Category: Articles in English

Un Hristos care nu e incomod și nu te dezamăgește e doar un idol convenabil!

Paștele este întotdeauna o invitație spre o reflecție incomodă. Să vezi cum economia divină a salvării din Egipt este irosită pe ieftinelele idolatre care au dus în robia asiriană și apoi cea babiloniană este un exercițiu incomod pentru orice evreu care își adună familia în jurul cinei de Paști. La fel și pentru creștini, Paștele în care Isus a fost crucificat datorită intersecției de interese înguste în numele unor idealuri mărețe este oglinda de care avem nevoie ca să ne recăpătăm tăcerea rușinoasă prin care se începe recuperarea sufletului amețit de sine.

Isus a murit pe cruce pentru că a dezamăgit pe mai toată lumea. În miezul dezamăgirilor avem șansa nu doar de a-L citi corect pe Isus, ci, mai ales, ne putem conștientiza propriile noastre idolatrii, întreg complexul de hamuri pe care le-am pus pe Isus ca să ne împlinească așteptările și dorințele. Să ne uităm doar la câteva dintre aceste categorii de oameni dezamăgiți de Isus.

1. Consumatorii de spectacol religios și minuni pe bandă rulantă au fost dezamăgiți de lipsa de minuni și semne puternice tocmai în săptămâna Paștelor, în fața audienței de milioane adunate la Ierusalim. De aici și spectacolul nietzchean al celui slab, răstignit și pierdut în tăcere și uitare pentru 3 zile. Când Isus nu poate sau nu vrea să facă nimic în fața injustiției grosolane a birocrației politico-religioase, la ce folos un astfel de Mesia? La ce folos un Dumnezeu dacă nu te scoate din necaz când ai nevoie?

2. Dezamăgiți au fost idealiștii (gen hippie) care i-au aplaudat dragostea pitorească a iubirii semenului și întoarcerii obrazului celui care te pălmuiește dar care au fost oripilați de insistența Lui cu judecata ce va veni, de digresiunile Sale violente din templu și din discuțiile nemiloase cu fariseii, preoții, de nesatisfacerea continuă și fără rest a nevoilor unui popor sărman, mereu flămând după o bucată de pâine, etc. Pentru acești oameni nu se poate să vorbești de incluziunea radicală când incluzi negativitate morală, condiții comportamentale, promisiunea unei judecăți finale în marea roz-bombon a gândirii pozitive, afirmative, progresiste!

3. Isus a dezamăgit și pe cei care erau gata să își sacrifice viața și tot ce aveau ei pentru binele poporului, al lui Israel. La vremea aceea era un lucru nobil să fii un zelot, să îți pui viața la bătaie în fața soldaților brutali ai lui Irod și ai lui Pilat doar ca să oferi lui Israel o viață mai bună, mai ales când asta era promisiunea lui Dumnezeu. Ei bine, Isus i-a dezamăgit și pe ei tocmai pentru că tot vorbea de universalitatea judecății și chemarea la mântuire a fiecăruia, ca individ, nu în vrac, pe criterii de clasă, etnie, group, etc. E mare lucru să dezamăgești sfinții luptători pentru justiție socială a celor ce își exprimă cel mai altruist iubirea de semen prin oferirea de fapte și procese concrete prin care marginalul, oprimatul, cel asuprit să poate trăi o viață mai dreaptă și bună!

La Paște, Isus a dezamăgit pe cei care promovau bucuria pasională a vieții pline fără trecerea prin filtrul purificator al morții de sine. La Paște, Isus a dezamăgit pe cei care credeau în mântuirea fără judecată. La Paște, Isus a dezamăgit pe cei care și-au construit argumente biblice în a justifica controlul și violența în numele dragostei de semen.

Tuturor acestora Isus le-a spus clar cu mult timp dinainte de Paște:

1. vitalitatea spirituală reclamă nu spectacolul de lumini al minunilor, ci vulnerabilitatea în fața lui Dumnezeu. Astfel, blândețea și smerenia devin mai puternice decât contorul omenesc al plinătății și satisfacției spritituale.

