Mahmureli

Unul din motivele pentru care se merită a trăi în zilele noastre și nu în cine știe ce romanțioase versiuni ale trecutului este uimitoarea adaptare a omului contemporan la paradoxuri. Iată câteva dintre ele:

• bătăioasa atitudine de a afișa social anumite valori pe care le neglijăm atunci când interesul privat le supune unor valori total opuse,
• ne lăsăm pradă patimilor de tot felul și apoi îl acuzăm pe Dumnezeu de ce e așa de rea lumea în care trăim,
• suntem cu toții ecologiști înrăiți până la testul cedării unui milimetru din confort,
• ne plângem că nu avem timp dar îl irosim alandala pe tot felul de nimicuri dragi și detestabile,
• zicem că ne socializăm dar pentru asta stăm tot mai mult izolați în fața ecranelor,
• cu toții declarăm că vrem să fim profunzi, dar petrecem majoritatea timpului lustruindu-ne atent imaginea,
• valorizăm atât de mult sensibilitatea încât căutăm argumente cât mai creative ca să justificăm moartea,
• ne dăm tare raționali și susținători ai evidențelor empirice dar ne refugiem în tot felul de universuri ficționale,
• privim peste gardul istoriei la dozele de ignoranțe ale altora, dar ne lăsăm momiți în tot felul de trenduri și spirale ale tăcerii convenabile,
• avem minoritari călăi ce pozează în rol de victime ale unei majorități blege și tăcute,
• pacifiști militanți (la propriu), etc.

Ei bine, în România paradoxurile nu sunt crâncene și demne de o analiză lucidă ci ele par a căpăta o doză de comedioară dureroasă de genul:

• am votat Parlament cu 300 de parlamentari dar avem acum unul aproape dublu (poate ca era vorba de numărul parlamentarilor la fiecare cameră),
• i-am detestat pe unii pe care i-am numit hoți, votând însă alți hoți mai profesioniști și chiar cu acte (nu-i așa, și hoții trebuie să fie reprezentați democratic),
• ne-am mândrit că avem suținerea a 7,4 milioane dar de fapt ne-au votat doar 4,1 milioane,
• ne mândrim cu majorități făcute dintr-o minoritate,
• plagiatorii veseli sunt mai votați ca doctorii făcuți pe bune la Sorbona, dar ne dăm tare afectați de scăderea nivelului educației în România, etc.

Atunci când ești lucid vezi mai întâi limitele, slăbiciunile propriilor poziții, ale altora și de aceea tinzi să fii mai rezervat, să calculezi mai bine cuvintele, ideile, proiectele. Luciditatea îți permite chiar și luxul tăcerii! Cunoscând cât de ușor mintea ne poate minte, lucidul poate accepta revelația ca fiind calea de ieșire din circularitatea nihilismului hermeneutic la care ne predispune pluralitatea și paradoxurile interpretării umane. Pentru lucid chiar și revelația poate fi interpretată până la o limită!

Dar cum trăim într-o eră în care mediul și procesul comunicării este mai important decât mesajul, atunci lejeritatea cu care se comunică orice, oricând, oricui și oricum favorizează mahmureala minții și, ca atare, și a alegerilor de orice fel. Câteodată mă întreb dacă nu cumva aceste veselii ale mahmurelii și ale contradicțiilor evidente sunt preferabile lucidității.