Olimpiada tiranilor (3. Căderea mesianică)

There is no greater tyranny than that which is perpetrated under the shield of the law and in the name of justice. (Montesquieu)

Pentru că tentațiile totalitare sociale sunt o multiplicare violentă a celor individuale, am considerat oportună aventurarea prin tărâmul tiraniilor ce ne pândesc azi luând mai întâi precauția descoperirii propriei erori hermenutice, cea a rezolvării problemelor lumii prin situarea dinafara lor. Ochiul care nu se vede pe sine are o cât se poate de anapoda apucătură de a folosi binoclul istoriei, neajunsurile acesteia din urmă reclamând parada nihilismului pentru că, nu-i așa, vremea anxietăților este timpul profeților. Ori timpul acestor profeți este și desfătarea falșilor profeți, bucuroși de clientela disperată în a le cumpăra idolii salvatori. Tocmai de aceea am continuat cu un crochiu clinic al tiranilor și, mergând pe urmele cărții Tyrants: A History of Power, Injustice & Terror a profesorului Waller E. Newell, am observat că despoții din istorie se pot grupa în (1) tirani posesivi/hedoniști, (2) reformatori sau despoții benevolenți și (3) tiranii milenariști. Dintre toți cei enumerați, aceștia din urmă sunt cei mai violenți și periculoși tocmai pentru că … sunt tineri, idealiști și vor să facă lumea un loc mai bun!

1. Cum psalmiști ratați devin demoni gălăgioși

Lumea e plină de suferință a inocenților, rugă a victimelor oprimate, batjocură a celor fără de inimă, etc. O întreagă ligă a poeților și artiștilor a meditat la această priveliște a sanctuarului pustiit, a vieții stoarse de vlagă și demnitate. Nu poți rămâne insensibil și nepăsător în fața unei astfel de tragedii cosmice! Doar revoluția, pumnul ridicat, eliminarea celor vinovați, eliberarea celor captivi, pot aduce zorile unei noi ere, o eră a păcii, a egalității și prosperității tuturor.

Oare cum ar fi arătat istoria secolului trecut dacă Hitler nu ar fi acumulat frustrare socială și mânie revoluționară și în cele din urmă ar fi fost admis la Academica de Arte, Lenin nu ar fi suferit radicalizarea în urma executării fratelui său ca atentator la viața țarului Alexandru sau dacă Mao nu ar fi suferit complexul originii sale țărănești? Ar fi schimbat toate aceste contexte radicalizarea revoluționară a acestor tirani? Nu e deloc neglijabilă zestrea psihologică în care sunt aruncate ideile rebeliunii și radicalismului utopic dar dincolo de particularitățile psihologice ceea ce rămâne comun este mânia justificată și agresivitatea justițiară care devin indispensabile proiectului justițiar de re-modelare a lumii.

În Ferma Animalelor G. Orwell a surprins magistral această cădere înălțătoare a tiraniei luminate, benevolente, în numele utopiei egalitariste. Animalele ridicate împotriva nemilosului lor stăpân uman, exploatator și insensibil, ajung să trăiască o tiranie și mai asupritoare sub comanda celor ce i-au condus în revoltă.

Pe lângă multitudinea eroilor faustici din literatura cultă, o altă variantă, foarte populară de altfel, a acestei căderi înălțătoare a eroului tragic o găsim în literatura pop: Anakin Skywalker este tânăr, sensibil, altruist, dedicat altora, pasional în facerea binelui și totuși… este prins în chingile durerii pricinuită de moartea mamei sale ca urmare a unor nedreptăți sociale cumplite (sclavie, etc.), se revoltă împotriva lentorii și insensibilității birocratice față de rezolvarea problemelor stringente ale galaxiei și ajunge să o strivească pe cea iubită ca efect al potențării malefice a resurselor angajate tocmai pentru protecția celei iubite. Cel care a fost avertizat de contele Doku: Twice the pride, double the fall! ajunge să creadă că trecând de partea întunecată I have brought peace, freedom, justice, and security to my new Empire!