2. Doar cel ce se judecă pe sine este mântuit – nu există pozitivitate și incluziune “pură” fără prețul pocăinței. Orice idealism radical (“radical love”, “radical inclusion”, “radical hospitality”, “radical hope”, etc.), la modă azi, trebuie asumat pe baza pocăinței radicale, o chestiune nicicând la modă în civilizația umană!

3. Dragostea de semen nu se impune, nu se legislează, nu se mandatează! Hristos ne-a învătat că cel care iubește pe semenul său își dă viața pentru el, nicidecum nu îl închide, nu îi pune botniță, nu îl izolează, nu poruncește ce să facă și ce să nu facă. Singurul care are forța și autoritatea de a porunci dragostea e cel dincolo de ipocriziile și îngustimea intereselor cu care manipulăm pe ceilalți în numele dragostei. Toți ceilalți devenim ipocriți când ne poruncim să ne iubim unii pe alții – așa folosim slogane, strigăte de luptă, doar pentru a-l dezarma și acuza pe celălalt ca lipsindu-i dragostea. Zeloții fanatismului în numele altruismului dezvoltă o psihopatologie a dragostei de sine, promovată, comercializată ca dragoste de semen. Până și diavolul se prezintă ca un umanist și altruist preocupat cu siguranța și interesul personal al lui Isus!

Paștele ar trebui să fie un moment de meditație cu privire la toate fariseismele cochete cu care defilăm în numele unor idealuri vandabile unui public mereu flămând de narcotice spirituale, morale sau politice. În mixul celor trei categorii de oameni dezamăgiți de Isus în Săptămâna Patimilor și de Paști găsim simptomalogia transformării relației directe și oneste, incomfortabilă, cu Dumnezeu în religiozitate contorizată, în moralism idealist și activism politic (iată trei stadii de secularizare a creștinismului).

Adulterul bisericilor creștine cu mamona și bestia animalului politic nu are doar culoarea indecenței bizantinismului ierarhilor ortodocși din Rusia lui Putin sau cea a evanghelicilor din timpului “mesianicului” Trump, ci s-a expus în toată perversitatea ei grețoasă în ultimii doi ani în spectacolul evanghelicilor “progresiști” (struțo-cămila entropică și autofagă a intelectualilor de paradă post-moderni).

Oare câți slujitori ai lui Hristos vor avea curajul de a vorbi despre prostituția spirituală, morală și politică a bisericilor din anii COVID?

Un singur pas în istorie s-a făcut de la activiștii de partid care manipulau versete despre supunerea de autorități, rostirea de adevăr și iubirea de semen pentru a spiona și persecuta în România comunistă, la predicile Patriarhului Kiril despre destinul Rusiei ca drept-apărătoare a popurului rus oprimat și a creștinismului putinist la predicile unui Fr. Collins, Rick Warren, Tim Keller, N. T. Wright, manipulatoare, denaturate și obediente care invitau Cezarul să mintă și să facă ce vrea în lucrurile lui Dumnezeu (cu toții falimentari și ipocriți dacă privim la reacția lor față de cei cu opinii diferite tocmai prin filtrul propriului criteriu al dragostei, toleranței și incluziunii proclamate de toți acești lideri creștini)?

E o batjocoră grosolană să discutăm savant și disprețuitor de cezaro-papismul ortodox sau de cel “republican-evanghelic” și să nu vedem bârna evanghelică progresistă de care ne-am izbit în continuu de doi ani încoace!

Câți vom privi retrospectiv cu onestitate și maturitate spirituală la ce s-a întâmplat în ultimii ani în creștinism și vom identifica ipocriziile și violențele diabolice ascunse sub sloganul altruismelor ieftine? Câți vom avea discernământul spiritual în a răspunde ca Isus ispitirilor diavolului, condimentate cu versete biblice pline de dragoste și altruism? De fapt, câți ne vom elibera de idolul pe care l-am creat din Mântuitorul Isus?

