Lungul drum până acasă

Pentru că sentimentul de apartenență nu poate fi împlinit pe deplin de nimic de pe lumea asta, așa cum nota și C. S. Lewis (”If we find ourselves with a desire that nothing in this world can satisfy, the most probable explanation is that we were made for another world”), constat însă că afinitățile mele sunt cât se poate de bine întipărite în ceea ce este generic numit cultură europeană.

Pe lângă familiaritatea prietenilor și a locurilor natale, îmi lipsesc orașele europene, cu arhitectura, topografia aproape sacră a centrului, pe care îl poți atinge, în care te poți integra organic, în care poți efectiv sta, medita, cânta, crea. Nord-americanii sunt aproape într-o simbioză organică cu mașina, în care se îngrămădesc aproape întreaga zi. Aici e vorba de consum, de ingurgitare rapidă, de calcule simple. Tranziție, velocitate, spațialitate imensă, toate acestea sunt elemente care l-au făcut pe un J. Baudrillard să compare America cu un imens deșert.

Orășelele aproape fără istorie din America de Nord au centre civice/comerciale (în cazul în care le au) care sunt mai degrabă non-locuri, spații tranzitorii de-umanizate, ale fluxului continuu, expresii ale unei spațialități cuantificate economic, a căror încărcătură simbolică e strict supusă economiei mărfurilor/serviciilor.

Ei bine, ca să îmi aduc aminte de Europa ascult muzică bună (Vivaldi, Bach, Beethoven). Muzica îmi este suficientă pentru a reconstrui culori, forme, cuvinte, istorii, semnificații, emoții. Muzica scurtează spațiile și diferențele temporale, îmi facilitează accesarea suvenirurilor din memorie și micșorează orice distanță față de ceea ce consider a fi ”acasă”…