Militanții profesioniști devin obiectul ascultării din noua ordine instalată. Noii eliberatori devin, la rândul lor, noii oprimatori! Orice progres și vis utopic este supus recesivității post-adamice. Îngerul cu sabie de foc încă păzește intrarea în Eden ca să păzească drumul care duce la pomul vieții! De altfel discuția oamenilor față în față cu Dumnezeu începe cu o poruncă dată oamenilor; ”păziți grădina!” și se termină cu o altă poruncă, dată însă îngerilor: ”păziți drumul care duce în grădină!” (Gen. 2-3) Utopia este tocmai efortul sușinut în a sparge bariera acestei cenzuri a lui Dumnezeu!

2. Vortexul umanitarismului colectiv

Dintre toate pasiunile umane, cea pentru îndreptarea nedreptăților este cea mai des folosită în multiplicarea  suferințelor și a injustițiilor umane. Nimeni nu vrea să facă răul pe gratis – întotdeauna îl vinde în ambalajul unui mai bine atractiv,  dezirabil. Problema este că nu se poate construi o lume mai bună pe baza nervului și mâniei. Revoluționarii sunt dispuși să treacă lumea mai întîi prin focul purificator pentru a se bucura în noul mileniu utopic. E o temă recurentă ce se regăsește în mentalul creștin-gnostic, budist, iluminist și postmodern. De altfel linia nihilismului revoluționar, utopic, se scurge prin canalele istoriei dinspre eco-anarhiștii progresiști din campusurile universitare de azi înspre teoreticienii post-structuraliști, mergând apoi prin vortexul marxist, iluminist și ajungând până la refuzul noțiunilor pietiste de ordin religios și montarea ”științifică” a radicalismului iluminist, a filosofiei mecaniciste, deterministe, a lui Spinoza. Filosofie care devine eliberatoare dar și deschisă oricărei viitoare tiranii în numele elibrerării tocmai pentru că nu doar permite ci face necesară o filosofie a determinării sociale, precedată de o hermeneutică biblică corespunzătoare (o lectură nu doar utilă ci chiar obligatorie în înțelegerea rădăcinilor iluministe ale totalitarismului o reprezintă cartea lui Jonathan I. Israel, Radical Enlightenment: Philosophy and the Making of Modernity, 1650-1750, OUP, Oxford, Jul 18, 2002)

Deficitul relației cu Dumnezeu se cere suplinit de o febrila activitate (ipocrită, militantă, violentă) în raport cu semenul – chestiune valabilă atât la religioșii atei cât și la ateii religioși! De la Cain se tot rostololește în istorie crima cu un scop, de multe ori justificată ca fiind nobilă, retauratoare a justiției, revendicativă…  Tocmai zilele noastre probează cât se poate de clar că cei care fac răul nu-l fac pentru că sunt monști cu chipuri deformate ci oameni chiar cultivați, cu Phd-uri, citiți și răs-citiți, dar care au o misie salvatoare. Păstrând proporțiile de nivel, totuși militanții statului islamic au același avânt revoluționar, nihilist și ucigaș ca anarho-socialiștii de prin campusurile universitare occidentale sau neo-naziștii de prin cartierele mărginașe ale metropolelor europene. Încearcă doar să îi convingi că etichetarea lor e stâlcită, că victimele sunt pretutindeni tocmai pentru că mai toți au fost într-un fel sau altul ucigași! Tocmai febra activismelor de tot felul din zilele noastre trădează aproape universala condescendență, dorință rivalică, violență simbolică (a supremației propriei poziții filosofice), lingvistică (etichetările, cenzura, corectitudinea politică) și de poziție (persiflarea, desconsiderarea, izolarea, refuzul dialogului) care se traduc apoi în violențe cât se poate de tangibile, fizice. Nicio poziție intelectuală, ideologică, politică, religioasă – fundamentalistă sau progresistă – nu a scăpat de acest virus al violenței, în toate formele ei amintite! (Altruismul răului)

Patimile revoluționarului justițiar: când politica devine un substitut pentru religie, atunci

– speranțele umanității atârnă de alegerile, capriciile și efemerele virtuți ale politicienilor,

– argumentația se închide în patima singurului unghi de vedere,

– semenul este redus la un simplu ghem de opțiuni corecte sau incorecte,

– acțiunea dincolo de morală se cere tocmai in numele moralei.

Când politica devine substitut pentru religie, orice formă de violență este nu doar posibilă ci cu necesarmente invocată ca și soluție la impasul numărului mereu disputat de erori cu pretenții de adevăr.