Poate că nu degeaba niște rockeri ca Bon Jovi au sintetizat toată confuzia spirituală și prostituția politică actuală în versurile

Shot through the heart
And you’re to blame
Darlin’, you give love a bad name

Un Hristos care nu te dezamăgește, nu te invită la corecție de sine, ieșire din amăgeala dulce a sloganurilor, un astfel de Hristos zaharos, un superhero și yes-man la pachet, nu este Cel care a murit pe cruce, ci e doar un idol convenabil, cutie de rezonanță pentru o religiozitate, moralism sau motivație politică care să ne dea o semnificație în viața asta! Un astfel de Hristos nu știe nimic de înviere, domnie și judecata ce va să vină…

O lume întreagă a rămas șocată de brutala invazie a Ucrainei de către trupele rusești. Și totuși, cei care știu până în toate cotloanele cât de întunecat și violent este sufletul zbârcit al leadership-ului rusesc, și asta nu de azi, de ieri, revărsarea de orori cotidiene nu este o surpriză, ci o actualizare concretă a urâțeniei sufletești.

Surpriza, pentru occidentali, este rezistența ucraineană. Să vezi nu doar oameni care fug din fața puhoiului drăcesc de fum și foc, ci și bărbați, femei, tineri care stau în fața opresorului, care își riscă viața, care au ca valori familia, națiunea, credința, toate acestea sunt un șoc pentru o întreagă lume occidentală obișnuită cu gâdilarea oricăror simțuri, cu adictia ei de superioritate morală tocmai în lipsa oricărei credințe, de aer neprihănit ca luptătoare neinfricată împotriva micro-agresiunilor, “injustiției sociale sistemice” și opresiunilor musai de dezbatut în cafenele fancy, ecrane zgomotoase sau literă de lege.

Surpriză pentru Occident ar trebui sa fie nu machiavalismul lui Putin, ci imbecilitatea liderilor occidentali. Imbecilitate care se prezintă ca un produs al intereselor înguste multiplicate cu eroarea antropologică a progresismului stângist ce a otrăvit Vestul, că natura umană va deveni angelică dacă partea animalică, a nevoilor materiale, imediate, sunt împlinite. Economia naturii umane nu cunoaște progres, ci o continuă inflație a dezamăgirilor reciclate generațional.

În aritmetica minusurilor și erorilor funciare rusești și occidentale, leadershipul ucrainian mixează aproape la perfecție perfizia și violența estică cu postura victimară a Vestului. Însă dincolo de complexitatea leadership-ului ucrainean, subiect de disecție istorică în anii ce vin, ceea ce este de admirat este hotărârea fermă de a apăra valori democratice fundamentale, disponibilitatea de a dialoga chiar și cu călăul propriului popor. Astea sunt valori trăite cu sudoare și sânge, nu simple bomboane retorice de pe teleprompterul unui lider politic occidental ce își împlinește cuminte rolul de recitator al mantrelor politice.

Într-o lume a liderilor inepți, șterși, simple fețe insipide ale aparatului birocratic, iată că mai este un președinte de țară care are personalitate, curaj, intuiție. Un contrast teribil îl constitue primul ministru al Canadei,  o gură fără voce, o față fără personalitate, un lider fără leadership, defecte atît de vizibile în ultima lună, când a refuzat dialogul, s-a ascuns sub ceața tăcerii și justificărilor, a aruncat bombe cinice asupra celor fără de violență și fără de voce, a instrumentat un întreg aparat guvernamental, bancar, mediatic pentru a-și apăra orgoliul rănit și a-și îngropa propria țară în balsamul mortuar al unei democrații mumificate. Surpriza mare este că un președinte al Ucrainei este azi eroul luptei pentru libertate, icoana de moment a Vestului, apărându-se de un tiran sângeros ca Putin, iar acest erou al libertății să fie totuși tot mai singur în mulțimea de aplauze occidentale… De ce singur? Pentru că media de stat canadiană ne explica savant, răspicat și repetat până mai săptămâna trecută că “libertate” e un cuvânt, valoare și semn al ideologiei fasciste. Liderul ucrainean e tot mai singur indiferent de lingusirile ipocrite ale unui Trudeau tocmai pentru că un lider occidental ca Trudeau are deja prea multe lucruri în comun cu Putin: instincte autoritariste, disprețuirea oricărei opoziții, care e musai fascista/nazistă , încarcerarea inamicilor politici, controlul media și social media, teama de a risca libertatea financiară, de comunicare, de mișcare dacă nu urmezi întocmai condițiile impuse de guvern, etc.

