Îngerii mei sfătuitori

Pentru prietenii mei apropiaţi, tematica şi tonul discursiv pe care le degajă acest blog sunt prea serioase, critice şi pretenţioase faţă de imaginea mea de omuleţ destul de lejer în comunicare, predispus (de obicei) la glume şi ironii care să destindă orice fel de atmosferă. Calibrajul scriiturii obligă însă la pedanterii lingvistice şi obliterări ideatice care pot transforma abordabilul şi atractivul în neabordabil şi stufos.

Mă gândesc să abordez, în cele ce urmează, fragmente simpa(te)tice din ceea ce se numeşte, în limbajul publicitarilor, a slice of life story.

Aici, în circumferinţa relatării faptelor cotidiene, ţi se oferă graţios şansa ratării comunicării vreunui sens de dragul vorbăriei. În fuga după relevanţa suculentă şi amiciţia interlocutorului, de dragul convivalităţii, banalizezi sentimente şi hiperbolizezi stupizenii. Aşa devorezi preţiosul timp pe care îl are cineva care se decide, cu greu, să te citească, în detrimentul altor activităţi, poate mai plăcute. Totodată, prin secvenţele narative pe care le înşiri în galeria indiscreţiilor vieţii, se crează un sentiment (care ar fi fost nefericit în alte epoci şi conjuncturi istorico-culturale) euforic al trăirii anonime care se felicită pentru celebritatea clipei. Mă refer la acel “consimţământ fericit al victimei” de care vorbea Andrei Pleşu. Retrăieşti banalităţile vieţii, alături de străini/anonimi care te susţin în procesul artistic al figurării, al aparenţei, al deschiderii şi nudismului emoţional pe care le poate implica povestirea, în spaţiul virtual, a întâmplărilor trăite în lumea reală.

Însă despre păcatele şi virtuţile comunicării prin intermediul unui blog voi vorbi cu o proximă ocazie.

Pe cât îmi va sta în putinţă, voi încerca să mă feresc de capcanele artificialităţilor enumerate mai sus.

Am pretenţia (justificată, cred) de a fi un profesoraş specializat în tehnicile de chinuire suavă a talentelor României. Ţin minte primele sfaturi ale “greilor” într-ale predării: “Marius, să îi iei tare, să te impui, să vadă că nu au cu cine se juca!” Şi eu zâbeam şmechereşte, gândindu-mă că nu o să-mi refuz plăcerea de a mă juca eu cu ei!

În sistemul educaţional din România, profesorii mai tineri sunt, de obicei, instruiţi de cei cu experienţă să se impună prin frică, forţă şi autoritate. Uităm însă că ceea ce semănăm, aceea vom secera! Consider drept un semn de slăbiciune  ascunderea după zidurile impenetrabile ale severităţii în faţa unor suflete pe care eşti chemat să le păstoreşti. Şcoala nu e o cazarmă, iar elevii nu-s soldaţi! Când se fac astfel de confuzii, atunci avem de a face cu profesori care-şi clamează sensul existenţei prin frica pe care o impun unor fiinţe firave. Astfel de poliţişti ai sufletelor îşi mângâie orgoliul cu semnificaţia pe care o capătă prin autoritatea impusă, dar mai niciodată câştigată.

Eu consider elevul drept o făptură cu o metamorfoză inversată celei a fluturelui: copilul este asemenea fluturelui adult, cu aripi cât mai colorate şi care zboară toată ziua cu o energie inepuizabilă. Omul adult, pe lângă faptul că de cele mai multe ori îşi pierde aripile, se înveleşte tot mai mult în coconul său comod şi egoist, devenind din ce în ce mai inert cu privire la căutările sufleteşti. Aşadar, ca profesor, mă uimesc de zburdălniciile fluturaşilor pe care îi am în faţă. Nu vreau să îi transform în fiinţe aptere, servile şi ipocrite, perfecte pentru ciclul serial al vieţii sociale, care îi aşteaptă în anii maturităţii.

În aceeaşi ordine de idei, vă mărturisesc că mizez pe latura ludică a umanităţii, conştientizând faptul că copilul este foarte sensibil la imagini, întâmplări concrete, naraţiuni sapienţiale care îşi ating scopul de mii de ori mai bine decât ameninţările sau vocalizele grave. Drept exemplu, vă povestesc o secvenţă din noua mea “strategie” de a impune principiile colaborării la oră.

Fiind un profesor nou la cele 20 de clase la care predau anul acesta, a trebuit să mă prezint şi să abordez platforma comună pe care o voi folosi pentru a putea comunica cu elevii la oră. Mimând severitatea prescriptivă a profesorilor care îşi expun regula nr. 1, regula nr. 2, etc., printre alte “principii, nu reguli”, i-am rugat pe elevi să nu întârzie la oră:

– “După ce intru în clasă, după mine are voie să intre doar directorul sau inspectorul!”

– “Dar ce se întâmplă dacă eu, de exemplu, întârzii şi ajung la oră după Dvs.?”, întreabă un elev mai curajos.

– “Păi atunci am să vă mărturisesc secretul că eu am doi îngeraşi pe umeri: unul negru pe un umăr şi unul alb pe celălalt umăr. Când vei întârzia la oră şi vei intra în clasă după ce am intrat eu, atunci am să le cer sfatul. Din start însă vă spun că îngeraşul ăla negru îmi va şopti: <Nu-l primi la oră, dă-l afară!>”

– “Şi îngeraşul alb, ce o să vă şoptească la ureche?”, mă întreabă întreaga clasă, empatizând deja cu elevul curajos care m-a întrebat primul.

– “Îngeraşul ăla alb îmi va spune: <Hm, dacă a întârziat la oră, hai să îl primim, dar mai întâi joacă-te cu el puţin la tablă şi ascultă-l la lecţie!>”

Intuind dezamăgirea generală exprimată printr-un cor de oftaturi nervoase, mizez pe această reacţie negativă, punând puţină sare pe rana lor:

– “Dragii mei, care înger e mai bun şi de care să ascult?”

– “De ăla negru, el e mai bun ca cel alb!”, iată reacţia unanimă a clasei.

Uite aşa, printr-o pildă sugestivă şi comunicată pe un ton prietenos, chiar puţin comic, am căpătat “trecere” în faţa elevilor. Când se mai întâmplă să întârzie vreun rătăcit, atunci când intră în clasă şi cere permisiunea de a intra, deja rememorează lecţia pe care e sigur că o va prezenta în secundele următoare. Iar dacă cumva îi scapă lui sau mie acest “mic” detaliu, cenzura clasei se pune în funcţiune, restul colegiilor aducându-i  aminte, şi lui şi mie, că trebuie să îl ascult la lecţie dacă îi permit intrarea în clasă.

Dar mă întreb: de unde atâta “cultură enciclopedică” la nişte copii nu foarte citiţi într-ale hermeneuticii răsturnate gnostice? Să numească bun pe îngerul negru şi rău pe cel alb denotă o inversare valorică foarte la modă, prilej de expozee “ultra-ştiinţifice şi savante” în sălile marilor universităţi ale lumii. Sunt mândru să descopăr în copii o inocenţă pragmatică care “bate” erudiţia universitară…  🙂