractere de oameni. În ultimă instanță Biblia ne spune că suntem străini și călători pe acest pământ! Interesant însă cum o doză de vagabondaj are hatârul de a ne stimula creativitatea și de a ne adânci nevoia de apartenență, de a ne găsi locul, casa…