Fugind de autoritarismul nocturn al unui despot barbar ca Putin, suntem condamnați la circularitatea predării în brațele unui autoritarism deja deloc soft, dar luminat, progresist, al unui Trudeau. Deciziile guvernamentale față de disidență și opoziție devin suspicios de identice în Canada lui Trudeau cu cele din Rusia lui Putin. Legislația cenzurii, a “cancel culture”, a controlului guvernamental al corporațiilor, băncilor, al media și social – media, al gradului de îndoctrinare a populației, etc., se reflectă cu un grad de familiaritate periculoasă atât în Rusia lui Putin cât și în Canada lui Trudeau. Fapt ce ne pune în fața dilemei: de fapt ce le oferim ucrainienilor care se apără în fața brutalizării propriilor drepturi și libertăți? O societate deschisă, liberă, onestă și mândră de propriile valori democratice? Sau o societate în care instructajul guvernamental e replicat serial și necritic la scală largă, una în care un grup de oameni au puterea să îți controleze respirația, portofelul, pașii, ce citești, unde te duci, la ce te închini? Să fie războiul din Ucraina certificatul de naștere a unei renașteri civice, naționale, democratice sau certificatul de deces al civilizației ajunsă la momentul epuizării de sine, autofagiei valorice, a încarcerării individului în cămașa de fier a birocrației/technocrației?

Ce ne-au oferit ultimii doi ani? O schingiuire a semanticii, o tortură a individului în numele unei responsabilități colective, o arogantă monopolizare a cunoașterii, mai ales când vocea stridentă “follow the science” acoperă prejudecățile convenabile, o continuă pedepsire a individului care nu se încolonează în batalionul ordonat al conformismului social. O inchiziție a ereticilor în timp ce clamăm superioritatea științei, o vânătoare de vrăjitoare în timp ce ne trâmbițam public milostenia și empatia colectivă. Ultimii doi ani au început cu frică și s-au scurs în mânie, spionarea și vânarea celuilalt, deconsiderarea celui diferit în numele unui bine colectiv. Cu alte cuvinte am trăit un fascism generalizat!

Canadienii au răbdat cuminți doi ani, unii terorizați de propriiile umbre și angoase proiectate în certitudini cu diplomă științifică, alții s-au supus testului Milgram, exersându-și virtuțiile obedienței fără scrupule în timp ce aplicau pedepse cât mai crâncene celorlalți, alții s-au adaptat valului dar și-au păstrat ascunse propriile îndoieli. Unii însă au ales să testeze, să judece cu propria minte, să interogheze autoritatea mâinii salvatoare ce s-a transformat peste noapte în pumn asupritor. Și da, unii dintre aceștia s-au lăsat duși pe torentele conspirațiilor de tot felul. Judecând însă după incredibila aprehensiune a canalelor mainstream de comunicare a guvernelor și a mass-mediei de a schematiza informațiile în funcție de interesele ideologice și politice, acuzațiile de afiliere la teoriile conspiraționiste devin simple strategii de marketing și diferențiere față de competiție. Auto-decredibilizarea surselor de informare oficiale, ale experților, nu s-a produs prin campanii conspiraționiste finanțate de Putin, ci prin lipsa de onestitate, minciuni, omisie, spin, filtre politice și ideologice. Această auto-delegitimare este mai periculoasă decât o mie de conspiraționiști gen Alex Jones închiși în cameră cu tine!

