Gratitude is the first step to transcendence. (Margaret Visser)
Unul dintre sentimentele cele mai des întâlnite pe patul muribunzilor este acela de regret că nu au apucat să le mulțumească celor cu care au petrecut anii, că nu au răspuns grației, bunătății și iubirii lor așa cum s-ar fi cuvenit. Epuizarea imanentului, a unui corp aici și acum efemer, descoperă o melancolie/regret că nu ne bucurăm prea mult de transcendent, de celălalt.
Gratitudinea pare a fi azi un sentiment mai degrabă pe cale de dispariție, un vestigiu nu doar al unui limbaj/vocabular perimat ci și al unei mentalități care e diferită de cea a timpurilor noastre. Gratitudinea e bună de pus în vitrină și de folosit poate la ocazii majore, dar ea nu mai face parte din ”banalitatea” cotidiană. Să mulțumești altcuiva decât atât de frumoasei imagini reflectate de oglinda din fiecare dimineață? Să îți arăți vulnerabilitatea prin faptul că recunoști că nu tot ce ai e chiar al tău, că ai dobândit multe lucruri, sentimente, cunoștințe, etc., prin eforturile și bunăvoința altora? Imperativele zilei sunt independența, clamarea drepturilor, îngroparea oricărei vulnerabilități sub zidul unui ego obez și bine lustruit cu mantre de tot felul, obliterarea oricărei moșteniri a trecutului pentru a ne desfăta de un prezent și viitor care sunt, din păcate, prea mici pentru ambițiile noastre.
Desigur, diabetul discursiv gen Oprah sau listele de mulțumiri de la festivitățile de decernare a premiilor Oscar par a fi exemple a cât de politicoasă și sensibilă este lumea noastră dar uităm că tranziția de la un ”mulțumesc” artificial la o amenințare serioasă cu procesul pentru orice chestiune considerată ofensatoare poate dura chiar și numai 2 secunde. Aceasta este senzația pe care o am în țara adoptivă: oameni foarte politicoși, amabili, bine îmbrăcați, manierați, înfoiați în esteticile la modă și totuși feroce și carnasieri în sindicalizarea pentru reclamarea și protecția a tot felul de drepturi, cu o fracturare relațională vizibilă în gradul de folosire a consilierii de tot felul, cu relații umane superficializate de un individualism schizofrenic, rupt de o frică de a te implica în relații tocmai dintr-un sentiment de securitate, frică ce se vrea compensată de un etatism patriarhal/matriarhal și de un colectivism insuflat de tot felul de campanii de ”sensibilizare”, etc.
Dramaturgia socială permite jocul oricăror aparențe, indiferent de țară, cultură, epocă istorică. Dar accelerarea, multiplicarea și intensificarea aparentului, a imaginii și a superficialului sunt specifice timpurilor noastre iar natura umană nu pare a se putea adapta întru totul noilor condiții. De aici și saturația omului post/hipermodern de imanent, de sinele glorificat instant și nevoia de evaziune și izolare în virtual, în proiecții ce țin de alteritate.
Am întâlnit însă și canadieni ”de modă veche”: sensibili, politicoși, amabili, manierați, culți, bine și frumos îmbrăcați dar care sunt genuini, profunzi, pot renunța, pot ierta, mijloci, mulțumi din toată inima. Margaret Visser este un exemplu a ceea ce era odinioară un canadian/o canadiancă. Cartea ei ”The Gift of Thanks: The Roots and Rituals of Gratitude” (Houghton Mifflin Harcourt, 2009) este o foarte bogată incursiune prin lingvistică, sociobiologie, antropologie, literatură clasică și Biblie pentru a descrie gratitudinea ca un ritual uman universal, benefic pentru sănătatea unei societăți. În următorul articol ne vom lua timp să analizăm câteva observații din această extraordinară carte.
Alonewithothers's Blog 