Plictisul ca soteriologie răsturnată

Îmi aduc aminte că în adolescență am avut o conversație cu mama mea referitoare la cât de plictisitoare mi se părea un anume ritual casnic. “Ce e aia plictis? Nu știu de așa ceva în viața mea. Pune mâna și dă-i drumul!” Dincolo de anecdocticul situației sau de încercarea mea de negociere a structurilor de putere în familie, explicațiile de atunci mi-au întărit convingerea că eu și părinții mei trăim în regimuri existențiale diferite.  “Cum să nu știi ce este plictisul? Chiar nu ai avut momente când o apatie teribilă te lovește taman atunci când trebuie să faci niște chestii total neinteresante?”

Iată că după ceva ani mi-am dat seama că regimurile alea existențiale diferite nu sunt cauzate doar de preferințe culturale diferite, de tabieturi și comportamente diferite, ci sunt cauzate în cea mai mare parte de modul în care ești imersat în real.

Acum eu sunt cel care se întreabă: “cum să ai timp de plictiseală și de apatie cronică când sunt atâtea lucruri de făcut/ admirat/cunoscut/iubit/luptat în viața asta? Nu te ascultă nimeni? Nu te înțelege nimeni? Nu găsești un sens în viață? Începe prin a asculta pe altul, a te deschide către un altul ca să-l înțelegi, oferă-i un cadou, un surâs, o întrebare, o încurajare! Du-te în natură, studiază plante, animale, respiră aer curat, desenează, cântă, dansează, citește!”

Plictisul și apatia existau și în alte epoci istorice, erau experiențe ce trădau o anumită angoasă existențială, o anumită fisură într-o metafizică prea mândră de soliditatea ei sistemică, dar ele au făcut carieră cu pacienți cronici și de masă doar în epoca noastră! De ce oare?

Experiența de profesor în practica pedagogică din Canada mi-a întărit intuițiile cu privire la ceea ce face un elev să fie plictisit de tot ceea ce înseamnă educație. Dacă nu le este oferit entertainmentul, extraordinarul comod, tangibil fără efort și ambalat în bombonele cât mai digerabile, tinerii vor găsi orice efort educațional plictisitor pentru că nu le este stimulat interesul. Ori pentru a capta interesul elevilor un profesor trebuie să concureze cu adevărații “pedagogi” ai timpurilor noastre, cu măscăricii din pop-culture și mass-media. Acolo se fabrică standardele captării interesului!

Într-o lume din ce în ce mai aglomerată, deci tot mai concurențială, standardele operațiunii de vânzare-cumpărare trebuiesc ridicate continuu. Uite așa s-a ajuns la hipersaturarea cu etichete, complimente, idealuri, cu “worldview”-uri și prescriptii de realizare/mântuire personală, ceea ce altădată era rezervat exclusiv teologilor și filosofilor. Dar oricât de pixelată ar fi, perfecțiunea făcută de mânuțele noastre e, în cele din urmă, plictisitoare, monotonă, delirantă, alienatoare.

Testul timpului face ca un cer de sticlă să asfixieze căutări, o floare pixelată să atrofieze simțuri,  un zâmbet botuxat să inhibe dorințe… (Mi-e frică de perfecțiune)

Iar ruptura dintre pretenții/aspirații și fărămiturile din realitate precum și intensitatea din ce în ce mai împovărătoare cu care se trăiesc experiențele interioare predispune tânărul la tristețe și apatie. Plictisul este azi multiplicat tocmai datorită ciudatului paradox de a fi cât mai conectat prin tot felul de gadgeturi, gadgeturi care oferă multiple experiențe mediate, vinde absolutul în banalitatea clipei,  dar favorizează pe termen lung deconectarea de propriul corp, de lumea celorlalți și de universul înconjurător.

Mulți dintre oamenii de azi consideră plictisitor normalul dragostei care știe să și rabde, nu doar să reclame, cel al bunului făcut cu inima curată, nicidecum în urma unui calcul de imagine sau pentru un profit egoist, al unui cuvânt spiritual sau al mustrării terapeutice, al căutarii cunoașterii prin lectură, al muncii cinstite, al smereniei neprefăcute, etc. Bunul, frumosul, adevarul sunt plictisitoare pentru că răul, urâtul, eroarea/conspirarea sunt mai incintante. De ce? Pentru că trăim în epoca mediat(izat)ă, în regimul velocității, a lecturării instant a experiențelor de lungă durată, interesul trebuie activat prin tușe din ce în ce mai evidente, colorate cât mai strident și cu efect sonor cât mai puternic. Altfel, orice trivialitate colorată pare mult mai interesantă decât o profunzime prezentată “cenușiu”. Stimularea cognitivă nu se mai folosește acum de etalonul continuității, al duratei, ci trebuie îngrămădită în camera îngustă a clipei imediate. Omul recent nu pare deloc speriat de hăul căscat între învățăturile istoriei trecute și avertizările posibilelor pericole din cea viitoare. Pentru asta sunt responsabili cei din trecut sau cei din viitor. Omul recent trebuie captat, mulțumit, lingușit ACUM, IMEDIAT! Când toată greutatea trăirii, a experienței, este lăsată exclusiv pe umerii unui acum ce nu este planificat, ci consumat într-un happening delirant, atunci să nu mirăm că mulți dintre tineri au o adevărată criză a ambiției de ordin profesional, de ordin relațional sau cu privire la cunoaștere și deschidere reală către exterior.

Happy-end-urile de pe ecran sunt plictisitoare nu doar pentru că ne fură suspinul după un strop de interzis, de tabu, de “autenticitate” adictivă, ci și poate pentru că în subconștient ne complexează în raport cu neputința noastră de a avea vreunul prin viața reală. Am ajuns să respirăm prin propria retină, captivă în regimul iluzoriu al extraordinarului oferit instant și consumat fără efort, al dorinței prinse în cușca virtualului nicicând realizabil. Ori infuzia de prea multă auto-divinizare fără a avea regimul ontologic pentru a o suporta duce inevitabil la efectul pervers al căderii în plictis și frustrare:

„(…) ecranul nu interzice şi nu comandă nimic, dar face inutil şi plictisitor orice altceva. Nu controlează nici gândirea, nici lectura, le face doar de prisos” (Pascal Bruckner, Tentația inocenței, Nemira, 2005, p. 67).

Toilet console, Source: The Nation

Atrofierea emoțională și volitivă devin norme de viață atunci când suntem captivi în galaxia narcisistă, dar această atrofiere a interiorului întors spre sine poate fi reversibilă, contracarată prin deschiderea către exterior, către nevoile altora și, mai ales, către disponibilitățile Altuia de a da sens și tămăduire! (Nu-ti rezolvi problemele de identitate prin recursul la patologiile alterității, oricare ar fi ele – “autenticitate” adictivă, feminism, misoginism, homosexualitate, adicție de orice fel. Fie și numai pentru acest motiv egoist apelul la Dumnezeu ca un Altul face sens!)

Umblă un mit urban care spune că raiul lui Dumnezeu e neatractiv pentru că e plictisitor. Iată dar că “raiul” negustorilor de azi e plictisitor în cele din urmă și, din câte se pare, iadul va fi o plictistoare repetiție a regretelor a ceea ce ai putut crede/face/iubi/cunoaște…

P. S.  Termenii “interesant” și “plictisitor” și-au făcut debutul în limba engleză aproximativ în același timp. Frățietate semantică și istorică!