Într-o astfel de piață a ideilor a apărut revolta conducătorilor de camioane din Canada. Surpriza mare a fost că indiferent de statisticile și comentariile suficiente ale mediei, mulți canadieni cuminți au fost de partea truckiștilor. Da, nu a fost cele 60 de procente care au probleme de considerație și respect față de cei nevaccinați și nici cei aproximativ 30% dintre canadieni care ar fi foarte potrivit să îi aresteze pe nevaccinați. Dar partea aceea care a fost mereu exclusă încă de pe băncile liceelor și ale universităților, care nu au reprezentare politică, culturală, mediatică în arena dialogului național. Aceștia au fost cei care dintr-o dată au găsit o voce care le vorbea limbajul durerii, al excluderii, segregării, despuierii de demnitate umană, de drepturi elementare.

Acestora Trudeau le-a trântit, în bună tradiție empatetică progresistă, etichete peste etichete. Diprețul unui progresist față de un “ne-educat” din clasa muncitoare este astăzi nu o greșeală de imagine, ci însăși substanța mesajului politic al progresiștilor. Jocul cinic al primului ministru în etichetarea acestei părți din națiune este de fapt strigătul de luptă – sloganul (vezi etimologia din limba galică) – cu care un conducător de sectă își ține captiv și motivează propriul public să îi poarte bătăliile. Aici însă vedem ipocrizia și violența atât de congenitale ale noiii stângi. Primul minstru canadian descrie contestarii politicilor sale coercitive cu tupeul unui dictator care cere populației terorizate să îi mulțumească  pentru privilegiul oferit prin mila sa imperială (da, vreo 86% dintre canadieni sunt dublu vaccinați nu pentru că sar de bucurie pentru privilegiul oferit de marele conducător, ci pentru că au fost constrânși, forțați). Deconectarea de realitate și grandomania pusă în contrast cu lipsa de recunoștintă sunt indicii ale deviațiilor mentale ale oricărui dictator în derivă, în cădere liberă a pierderii puterii sale!

Industria simbolică a stângii este expusă în toată putrezicunea ei de limbajul și comportamentul lui Trudeau din ultimele săptămâni:

·  Folosirea de termeni peiorativi “fringe minority” dă seama de dublul limbaj al progresiștilor: să te cațări la putere pe spinarea suferințelor unor minorități ca să te desfați apoi ca un autocrat ce e obsedat de putere, adulația și controlul majorității. Acuzația de extremism, de “far-right”, fascism, etc. a celui care interoghează autoritatea guvernamentală în Canada este dovada incontestabilă a cât de far-left, cât de radical stângistă aceasta a ajuns. Cei care au trăit monopolul ideologic comunist știu foarte bine strategia totalitara de a acuza de extremism/legionarism/fascism pe cei care vroiau democrație și respectarea drepturilor fundamentale ale omului. Un Putin își trimite trupele și agresează un stat vecin pentru că vrea să-l „de-nazifice” în timp ce în Canada “democratică” un prim ministru își trimite truple și agresează oameni pașnici care nu sunt de acord cu el ca să scape de “pericolul fascist”. S-a dus de râpă cu mitul stângist apărării drepturilor minorităților – acesta era convenabil doar când majoritatea sunt ceilalți și tu ești eroul în opoziție!

·  să fii dispețuitor față de cei care “hold unacceptable views” trădează instinctul totalitar și violent care e adevărata natură a ideologiei de stânga. Stânga astăzi nu acceptă posibilitatea alternativei, a diferenței, a ereziei. Rebelii de odinioară sunt apărătorii violenți ai ortodoxiei de fier de azi. Halal progres! Azi în Canada, până și purtarea steagului național și invocarea cuvântului “libertate” te face nazist, adorator al supremației albe, rasist, ce mai, un veritabil păcătos fără speranță de mântuire. Pentru că în teologia politică a stângii nu există mântuire a celor păcătoși, ci doar răzbunare și pedeapsă!

