Tag: comunicare

Despre tăcere (2. De la sublim la patologic şi înapoi)

It’s good to talk! este nu doar un slogan al British Telecom ci, se pare, o bună modalitate de a umple spaţiul vieţii, nu neapărat prea plin de realizări notabile. Câteodată însă, nu e chiar atât de bine să vorbeşti şi nu e neapărat rău să taci. Stereotipiile cultural-religioase şi presupoziţiile psihologice dau culori atât de diverse tăcerii încât e păcat să nu le trecem în revistă.

Dincolo de limbaj, tăcerea vorbeşte. Însă la fel ca şi cuvântul, tăcerea poate fi un pharmakon, leac dar şi otravă.

În gălăgia difuză a spaţiului urban, nimeni nu ne aude liniştea interioară, cea în care testăm de-a valma declaraţiile de dragoste, formulele politicoase şi injuriile violente.

În discuţiile profesionale, politice, în dialogurile din familie, şcoală precum şi în cadrul ordinelor religioase, militare, etc., tăcerea este o veritabilă metaforă a comunicării. Ea este un  performant artificiu discursiv (atunci când se grefează o pauză între două corpuri de discurs), kinestezic (dacă ne gândim la imobilitatea şi liniştea – cu tâlc – ale actorilor comunicării), muzical (acea pauză inevitabilă oricărei partituri) dar şi vizual (atunci când câmpul vizual e copleşit de monocromie).

Percepţiile şi senzaţiile vorbesc mai bine în linişte, pentru că atunci le ascultăm mai atent. Poate că astfel ne explicăm de ce realmente simţim mai multă bucurie şi plăcere în natură, decât în hipergălăgioasele comunităţi rave/disco, surse ce garantează “extazul personal” cu cefaleea şi mahmureala “înălţătoare”.

Tăcerea poate  fi anotimpul unei inimi inocente sau al uneia bolnave. Un suflet se înfăşoară în tăcere ca semn al admiraţiei şi emoţiei sfioase sau dimpotrivă, tăcerea poate fi amprenta chinuitoare a urii, golului şi a sentimentelor patologice.

Tăcerea poate fi o ambiguitate dar şi o claritate mută. Tăcerea unui doctor ca răspuns la o întrebare înfiorător de sinceră şi pesimistă, iată un tabu social care se cere respectat cu sfinţenie.

Tăcerea este o strategie a politeţii dar şi o formă de control şi unealtă a manipulării. Conspiraţia tăcerii e o patologie socială atunci când ea derivă din frică, angoasă. Să ne aducem  aminte de milioanele de martori tăcuţi ai demenţei comuniste din România lui N. Ceauşescu. Din păcate, datorită puterii reale a minorităţii birocraţiei comunicării, lucrurile nu se schimbă radical în democraţie. Tăcerea corporatistă/cea a statului este moneda de schimb între ignoranţa (educată) populaţiei şi complicitatea specialiştilor de comunicare. Putem vorbi deci de o tăcere ignorantă şi de una complicitară.

Tăcerea: mormânt al abuzurilor, al suferinţelor reprimate dar nicicând dispărute, galaxie a frustrărilor şi emoţiilor înnăbuşite. Poate că nu degeaba linişte şi paralizie au aceeaşi rădăcină în ebraică. Tăcerea care învăluie incestul, corupţia, avortul, abuzul, etc., aceasta este o tăcere nocivă, cancerigenă (Eviatar Zerubavel, The elephant in the room. Silence and denial in everyday life, Oxford, 2007). Tocmai de aceea, rana unei astfel de tăceri poate fi vindecată numai prin mărturisirea catartică.

Câteodată tăcerea face diferenţa între revelaţie şi iluzie, chemare şi şarlatanie. Comuniunea cu Dumnezeu într-o închinare liniştită, chiar tăcută, poate fi mai benefică  faţă de închinarea gălăgioasă, stridentă.

O tăcere amputează o dorinţă sau îi poate da avânt.

