Viciul virtuții (1. Noii sfinți gălăgioși)

Some rise by sin and some by virtue fall (W. Shakespeare, Measure for Measure, Act 2, Scene 1)

Noii sfinți gălăgioși

De când mă știu am fost sceptic și câteodată chiar mi-a fost frică de sfinții gălăgioși. Nu pentru că simțeam vreo vulnerabilitate în fața torentului lor zelos sau pentru că trebuia să îmi acopăr și mai mult propriile slăbiciuni. Dar credeam în mâna întinsă grațios, nu în pumnul ostentativ! Aveam o astfel de reținere pentru că undeva simțeam că este o chestiune nenaturală, un dar învelit în prea multe și riscante straturi de certitudini.  Ori prea multe straturi de certitudini sufocă maleabilitatea omului de a respira viață, de a se mișca în regimuri de existență diferite pentru a avea o mai bună atingere a ceea ce este suflarea umană pe acest pământ. Prea multor “sfinți” sfătoși de azi le lipsește sfioșenia care i-ar face mai umani și ascultați de noi, ăștialalți.

Acum dacă o să vă gândiți că sfinții cei mai gălăgioși sunt puritanii, pudibonzii și reacționarii ce bântuie prezentul cu ramele unor tablouri din epoci de mult trecute, ei bine, nu ar strica să vă folosiți spiritul de observație, cel critic și cel de bun simț și să vă gândiți încă o dată. Și eventual să trageți o ochiadă la spectacolul public al noilor gardieni ai virtuții.

Da, în plină epocă de nivelare relativistă și sistematică a valorilor morale avem constructori silitori și gardieni stricți ai noilor valori morale. În plin avânt revoluționar al nihilismului hermeneutic avem noi patroni ai spiritului interpretativ, care survolează conștiințele întru ghidarea lor spre noua revelație și noul adevăr. Fibra postmodernului tolerant, deschis și pacifist mustește de moralitate exigentă, certitudine standardizată și prozelitism activist! 

Chestiunea acestui ghemotoc de contradicții periculoase a devenit cât se poate de clară când am observat efervescența cu care relativiști și indiferenți morali au ”sheruit” și folosit ca pumn revoluționar lucrarea unui artist cubanez, Erik Ravelo, numită ”Untauchables”.

Erik Ravelo, Los Intocables, 2013

Avem prezentate mai multe expresii contemporane ale exploatării copiilor (de către preoții pedofili, de turismul sexual, de războiul din Siria, de traficantii de organe, de traficul cu arme și de obezitatea  adusă de consumul de fast-food). Evident, mesajul transmis de artist e cât se poate de trist, emoționant și realist. Există cu adevărat toate aceste fenomene tragice care transformă vieți pline de promisiuni în tragedii mute. Și este bine să nu păstrăm tăcerea pentru că astfel am deveni complici vinovați. Avem însă o problemă foarte serioasă aici, problemă ce nu rezidă în lucrarea artistului ci în dogmatismul care însoțește difuzarea mesajului moral al acesteia:

• cum poți fi credibil în protestul împotriva imoralității sexuale (pedofilia, turismul sexual) când ești promotorul revoluției sexuale, practici un fel de turism sexual cotidian, promovezi scăderea vârstei de la care se poate avea relații sexuale, militezi pentru redefinirea normelor atât prin votul majorității cât și prin voia suverană a minorității?
• cum poți fi credibil să protestezi împotriva abuzurilor inimaginabile pe care copiii din Siria le-au trăit din moment ce manifestezi împotriva oricărei intervenții și coerciții legitime care să amuțească abuzivii din Siria și de aiurea?
• în ce fel poți crede că ești credibil în protestul împotriva traficului de organe, ămpotriva corporațiilor de fast food sau ale celor de arme atunci când consumi violență în mai toate formele, nu ai mai mâncat cu familia de o eternitate și întinzi limita propriului corp dincolo de posibilitățile de regenerare a lui (pentru că, oricum, e musai să o ascultăm pe Janis Joplin et. Co: ”live fast, die young”)?

Ciudățenia vremurilor noastre este că tocmai promotorii libertății totale sunt cei mai deschiși tentației judecăților celor mai severe (tocmai în lipsa cenzurării de sine). Fleșcăiala hippie libertină se prezintă a fi doar avangarda fotogenică a unui nou totalitarism al gândirii, viril și viguros ca nicicând. Realitatea cotidiană mustește de exemple.

Experiența conversațională cu mulți ”postmoderni” mi-a relevat caracterul pre-modern, totalitar, îngust chiar, ascuns sub o perdea retorică zgomotoasă:

• emanciparea își va găsi propriile tabuuri,
• relativismul față de anumite valori se va revărsa în fluviul absolutismului altor valori (de obicei opuse celor pe care le-a relativizat prin moft gnoseologico-moral),
• libertatea de expresie e bună pentru prozelitismul revoluționar; odată puse mâinile pe manetele puterii conformismul ideologic e impus cu o disciplină de fier. (Noul criteriu al adevărului)

Viciul virtuții constă în foamea ei de multiplicare folosind persuasiunea, constrângerea, șantajul, cenzura și nu modelul, pilda de sine, libertatea de a spune altora NU până în momentul în care descoperi că DA-ul tău nu e sfârșitul ci e doar începutul adevăratei aventuri în relația cu celălalt.