·  “Go home”, “you have no place here” sunt mesajele atât de răspândite în Canada ultimelor 3 săptămâni peste tot, nu doar in media și pe buzele politicienilor de stânga, și în suflețelele pline de incluziune, toleranță și compasiune pentru marginal al progresiștilor canadieni. De fapt “go home” si “you have no place here” trădează instinctul fascist al ocupării centrului, al arătării de forță a propriului statut și a eliminării diferitului, deocamdată prin izolare, cenzurare, dezumanizare simbolică. Știm din istoria că asta a fost doar începutul unui drum pe care nu vrem să îl mai vedem inițiat, nici măcar în fazele sale precoce. Afirmațiile primului ministru referitoare la nevaccinati ca “ocupând spațiu – și ceva trebuie făcut cu privire la asta” (afirmație făcută cu vreo 3 luni înainte de protestul camionagiilor) reflectă punctul de pornire al unui drum ce poate duce la Auschwitz. Nenorocirea e că foarte mulți de la stânga încurajează o astfel de violență fascistă…

·  Monopolul pacifismului stângist, o mitologie bibelou pentru cine a trăit în intestinele pestilențiale ale regimului comunist, este fisurat iremediabil de instigarea și manifestarea violenței nu doar simbolice, a asasinatului de caracter, promovat de guvernul canadian și toată presa aservita politic, ci și a violenței fizice din februarie 18 și 19. Erodarea democrației nu se întâmplă într-o fragedă democrație într-o piață a Universității din România postcomunistă a anului 1990, ci se întâmplă în miezul unei democrații anglo-saxone, coloana vertebrală și garantorul sistemului democratic în lume. În fața revansardei totalitare a unei Rusii mereu flămânde de putere și control, Churchill azi s-ar îngrozi să vadă azi disoluția spiritului democratic în Canada. Pentru dizolvarea spiritului democratic, al respectării opiniilor individuale și a diferențelor de opinie, să mulțumim noii generații de profesori și studenți care au reușit ceea ce KGB a încercat în 50 de ani!

·  Dacă nu sunteți informați cu privire la manifestarea brutală și ilegală a politiei din Ottawa în disperarea protestatanților pașnici, atunci confirmați faptul că masificarea informației prin monopolul corporatist cu finanțare sau supervizare guvernamentală este prin excelență un mecanism de captare și reținere a puterii într-un regim fascist. Indecenta manipulării, distorsiunii, obturarii și ignorarii realității mișcării protestatare în Canada de “legacy” media și social media este demnă de luat în seamă pentru orice dictator din lume. Canada de azi este prototipul Ministerului Adevărului de mâine!

Dispreț, superioritate de clasă, control de fier al fiecărui aspect al vieții, violență, cenzură, ură, vânătoare de vrăjitoare, răzbunare, asta e viitorul unei lumi unde Justin Trudeau va fi replicat în fiecare poziție de putere…

Partea bună în toată această pagină neagră de istorie este faptul că ethosul creștin/evanghelic a fost substratul acestor proteste pașnice, pline de iubire de semen, de libertate, de speranță. După doi ani de fugăreală neurotică sub măști sufocante și vaccinuri cu efecte îndoielnice, s-a putut vedea zâmbetul lin, pașnic, senin al canadianului. Oameni care s-au putut îmbrățișa din nou. Copii care să nu se mai ascundă sub povara măștilor, aduși ca sacrificiu pe altarul nevrozelor celor obsedați de siguranță și egoism. Non-violența, spiritul festiv, determinarea și blândețea christică protestarilor din Ottawa au decoperit falimentul teologiei seculare a progresismului, ortodoxia standard în societatea occidentală, care nu a putut produce decât mișcările violente BLM de anul trecut sau bastoanele și gazele lacrimogene ale pop-idolului Trudeau. Dincolo de ingineriile minciunii ce pretinde a fi adevăr, ale obsesiilor paranoide ale cultului “safe”, există speranță, o umanitate simplă și onestă… Printre norii gazelor fumigene ale poliției, dictatului guvernamental și ale dezinformării mediei din Canada, Dumnezeu a zâmbit din nou…

Expresia populară a lucrului imposibil “când va îngheța iadul” capătă în aceste zile corolarul canadian: “când se dezgheață canadienii”. Știrile pe care românii le pot citi despre evenimentele din Canada ultimelor 3 săptămâni pot fi simple note plicticoase la rubrica “Știri Internaționale”. Este însă foarte posibil ca cititorul grăbit să nu citească de fapt una dintre marile bătălii care se duc în vremurile noastre, o tensiune între două feluri de citire a lumii, a societății, a individului uman, a scopului și modalității de a schimba înspre mai bine societatea umană.

