O veche/nouă experiență

A început școala… și pentru mine. Răbdător cu datul din coate prin stufărișul birocratic canadian,  am ajuns în cele din urmă să fac un program de BA Education la University of British Columbia din Vancouver, la sfârșitul căruia voi obține încă o bucată de hârtie/licențiere pe care o voi trece în recycle been-ul vieții pe care îl numim CV/Résumé.

La prima vedere, toate lucrurile par a fi noi, maiestoase, încărcate de uimire față de infrastructura și modul de organizare a unei universități cotate ca fiind a 22-a din lume. În urmă cu vreo 10 ani vanitatea mea umană s-ar  fi hrănit cu nesaț din această etichetă strălucitoare. Acum însă privesc altfel industria etichetelor…

Pentru o rapidă impresionare, priviți cam cum ar fi un fel de Cântarea României aplicată în stil capitalist acestei universități (comparația nu ține atât de elementele vizuale, cât de cele conceptuale, de naratologia care însoțește o astfel de imagologie, subiect demn de dezbătut mai pe larg cu o altă ocazie):

Deci, ca bun postmodern și deconstructivist, mă văd nevoit să trec toate senzațiile experimentate în aceste prime 3 săptâmâni de la UBC prin baia de acid a gândirii critice. Nu de alta dar mi se pare de bun simț aplicarea principiului ” fă-le altora ceea ce ei oricum ți-ar face!” 🙂

Dacă ieși din unghiurile din care iese bine o poză/clip de promovare, mai dai și peste clădiri desprinse din filmele alb-negru care îmi aduc aminte de cantina standard de Politehnică din România (cu tot cu senzația de “lipiceală” și cu bazarul de mirosuri care mai de care mai “stinky”). Dacă nu ești prea “high” mai vezi câte un homeless care cerșește o bucată de covrig lângă un grup de studenți consumatori ai corporațiilor nemiloase dar trendy, devoratori de Marx și care deplâng cât se poate de cool/artistic injustiția societății capitaliste. Cred din toată inima că nevoia de a fi diferit dusă la extrem creează paradoxul uniformizării, drept exemplu fiind noianul de chipuri care mai de care mai înzorzonate cu artefacte care să imprime personalitate unui suflet gol, deci maleabil ca plastilina (multitudinea chipurilor străpunse de piercinguri mă fac să mă simt cu adevărat nonconformist). Ca o metaforă paradoxală a velocității atât de specifică epocii noastre am văzut o studentă fericită cu un picior în ghips dar care avea skateboard-ul sub brațe, pregătit în orice clipă de ”lansare” (o fi o nouă modă printre skateboarderi de care încă nu am aflat?).

De altfel credeam că bisericile sunt locul prin excelență de unde poți lua mostre de ipocrizie. Ei bine, s-ar părea că avem ceva modificări în top. Întotdeauna discursul public al unei instituții care se cocoață cât mai sus în pretenții va avea de suportat o evaluare pe măsură! De la Renaștere încoace biserica creștină a avut parte de analiză și critică la sânge tocmai în raport cu pretențiile pe care și le revendica. Dar cum biserica ca originatoare a unui discurs utopic, a credinței într-o lume mai bună, a fost înlocuită de instituții publice seculare, care pretind a avea un rol semnificativ în a crea o lume mai bună, atunci tot arsenalul de analiză retorică și a realizărilor în raport cu pretențiile emise se aplică automat acestor noi instituții seculare.

De ce spun asta? Pentru că tipul de discurs imprimat la o facultate de educație are o mare relevanță pentru modul în care se urmărește formarea celor care vor educa copiii unei națiuni. Așa cum spunea A. Lincon, ”the philosophy of the school room in one generation will be the philosophy of government in the next”. Or modul în care la toate cursurile pe care le am se repetă obsesiv discursul multiculturalist bazat pe relativism, pe perspectivism, pe critică și respingere a ”eurocentrismului” mă fac să fiu foarte atent la acest proces de spălarea a creierului a viitorilor profesori. Iată câteva exemple:

