Când eram un adolescent rebel şi persiflant cu toate valorile tradiţionale, mă uitam la creştini ca la o specie de Neanderthal în ceea ce priveşte gândirea, sensibilitatea şi gusturile lor estetice. Mi se părea subuman determinismul religios al celor care invocau divinitatea pentru ploile târzii dintr-o vară secetoasă. Jubilam ironic cu argumentele non-factuale, ale tradiţiei de mâna a şaptea, aduse de unii creştini “evlavioşi”. Consideram credinţa religioasă drept un receptacol al dorinţelor autoidolatre, o rămăşiţă a unei ignoranţe primitive.
În ultimă instanţă, cum să crezi într-un Dumnezeu care refuză să-ţi răspundă la “salutul” pe care i-L adresezi? Genul de politeţe pe care o invocam se aplica însă preferenţial, unidirecţional, doar celorlalţi (recunoaştere tardivă şi insuficient de pilduitoare pentru cei pe care îi văd paşind aceleaşi cărări întunecoase).
Credinţa în necredinţă urmată de credinţa în Dumnezeu are hatârul ciudat de a produce o ironică schimbare de poziţie între un copil într-ale credinţei şi un matur. Copilul se încăpăţiează atât de uşor să nu creadă şi să refuze îmbufnat orice doar pentru că cineva are curajul şi demnitatea să nu îi se prezinte la raport. Maturul este credinciosul care poate da dovadă de mult mai multă raţiune şi care poate cuprinde o perspectivă mult mai largă decât cea a mâinilor flămânde de evidenţe palpabile.
În versetul 1 din cap. 12 al Epistolei către Evrei suntem îndemnaţi să luptăm în alergarea noastră împotriva a două lucruri care ne împiedică alergarea: piedicile (oricare ar fi ele) şi păcatul. În versetele 2 la 4 suntem îndemnaţi să privim la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, care s-a împotrivit păcatului până la sânge. În versetele 5 la 11, autorul epistolei ne explică care este rolul pedepsei şi al suferinţei, încurajându-ne să nu ne pierdem demnitatea de fii tocmai în mijlocul pedepsei.
Tocmai în mijlocul acestei suferinţe urmează versetele 12 –13 care explică faptul că sfinţirea are un aspect comunitar: poate să îl zidească sau să îl împiedice pe cel de lângă mine. Dar dorinţa legitimă a unui creştin care înţelege rolul suferinţei şi al pedepsei din partea lui Dumnezeu trebuie să fie acela de a fi un model tocmai în aceste circumstanţe ale suferinţei sfinţirii pentru a-l vindeca şi de a-l încuraja pe cel ce şchiopătează, care este mai slab. Tocmai de aceea versetele 14 până la 17 vizează lucrurile pe care trebuie să le urmărim cu toţii (accentul cade din nou pe aspectul comunitar) pentru a-L vedea pe Dumnezeu. Dar oare ce legătură este între versetele 17 şi 18?
Versetele 18 la 24 formează un tot unitar ideatic. De la versetele 18 la 21 autorul ne spune că noi nu ne-am apropiat de muntele Sinai, enumerând elementele de natură empirică care dovedeau prezenţa Domnului Dumnezeului lui Israel. Cei ce au fost mântuiţi din Egipt nu au văzut nici un chip, dar au văzut focul, negura, întunericul, furtuna, sunetul de trâmbiţă, glasul care îi cutremura pe toţi. Ei s-au apropiat de Dumnezeul care se exprima atunci prin elemente vizuale, sonore, care creau o atmosferă în care aveai toate premisele să te temi de acest Dumnezeu.
De multe ori credem că în momentele de goliciune ale (ne)credinţei ar fi mai bine să ni se arate Dumnezeu într-un mod vizibil, care astfel să ne încurajeze şi astfel să ne putem continua alergarea. Dar textul ne spune că noi trebuie să fim chiar o pildă şi o încurajare tocmai în aceste încercări pe care le avem, urmărind pacea şi sfinţirea ca, în cele din urmă, la finalul alergării pe pista acestei lumi, să Îl putem vedea pe Dumnezeu aşa cum este El.
De ce ne-am apropiat noi?