De vreo 100 de ani brandul identitar canadian e o perfectă construcție aflată într-o perpetuă disoluție. Distanța politicoasă, detașarea emoțională, confortul cool, neangajarea în expresii tăioase, clare, univoce, toate acestea sunt parte a brandului identitar canadian care, prin excelență, se definește prin negație și hibridizare: nici britanici, nici francezi, nici americani, nici prea prea, nici foarte foarte. O căldicică aplatizare care dă naștere unei mediocrități plicticoase la toate nivelele corpului social! De fapt toate acestea sunt caracteristici ale unei spritualități protestante, cumințită în era postbelică de chingile secularismului instituționalizat cu forța, încet dar sigur, în toate instituțiile sociale.

Ei bine, iată că în ultimele trei săptămâni calmele deviații tectonice de la sufocanta docilitate politicoasă au izbucnit în vulcanica reclamare a unei identități furate de activismul sufocant al ultimilor decenii. Trauma colectivă a mișcărilor de protest din Canada ultimelor săptămâni sunt nu doar rodul celor 2 ani de abuzuri politice cu miros sanitar, ci și a celor 7 ani de totalitarism soft al primului ministru, Justin Trudeau, fundatură necesară și suficientă a ideologiei stângiste. În aceste proteste se regăsesc ultimele încercări de a păstra fibra morală a identității canadiene, a spațiului unui dialog și a unei libertăți individuale ce lasă suficient loc pentru perdeaua oricăror vicii private. Contra-reacția la această reclamare a libertății individuale este de fapt simptomul unei boli teribile a civilizației occidentale: cufundarea în nihilismul progesist al unei politici identitare ce mereu caută să se definească în termeni colectivi.

Să mă explic.

Ce se întâmplă în Canada acum e zămislit în pântecele ideologic al trecutului, ce se crede mereu progresist, și care prefigurează progeniturile care vor popula viitorul nu prea îndepărtat. Canada este laboratorul de experiment al guvernării viitoare. Privind la evoluțiile canadiene ce se oferă spre disecție ochiului global, putem vedea nu doar viitorul galopant al generațiilor formate în calapodul establishmentului progresist, ci și trecutul unei Românii care a suferit toxicitatea paternalismului statal sufocant, care a schingiuit generații întregi cu sloganurile identităților colective. În numele protecției publice și a siguranței colective, indiscreția guvernamentală era mereu vecinul regăsit în toate circumstanțele vieții. Până și naziștii credeau că prin camerele de gazare fac un bine colectiv prin sufocarea indezirabililor, sursă de “infecție” și “poluare”. Când guvernul devine sursa și definitorul binelui public, al colectivismului emoțional, atunci orice viciu de putere se poate exercita având justificarea potrivită. În numele unui mesianism colectiv (de clasă, rasă, a protejării identității naționale, religioase, a minorităților, a celor bolnavi/vulnerabili, etc.), orice demonizare a individului nu numai că este permisă, ci devine industria de sens a celor ce își acoperă eșecul responsabilității individule cu sloganuri generoase și altruiste. Banalitatea răului este întotdeauna anesteziată și plusată de scopurile altruiste! Marii criminali ai trecutului, Hitler, Stalin, Mao, ar fi fost azi activiști ai justiției sociale, apărători ai siguranței publice, în topul preferințelor de investiție simbolică, emoțională și filosofică pentru că ei urau individualismul, apelau la emoția “altruistă” și gândeau  grandioase șantiere ale identităților colective.