• Se încearcă ”de-colonizarea” tocmai prin procesul de inoculare a unei noi colonizări! Adică ”să ne eliberăm de structurile de putere represivă a trecutului” prin strategiile de putere ”soft” a prezentului! Cum e să îl folosești pe Foucault contra Foucault?
• Se critică valorile societății tradiționale pentru că sunt creatoare de discriminări și pentru că au origine strict contractualistă, relative la condițiile socio-istorico-culturale (conștientizate culmea, pe baza unui absolutism metodologic), dar se uită a se aplica aceleași criterii noii discriminări bazate pe noile convenții sociale (a se vedea discursul canibalic al minorităților de orice gen, discriminator, limitator, restrictiv, revanșad, adică având tocmai amprenta totalitarismului pe care teoretic îl respinge).
• Dacă până și convențiile minimale academice (adică rigorile minimale care te ajută cum să scrii un eseu, cum să folosești termeni de specialitate, să evaluezi, etc.) sunt acuzate a fi reziduuri ale eurocentrismului, atunci să avem pardon!
• Discursurile sunt paralele, egale în semnificație, deci fără nicio finalitate și valoare tocmai pentru că ele nu pot fi evaluate. Unde nu mai e competivitate, eroare și corijare, progresul nu mai e posibil! Atunci trăim deja paradisul! Așa cum scriam într-un eseu foarte recent, ”the utopian equality of the different narrative horizons determines hermeneutic nihilism of the impossible encountering of different meanings horizons.” Elementele de analiză logică a unor argumente sau ale modului de producere a discursurilor sunt respinse tot pe baza acuzației de eurocentrism! Oare știința care îi facilitează cunoștințele necesare unui chirurg să opereze își poate permite luxul unor discursuri paralele de genul ”să îi dăm dreptul acestei inimi să se afle în orice loc din corpul uman și să funcționeze după legile pe care și le propune ea și numai ea”? Să fim realiști: poți fi autonom doar într-un cadru al unor necesități înțelese sau acceptate ca atare!
• Cultura și politica fericirii: ”toată lumea are dreptate, totul e OK, important e să te faci auzit, nimeni nu trebuie ofensat”! Evident, chemarea la rațiune, la evaluarea argumentelor este, din nou, restrictivă, totalitară, eurocentristă! Mi s-a părut hilară preocuparea pentru a nu ofensa pe celălalt, aplicată atât de atent în relațiile cotidiene, în contrast cu acuzarea unilaterală a reacției violente a mulsumanilor la filmul și caricaturile ofensatoare din ultimele săptămâni. Când am întrebat dacă nu cumva putem lua în calcul discuția asupra limitelor libertății de expresie tocmai pentru a nu-l ofensa pe celălalt (deci am vorbit în limbajul corectitudinii politice canadiene), s-a lăsat în clasă o tăcere grea. Prejudecățile și ipocriziile expuse sunt cel mai mare inamic al unei imagini de sine ce se lăfăie în senzația de impecabilitate! Of, natura asta umană, imposibil de educat prin lozinci fancy!
• ”Să ne eliberăm de prejudecățile trecutului!” e noul slogan pe care e musai să îl adopți ca să fii acceptat și apreciat în grupurile de discuție. Veselie mare în repetiția orgasmică pe care am văzut-o la viitorii profesori, atenți să nu fie contaminați de prejudecățile trecutului! Când însă am pus întrebarea cât timp va trebui să treacă ca să ne dăm seama de prejudecățile timpului nostru, pe care ni le asumăm automat, necritic, s-a lăsat tăcere!  Cred că tăcerea este cel mai mare inamic al postmodernului: ruptura flexibilității discursive poate cauza fisuri de conștiință în aparatul ideologic asumat incognito, dar care la nivelul conștiinței lingvistice e folosit împotriva tuturor ideologiilor!

Desigur, acestea sunt doar câteva dintre ipocriziile pe care am început să le descopăr în discursul atât de aproape de utopie al multiculturalismului instanțiat ca filosofie politică oficială în Canada. Dincolo de zâmbetul în pioneze pe care trebuie să îl afișez la școală, îmi pot permite însă să provoc establishment-ul care pare atât de bine înfipt în ceea ce trebuie să fie politica educațională a unui profesor de umanioare în Canada, folosind limbajul/aparatul conceptual care poate fi înțeles aici:

I think the Canadian emphasis on difference and multiculturalism is a sign of guilty, a kind of therapy for mistakes of the past. It is about the guilty of “the white man”, responsible of many atrocities and violence against other people, with different skin color, culture, religion, civilization. I think we are moving from one extreme (the supremacy of a “totalitarian identity”, in E. Levinas’ terms) to another extreme (embracing the different one, the “other’s other”, in terms of J. Derrida). When we will consume this rage/pathology of difference, then we will accept our own identity and we will truly respect otherness. Until then, we will mimic an external policy that it changes a decade to another. ”

Mă sperii când mă gândesc că rădăcinile acestui multiculturalism sunt nu doar în stângismul radical al unui ’68, ci și într-un creștinism hippy, care nu mai așteaptă veacul ce va să vie și pe Cel ce va aduce judecata și răsplătirea, deci și raiul. Nu se mai așteaptă nimic, se trăiește doar în prezent: raiul e aici, îl facem noi. De aceea nivelarea valorică și a fericirii (semne ale conviețuirii într-o societate paradisiacă) se face cu prețul anulării dreptului adevărului de a fi proclamat, propus spre discuție, apărat. Și când adevărul, atât cât poate fi el cunoscut de noi, nu mai are drept de existență, automat nu mai este posibilă nici iubirea (nu poți iubi nediferențiatul, staticul, inertul, adică ceea ce este mort în orice aspect).

P.S.

Fără a exagera sau a mă cuibări în culcușul unui subiectivism călduț, îmi aduc aminte scurta discuție pe care am avut-o acum câteva zile cu o absolventă de filologie, viitoare profesoară de engleză, care vorbea atât de entuziastă de infinita posibilitate a interpretării textului.  I-am spus că e bine să vedem cum interpretează copiii un text, că ne putem îmbogăți cu elemente noi și creative pe care le aduc ei, dar am făcut apel și la experiența lui Umberto Eco si cei 20 și ceva de ani care i-au trebuit să treacă de la ”Opera Aperta” la ”Limitele interpretării”. Replica a fost edificatoare pentru sistemul critic cu care sunt înzestrați soldățeii relativismului trendy de pe aici: ”cum ai spus că îl cheamă? Vrei să îmi scrii numele lui, să dau un search?”