Ne-am apropiat de
- Muntele Sionului;
- cetatea Dumnezeului Celui viu, Ierusalimul ceresc;
- zecile de mii; adunarea în sărbătoare a îngerilor;
- Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri;
- Dumnezeu, Judecătorul tuturor;
- duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi;
- Isus, Mijlocitorul legământului celui nou;
- sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.
Oare ce să însemne toate aceste elemente, care să fie legătura lor cu întreg contextul de până acum, care este legătura între toate aceste elemente şi care este însemnătatea lor pentru zilele noastre?
În primul rând să observăm că autorul aşează versetele 18 – 21 într-un raport contrastant cu versetele 22 – 24. Al doilea set de elemente pare a fi calitativ superior primului set de elemente prin care ne puteam apropia de Dumnezeu. Avem de-a face cu descoperirea lui Dumnezeu ce ţine de revelarea Sa strict legată de doi munţi: Muntele Sinai, prin care israeliţii puteau să se apropie de Dumnezeu prin elemente empirice şi Muntele Sionului.
În Psalmul 132, David descrie locuinţa pentru Domnul Dumnezeul lui Iacov pe Muntele Sionului:
Acesta este locul Meu de odihnă pe vecie; voi locui în el căci l-am dorit (Ps. 132:13-14).
Pe acelaşi Munte s-a construit Templul Domnului, iar tot acolo (indiferent cum am considera acest munte – pe pământ sau simbolic, ca fiind comunitatea credincioşilor -) Domnul Însuşi va veni în ziua Sa să judece lumea şi să stăpânească asupra poporului Său (Ioel, cap. 3, în special versetele 14-21). Oare noi nu facem parte din Templul de pietre vii al Domnului a cărui piatră de temelie este Isus Hristos? Oare noi nu vom fi ca Biserică slăvită împreună cu Domnul, când Acesta va veni pe Muntele Sion, în ziua judecăţii Sale?
În aria semnificaţiei locuinţei lui Dumnezeu pe care Şi-a ales-o pe pământ, Muntele Sion, Templul şi cetatea Ierusalimului formează un tot unitar. Noi avem promisiunea Domnului că vom face parte din cetatea sfântă, noul Ierusalim ceresc, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei, promisiune făcută de Domnul nostru în Apocalipsa 21.
Zecile de mii şi adunarea în sărbătoare a îngerilor erau semnul prezenţei lui Dumnezeu, atât la Muntele Sinai (Deut. 33:2), precum şi în cerurile lui Dumnezeu descrise în Apocalipsa, capitolele 4 şi 5.
Dumnezeu, Judecătorul tuturor este o realitate pe care o cunoşteau atât evreii de odinioară, cât şi noi, Biserica lui Isus Hristos. De aceea, avem nevoie de neprihănirea şi desăvârşirea pe care le putem avea doar prin lucrarea Domnului Isus. Pentru că avem un Mijlocitor desăvârşit (nu unul nedesăvârşit, ca Moise) şi un sânge al legământului desăvârşit, însuşi sângele Fiului lui Dumnezeu, ne-am apropiat de comunitatea lui Dumnezeu din care facem parte, de duhurile celor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi.
Sângele stropirii prin care am intrat în legământ cu Dumnezeu este mult mai preţios decât sângele animalelor jertfite la Sinai şi în întreg vechiul legământ pentru că este sângele Fiului lui Dumnezeu. Dar oare de ce acest sânge „vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”?
Sângele lui Abel a strigat la Dumnezeu în ceruri împotriva fratelui său, Cain, împotriva fărădelegii pe care acesta a comis-o. Cain a ajuns la uciderea fratelui său când a refuzat sfatul lui Dumnezeu din Geneza 4:6-7 şi când a refuzat să fie păzitorul fratelui său (Geneza 4:9). Cu atât mai mult va striga sângele lui Isus Hristos (mult mai preţios decât sângele lui Abel) la Dumnezeu ca acuzaţie împotriva mea dacă am atitudinea lui Cain. Când ajung, prin neveghere, un ucigaş de frate, atunci sunt deja pe calea de a deveni eu însumi sinucigaş (vezi Ezechiel 2:17-21; 1 Timotei 4:16; Fapte 20:26-28).