În Canada postbelică, investiția de sens, ordine și siguranță în ordinea politică, pe filiera liberalismului clasic, post-puritan, a deschis calea acceptării paternalismului guvernamental, pe filiera stângismului injectat în mai toate venele canadiene. Ori în Canada recentă, de cel putin  vreo 20 de ani, zona universitară, cea care oferă sursa cea mai importantă a celor ce iau decizii în societate, este plină de un fel de răzbunare revanșadă față de propriile complexe și frustrări, mizând tot mai mult pe elementul colectiv și demonizând tot mai mult elementul de guvernare a individului din perspectiva propriului interes. Da, individul, cu propriul interes, crează o realitate incomodă, cu diferențieri și inegalități, dar pe baza contractului și convenției dintre actori responsabili și liberi să ia decizii pentru sine. Ori o societate bazată pe identități colective vede nu o convenție relativă între indivizi, ci își clamează un rol mesianic, de salvare a colectivului de rasă, clasă, etc. Cu alte cuvinte, se face tranziția de la convenționalismul limitat, bazat pe negociere, compromis, la teologia politică seculară, cu valențe religioase, absolute. De aici și riscul implicit al coerciției absolute.

Acest segment de populație “progresistă” din Canada este într-o continuă cursă de afișare a virtuțiilor morale, pe cheltuiala celor din trecut sau a celor ce sunt de altă părere. Ei sunt cei care sunt acum la butoanele puterii, pot manevra instituțiile culturale după calapodul propriei filosofii, mizează pe jocul simbolic al emoției, subiectivității, paternalismului/maternalismului statal. În siguranța propriului turn de fildeș a superiorității morale, poți flirta în continu cu sentimentul comunității obiectivizate. Impulsul cultural către colectivism se educă și implementează azi ca terapie pentru excesele individualismului protestant. Oameni care nu-și acordă timp și atenție dincolo de interesul imediat știu să simuleze perfect coeziunea și familiaritatea socială –  vezi mecanismul subliminal al unor procese de socializare colectivă ca celebrele “pijama day”, etc. Acest segment de populație e format, de obicei, din cei care își pot permite vicii individualiste în timp ce clamează virtuțiile colective. Ei își pot continua munca de la distanță pe laptop sau cafenele hipsteriste în timp ce închid sistematic întreaga economie și societate pentru a-i salva, virtual, pe alții de la orice posibil risc real sau imaginar. Acești agnostici sau chiar atei își subliminează instictul religios și devin prozelitiștii seculari, cei care vro să salveze lumea, indivizii, natura, păsărelele, râurile, motănașii, pe toți oamenii și animalele lor. Misia lor e sfântă, importantă, de aici energia și patosul religios cu care le impun altora adevărata revelație și salvare printr-un click, pagină de ziar sau articol de lege.  Ei bine, omul de rând, care are de face cu manualitatea slujbelor mai rudimentare, e constrâns să se plieze pe tiparele soteriologice, ale politicilor zero risc, fără a avea niciun input. El e considerat ne-educat, nu îndeajuns de capabil, chiar ignorant și expus erorilor de judecată. Dacă nu poate fi convins, atunci să fie mântuit cu forța!

Tocmai acest segment al populatiei reprezintă o altă parte a Canadei, care a rămas încă în ethosul tradițional, al unei vitalități a libertății individului care are loc să respire aerul libertății în timp ce își poate controla pornirile de judecată a celuilalt. Aceștia sunt canadienii care măcar sunt onești, fără plusări de joc simbolic: nu au nimic cu tine și te roagă să nu prea ai tu nimic cu ei, ai sfera ta de libertate, respectă-le sfera lor de libertate. Aceștia nu au atât de pregant misiunea de salva pe alții (prozelismul nu e simulat în termeni seculari, ci rămâne definit în termeni religioși), nu îți calculează riscurile, nu se interpun în procesul decizional individual. Ei cer doar libertate sau reciprocitate în autonomie. În timp ce ei se definesc ca indivizi, cu propriile aspirații, nevoi, dorințe, vise, au totodată instinctul trăirii comunale, crează comunități organice, unde coabitarea este naturală, un fapt de viață. Pentru această parte a Canadei, să îți clamezi libertățile individuale este condiția necesară și primă pentru a menține coeziunea socială. O lume total răsturnată axiologic pentru hipsterii progresiști!

Ceea ce asistăm acum este coliziunea dintre cele două plăci tectonice care formează mare parte din constituția identitară a Canadei. Și ce credeți, care dintre cele două elemente ale identității canadiene are instinctul victimar, violent și represiv mai dezvoltat?