Canon după Psalmul 73
Presupun că forfota continuă a oamenilor după o bucată de pâine este un prilej de exegeză întortocheată pentru îngeri (sau pentru civilizaţiile extraterestre – în varianta acceptabilă şi suficient de “raţională” pentru “freethinkers”).
Cinci sau şase zile pe săptămână, în fiecare dimineaţă, arterele oraşului se încarcă de “muncitorii” conştiincioşi dar cam plictisiţi de noua zi de muncă. Mijloacele de transport în comun devin torente gălăgioase care se răsfiră apoi după o geometrie fractală şi un algoritm eficient. Trebăluind frenetic după optimizarea targhetelor şi depăşirea planului de vânzări, cam toată ziua de lucru te învârţi ameţit printre umbre vorbitoare. Seara se desfăşoară acelaşi ritual cotidian, însă la viteze lente şi cu vector inversat: venele urbei se umplu de omuleţii storşi de vlagă, ducându-i înapoi în cartierele-dormitor unde aceştia îşi reîncarcă speranţa de viaţă tihnită în vise glamuroase, dar nicicând concretizate.
În sordidul ritual de seară, încărcându-ţi moleculele obosite cu fiorii audio-vizuali ai spectacolului indecenţei personajelor de succes de la televizor, parcă îţi vine să regreţi stropul de corectitudine şi omenie pe care îl păstrezi (încă) în amintirea sfaturilor părinteşti:
Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi.
Într-adevăr, nimic nu-i tulbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime.
N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu sunt loviţi ca ceilalţi oameni.
De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte.
Li se bulbucă ochii de grăsime, şi au mai mult decât le-ar dori inima.
Râd, şi vorbesc cu răutate de asuprire: vorbesc de sus, îşi înalţă gura până la ceruri, şi limba le cutreieră pământul. (Ps. 73:3-9)
Când ţi se inoculează mecanismul de cauzalitate mândrie (think big! – high quality self esteem) – agresivitate (be smart! – a top class personal branding quality) – succes (be the one!), începi să te îndoieşti:
De aceea aleargă lumea la ei, înghite apă din plin şi zice: „Ce ar putea să ştie Dumnezeu, şi ce ar putea să cunoască Cel Prea Înalt?”
Aşa sunt cei răi: totdeauna fericiţi, şi îşi măresc bogăţiile.
Degeaba dar mi-am curăţit eu inima, şi mi-am spălat mâinile în nevinovăţie: căci în fiecare zi sunt lovit, şi în toate dimineţile sunt pedepsit. (Ps. 73:10-14)
Oriunde ai fi în lumea asta, te simţi împresurat de filosofii ale rapacităţii puse în termeni de succes personal şi filosofii ale vulgarităţii transcrise în vizualitate “sexy” cu orice preţ, vizualitate care să acopere lipsa de semnificaţie a unui suflet atrofiat.
M-am gândit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zadarnică mi-a fost truda, până ce am intrat în sfântul locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi. (Ps. 73:16-17)
Susurul blând sau chiar tăcerea condescendentă a lui Dumnezeu sunt mai înţelepte decât infernul zgomotos al fabricilor de clone mulţumite. Printre sclipirile contrafacerilor masive de fericire, mass-media ne injectează picăturile de realitate crudă, sinucideri, divorţuri şi răutăţi mondene. Imersia cu orice preţ în fericirea clipei are întotdeauna un tarif împovărător! S-ar părea că prelingerea clipei în oceanul veşniciei rugineşte poleiala de succes imediat sub care se ascund datorii morale, rupturi afective, boli neînţelese şi, evident, nedorite.
Lucrurile şi banii sunt mijloace efective de a obţine împlinirea unor necesităţi. Marea belea din ziua de astăzi este că marketingul pervers îţi creează continuu nevoi de care “nu ai chiar neapărată nevoie”. Tocmai de aceea este mare lucru să-ţi păstrezi luciditatea în paradis! Să ştii să munceşti pentru a avea apoi timp să te bucuri! Să ştii cum şi ce să faci cu banii fără a uita însă să celebrezi iubirea de aproape! Să trăieşti savoarea clipei, cu cât mai mult dacă eşti tânăr, fără a-ţi avorta viitorul cu bucuriile lui potenţiale. Şi, nu în ultimul rând, să păstrezi o încredere decentă în Cel care este dincolo de timp, pentru a te bucura de El atunci când şi tu vei ieşi din timpul istoriei umane. Atunci, cu adevărat poţi spune că deţii o experienţă mai bogată decât cea a celor îndopaţi cu fericirea efemeră.
Însă eu sunt totdeauna cu Tine, Tu m-ai apucat de mâna dreaptă; mă vei călăuzi cu sfatul Tău, apoi mă vei primi în slavă.
Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea şi inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele şi partea mea de moştenire. Căci iată că cei ce se depărtează de Tine, pier; Tu nimiceşti pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioşi.
Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Ps. 73:23-28)
P S. :
Următorul pasaj muzical din Fiddler on the roof ni se oferă drept o oglindă a dorinţelor noastre, mai mult sau mai puţin ascunse. Aşadar, bucuraţi-vă de un mic şi relaxant exerciţiu de sinceritate! 🙂
Alonewithothers's Blog 