De aceea, versetul 25 ne îndeamnă:
Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri.
Oare de ce autorul epistolei şi-a permis permutarea Cel ce vorbea pe pământ în locul aţi văzut că v-am vorbit din ceruri din Exod 20:22? Un răspuns pertinent ar fi diferenţa dintre situaţia din Exod: atunci Dumnezeu vorbea din ceruri prin elementele fizice, vizuale şi sonore ce ţineau de pământ, iar acum, în Noul Legământ, El vorbeşte din ceruri atât prin vis, vedenie cât şi prin fratele meu: avem cetăţenie cerească, viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în ceruri, am fost binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări cereşti, etc.
Versetele 26-27 continuă accentuarea importanţei vegherii asupra fratelui meu prin faptul că aparţinem de o împărăţie care nu se poate clătina. Autorul citează din cartea Hagai, ca o carte care enunţă principiile reconstrucţiei Casei Domnului din timpul proorocului vechi-testamentar, dar se referă dintr-o dată la o altfel de Casă, a cărei slavă va fi mult mai mare. Hagai profeţeşte Templul slăvit al lui Isus Hristos, singurul lucru de pe pământ care va rămâne atunci când ordinea finală a unui nou univers va fi iniţiată de Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Lui.
Atitudinea mea faţă de vegherea fratelui meu este dată de atitudinea mea faţă de Dumnezeu: dacă Îl voi avea viu în conştiinţa mea ca un foc mistuitor, închinarea mea va fi plăcută, cu evlavie şi cu frică, atunci şi relaţiile mele în comunitatea lui Dumnezeu vor fi amprentate cu valorile lui Dumnezeu, voi fi conştient de valoarea fratelui meu în faţa lui Dumnezeu, şi voi face tot ce ţine de mine să croiesc cărări drepte cu picioarele mele pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat (12:13).
De aceea, orice efort, orice lucrare ce ţine de zidirea Casei Domnului Isus Hristos trebuie să fie fundamentată pe temelia dragostei – capitolul 13:1-3, aspectele ei fiind primirea de oaspeţi şi compasiunea faţă de cei ce sunt în suferinţă.
Dar care sunt elementele ce împiedică zidirea Casei Domnului? Exact aceleaşi care le găsim în eforturile de reconstruire din timpul lui Hagai, Zaharia, Neemia, Ezra:
- relaţiile în familii (cap. 13, v.4);
- iubirea de bani (cap. 13, v.5);
- frica de oameni (cap. 13, v.6).
De aceea, să ne aducem aminte de înaintaşii noştri, de problemele cu care s-au confruntat şi pe care le-au biruit, care în mare măsură sunt şi problemele noastre şi să le urmăm credinţa, pentru că resursa este aceeaşi:
Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci (cap. 13, v.8).
Bazaţi pe jertfa lui Isus Hristos, autorul epistolei ne îndeamnă să aducem şi noi jertfa de laudă (v.15), jertfa binefacerii şi a dărniciei (v.16), jertfa ascultării (v.17), jertfa rugăciunii (v.18-19), capitolul 13 terminându-se cu binecuvântarea şi ultimele ştiri ale autorului epistolei pentru destinatari.
În mod paradoxal, acuzaţia pe care o aduceam creştinilor atunci când eram ateu, cea de semnificare arbitrară, fără consistenţă în plan real, palpabil, tocmai această acuzaţie mi-ar fi fost adresată atunci când clepsidra universului s-ar fi întors la ceasul marii judecăţi (clipele se scurg implacabil, indiferent de seriozitatea sau ironiile pariorilor care vor să planifice viitorul).
Acum înţeleg resorturile tainice, şi totuşi vizibile, prin care pot crede într-un Dumnezeu pe care nu-L văd. Rănile Mântuitorului, pricinuite de nebunia oamenilor, sunt semnul prin care El îmi răspunde, cu dragoste, salutului pe care Îl adresez în fiecare dimineaţă. Deconstruindu-l pe Nietzsche, aş putea spune că, văzând puternica mântuire a celor care îi sunt ucenici, pot crede în Mântuitorul care îi învaţă!
Alonewithothers's Blog 