Nu e deloc întâmplător faptul că mulți dintre tiranii (cam toți de fapt) milenariști au început destul de timpuriu – în jurul vârstei de 30 de ani – ascensiunea în politică. Iar ascensiunea politică era întotdeauna alimentată de lecturile utopice, ale umanitarismului radical ce reclama activismul ca modus operandi.  Что делать? (ce este de făcut?) al lui Lenin este musai însoțit de Hasta La Victoria Siempre Comandante Che Guevara plus deviațiile lingvistice din engleză sau arabă ale militanților utopianismului recent (cu precădere progresist și islamist).

Dacă ne uităm la fascism, observăm că el a fost mai întâi o efervescență a rebeliunii culturale, ce s-a instituționalizat apoi în revoluție politică. “Hysterical realism” nu e doar un concept literar ci era deja o banalitate cotidiană în Italia de la trecerea secolului XIX-lea în secolul XX-lea. Înainte de a fi o mișcare politică fascismul este una culturală, este isterizarea maselor ca agent revoluționar înspre instaurarea unei idilice/utopice societăți (internationaliste în variantă comunist-progresistă, naționalistă în fascismul naționalist sorelian). Violența rebelă a oamenilor ca răspuns la violența sistemului asupritor este exact aluatul care dospește în fascism (cel “bun”, justificat, revoluționar) (fac referire mai ales la The Birth of Fascist Ideology: From Cultural Rebellion to Political Revolution by Zeev Sternhell, Mario Sznajder, Maia Asheri).

Istoria este filosofia în exemple. Iar tiranii milenariști au știut aproape la perfecție să facă istoria accesibilă oamenilor de rând, ”deschizându-le” mintea și apetitul pentru corecta ei interpretare:

Such consciousness on the part of the workers can only be expressed by the class party, which is in the last analysis the deciding factor in transforming the bourgeois crisis into the revolutionary catastrophe of all of society. In order to save society from the maremágnum into which it has fallen, it is therefore necessary that there should be a collective revolutionary organ of thought and action that can channel and illuminate the subversive will of the masses. For this task the ruling class is incapable of offering any help, because it cannot discover appropriate new forms with which to liberate the productive forces that exist and direct them toward new development. (Amadeo Bordiga, Battaglia Comunista, No. 7, 1952)

În plină desfășurare a ravagiilor totalitarismului comunist și la foarte scurtă perioadă după falimentul celui fascist Eric Hoffer, un contemporan al lui G. Orwell,  scria The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements (1951), o carte polemică despre

• patologiile credinței revoluționarilor,
• despre unghiurile moarte ale vizionarismului lor,
• despre nevoia lor a aduce schimbare și oportunități nelimitate,
• de a găsi subtitute pentru lipsurile identificate,
• de a găsi și convinge potențiali prozeliți ai cauzei lor,
• de a le descoperi spiritul auto-victimzator, identificându-i ca ”indezirabili” de către cei de la putere,
• de a-i chema la acțiune, unificându-i într-o mare masă a revoluționarilor.

Dar autorul ne spune că nimic nu e posibil fără frustrare și fixațiile ei:

All the true believers of our time—whether Communist, Nazi, Fascist, Japanese or Catholic—declaimed volubly (and the Communists still do) on the decadence of the Western democracies. The burden of their talk is that in the democracies people are too soft, too pleasure-loving and too selfsh to die for a nation, a God or a holy cause. This lack of a readiness to die, we are told, is indicative of an inner rot—a moral and biological decay. The democracies are old, corrupt and decadent. They are no match for the virile congregations of the faithful who are about to inherit the earth. (Eric Hoffer, The True Believer: Thoughts on the Nature of Mass Movements, Harper Collins, 2010, p. 163)

Ecoul unui text ca acesta

“Emancipatory politics must always destroy the appearance of a ‘natural order’, must reveal what is presented as necessary and inevitable to be a mere contingency, just as it must make what was previously deemed to be impossible seem attainable.” – Mark Fisher

cere de la sine un răspuns ca acesta

The twentieth century was host to systems of doctrinal conviction that made unorthodox belief a capital affront, made conflict mortal, and all enterprise sacrificial (A. James Gregor, Totalitarianism and Political Religion: An Intellectual History, Stanford University Press, 2012, p. xi).

Este deci  posibilă o cură pentru aceste tentații totalitare cât se poate de benevolente și altruiste în aparență?