Tăcerea poate fi ocean în care se îneacă întrebările şi/sau răspunsurile, dar poate fi şi un izvor de inspiraţie pentru rostiri întru viaţă.

Tocmai de aceea, câteodată e de dorit să schimbăm sărăcia gălăgiei cu tăcerea bogată. Poate că atunci vom avea mai multă viaţă în ceea ce gândim, rostim şi împlinim.

Dar oare ce ne facem atunci când nici cuvântul, nici tăcerea nu ne ţin la adăpost de Domnul Dumnezeu? Ce se poate spune atunci când îndoielile omului încearcă să rupă tăcerea lui Dumnezeu?

Îngerii mei sfătuitori

Pentru prietenii mei apropiaţi, tematica şi tonul discursiv pe care le degajă acest blog sunt prea serioase, critice şi pretenţioase faţă de imaginea mea de omuleţ destul de lejer în comunicare, predispus (de obicei) la glume şi ironii care să destindă orice fel de atmosferă. Calibrajul scriiturii obligă însă la pedanterii lingvistice şi obliterări ideatice care pot transforma abordabilul şi atractivul în neabordabil şi stufos.

Mă gândesc să abordez, în cele ce urmează, fragmente simpa(te)tice din ceea ce se numeşte, în limbajul publicitarilor, a slice of life story.

Aici, în circumferinţa relatării faptelor cotidiene, ţi se oferă graţios şansa ratării comunicării vreunui sens de dragul vorbăriei. În fuga după relevanţa suculentă şi amiciţia interlocutorului, de dragul convivalităţii, banalizezi sentimente şi hiperbolizezi stupizenii. Aşa devorezi preţiosul timp pe care îl are cineva care se decide, cu greu, să te citească, în detrimentul altor activităţi, poate mai plăcute. Totodată, prin secvenţele narative pe care le înşiri în galeria indiscreţiilor vieţii, se crează un sentiment (care ar fi fost nefericit în alte epoci şi conjuncturi istorico-culturale) euforic al trăirii anonime care se felicită pentru celebritatea clipei. Mă refer la acel “consimţământ fericit al victimei” de care vorbea Andrei Pleşu. Retrăieşti banalităţile vieţii, alături de străini/anonimi care te susţin în procesul artistic al figurării, al aparenţei, al deschiderii şi nudismului emoţional pe care le poate implica povestirea, în spaţiul virtual, a întâmplărilor trăite în lumea reală.

Însă despre păcatele şi virtuţile comunicării prin intermediul unui blog voi vorbi cu o proximă ocazie.

Pe cât îmi va sta în putinţă, voi încerca să mă feresc de capcanele artificialităţilor enumerate mai sus.

Am pretenţia (justificată, cred) de a fi un profesoraş specializat în tehnicile de chinuire suavă a talentelor României. Ţin minte primele sfaturi ale “greilor” într-ale predării: “Marius, să îi iei tare, să te impui, să vadă că nu au cu cine se juca!” Şi eu zâbeam şmechereşte, gândindu-mă că nu o să-mi refuz plăcerea de a mă juca eu cu ei!

În sistemul educaţional din România, profesorii mai tineri sunt, de obicei, instruiţi de cei cu experienţă să se impună prin frică, forţă şi autoritate. Uităm însă că ceea ce semănăm, aceea vom secera! Consider drept un semn de slăbiciune  ascunderea după zidurile impenetrabile ale severităţii în faţa unor suflete pe care eşti chemat să le păstoreşti. Şcoala nu e o cazarmă, iar elevii nu-s soldaţi! Când se fac astfel de confuzii, atunci avem de a face cu profesori care-şi clamează sensul existenţei prin frica pe care o impun unor fiinţe firave. Astfel de poliţişti ai sufletelor îşi mângâie orgoliul cu semnificaţia pe care o capătă prin autoritatea impusă, dar mai niciodată câştigată.

