Primul articol din această serie – De ce diavolul e (aproape) întotdeauna simpatic (1. Partenerul) – a fost o succintă introducere în pretenția de parteneriat pe care o are diavolul față de oameni. E timpul acum să începem detalierea metodelor pe care le folosește. Șoapta asurzitoare este una dintre ele.
Diavolul a fost întotdeauna un progresist, ciudat de conservator/fixat pe un singur obiectiv: cum să promită că oferă ceva ce va fi confiscat la prima întrebuințare (libertatea). El nu face risipă de cuvinte când își prezintă ideile, puține și fixe, ci doar când trebuie să argumenteze de ce ele sunt cu adevărat bune pentru clientul lui. Ori aici este marea lui calitate: știe să facă decepția suavă, dulce, în același timp în care pune sângele în mișcare pentru idealuri pe care Dumnezeu ”le-ar vrea” îngropate în cutia de cadouri nicicând folosită.
Trăim timpuri când totul ”progresează”, inclusiv prostia! Ori prostia umană a fost întotdeauna aliatul indispendabil al smecherelii diabolice. E plină istoria umană de astfel de șmecherii/inginerii bazate pe o simplă șoaptă angelică, pe un simplu îndemn de a ”face lumea mai bună”, de a ”schimba în bine pe celălalt/societatea/lumea” uitând schimbarea în bine a celui care o ințiază. O întreagă și sofisticată creație căreia îi lipsește doar un șurubel care ar face-o cu adevărat funcțională! Ori acel ”șurubel” e întodeauna ceea ce diavolul nu poate oferi dar îl poate ascunde sau falsifica: schimbarea de sine în bine.
Diavolul e cel mai altruist egoist, știe să șoptească confidențe interzise și soluții facile. El nu face risipă de autoironie și nu are niciun fel de scrupule atunci când trebuie murdărită cartea de vizită a foștilor sau actualilor lui clienți. La ce folos să împingi oamenii să facă lucruri rele, oribile, sângeroase și violente (știm cât de mult urăște acum violența) când tot ce are nevoie el e doar o încuviințare vinovată, o plapumă tăcută și liniștită care să ascundă cât mai bine neputințele și ipocriziile, o filosofie fotogenică care șerpuiește prin inimi până le anesteziază conștiința și simțul critic? Ironia face ca toată existența fleșcăită în vicii ”non-violente” occidentale să tolereze, reclame și stimuleze visceralitatea violentă pe care Occidentul a crezut că o poate domestici prin ”progres” – educație și tehnologie.
Iată dar ultimul exemplu de șoaptă convenabilă, la modă acum.
În epoca fragmentării și fluidității postmoderne facem din compasiune o metafizică universală și tare, aplicată chiar și monștrilor morali, ceea ce, între noi fie vorba, este încă un semn că îi uzurpăm lui Dumnezeu supremația morală. Nu se cade să fim ””răi”, ”închiși”, ”homofobi”, ”xenofobi”, ”egoiști” tocmai cu cei care împlinesc din plin toate aceste calități. Diavolul joacă maiestos rolul opresorului care își reclamă drepturile de victimă și ne oferă altruist cursuri în victimizarea monștrilor (tocmai pentru că are ceva evidențe (sau doar simple acuzații?) la dosarul cu care ne poate șantaja la nevoie). De altfel diavolul nu risipește niciun surogat al pocăinței de sine (doar e un maestru al (auto) învinovățirii), dacă folosește scopului său de a interzice separația clară dintre bine și rău. Această separație este interzisă tocmai pentru a perpetua mai departe dreptul răului de a se prezenta drept bine și pentru a nu deconspira propriile ipocrizii care să ne ajute la ajutorarea altruistă a celuilalt (în termeni biblici e vorba de scoaterea bârnei din fața ochilor care ne pregătește și autorizează moral să facem bine semenului, scoțând astfel paiul din ochiul fratelui).
El e cu adevărat copistul crud ce suferă de sindromul autenticității miloase iar mulți dintre noi îi reflectăm azi tocmai această sfărșietoare dramă luciferică. Dar asta ne introduce pe culoarul unei povești și a unei re-povestiri pe care vom păși în următorul articol.
Alonewithothers's Blog 