Eu consider elevul drept o făptură cu o metamorfoză inversată celei a fluturelui: copilul este asemenea fluturelui adult, cu aripi cât mai colorate şi care zboară toată ziua cu o energie inepuizabilă. Omul adult, pe lângă faptul că de cele mai multe ori îşi pierde aripile, se înveleşte tot mai mult în coconul său comod şi egoist, devenind din ce în ce mai inert cu privire la căutările sufleteşti. Aşadar, ca profesor, mă uimesc de zburdălniciile fluturaşilor pe care îi am în faţă. Nu vreau să îi transform în fiinţe aptere, servile şi ipocrite, perfecte pentru ciclul serial al vieţii sociale, care îi aşteaptă în anii maturităţii.

În aceeaşi ordine de idei, vă mărturisesc că mizez pe latura ludică a umanităţii, conştientizând faptul că copilul este foarte sensibil la imagini, întâmplări concrete, naraţiuni sapienţiale care îşi ating scopul de mii de ori mai bine decât ameninţările sau vocalizele grave. Drept exemplu, vă povestesc o secvenţă din noua mea “strategie” de a impune principiile colaborării la oră.

Fiind un profesor nou la cele 20 de clase la care predau anul acesta, a trebuit să mă prezint şi să abordez platforma comună pe care o voi folosi pentru a putea comunica cu elevii la oră. Mimând severitatea prescriptivă a profesorilor care îşi expun regula nr. 1, regula nr. 2, etc., printre alte “principii, nu reguli”, i-am rugat pe elevi să nu întârzie la oră:

– “După ce intru în clasă, după mine are voie să intre doar directorul sau inspectorul!”

– “Dar ce se întâmplă dacă eu, de exemplu, întârzii şi ajung la oră după Dvs.?”, întreabă un elev mai curajos.

– “Păi atunci am să vă mărturisesc secretul că eu am doi îngeraşi pe umeri: unul negru pe un umăr şi unul alb pe celălalt umăr. Când vei întârzia la oră şi vei intra în clasă după ce am intrat eu, atunci am să le cer sfatul. Din start însă vă spun că îngeraşul ăla negru îmi va şopti: <Nu-l primi la oră, dă-l afară!>”

– “Şi îngeraşul alb, ce o să vă şoptească la ureche?”, mă întreabă întreaga clasă, empatizând deja cu elevul curajos care m-a întrebat primul.

– “Îngeraşul ăla alb îmi va spune: <Hm, dacă a întârziat la oră, hai să îl primim, dar mai întâi joacă-te cu el puţin la tablă şi ascultă-l la lecţie!>”

Intuind dezamăgirea generală exprimată printr-un cor de oftaturi nervoase, mizez pe această reacţie negativă, punând puţină sare pe rana lor:

– “Dragii mei, care înger e mai bun şi de care să ascult?”

– “De ăla negru, el e mai bun ca cel alb!”, iată reacţia unanimă a clasei.

Uite aşa, printr-o pildă sugestivă şi comunicată pe un ton prietenos, chiar puţin comic, am căpătat “trecere” în faţa elevilor. Când se mai întâmplă să întârzie vreun rătăcit, atunci când intră în clasă şi cere permisiunea de a intra, deja rememorează lecţia pe care e sigur că o va prezenta în secundele următoare. Iar dacă cumva îi scapă lui sau mie acest “mic” detaliu, cenzura clasei se pune în funcţiune, restul colegiilor aducându-i  aminte, şi lui şi mie, că trebuie să îl ascult la lecţie dacă îi permit intrarea în clasă.

Dar mă întreb: de unde atâta “cultură enciclopedică” la nişte copii nu foarte citiţi într-ale hermeneuticii răsturnate gnostice? Să numească bun pe îngerul negru şi rău pe cel alb denotă o inversare valorică foarte la modă, prilej de expozee “ultra-ştiinţifice şi savante” în sălile marilor universităţi ale lumii. Sunt mândru să descopăr în copii o inocenţă pragmatică care “bate” erudiţia universitară…  🙂

angels

%d bloggers like this: