“La început era Cuvântul” (5. Cuvântul dă viaţă şi judecă)

Dacă vom observa modul în care este scris prologul cărţii Apocalipsa, vom vedea că atât creaţia, cât şi revelaţia şi răscumpărarea sunt prin Cuvânt, prin Fiul, a doua Persoană a Trinităţii (Apoc. 1:1-7).

În Prologul din Ioan Cuvântul este o acţiune divină, de creare a lumii, de descoperire a lui Dumnezeu şi de răscumpărare. Dumnezeu Îşi declară scopul când acţionează (Gen. 1:3-29) iar conversaţia din cadrul dumnezeirii din Geneza 1:26, la crearea omului, este relatată în formă propoziţională. Yahweh vorbeşte direct şi pe cale verbală, spre deosebire de zeităţile păgâne (1 Împ. 18:27-29; Is. 41:22-23; Ier. 10:5; Hab. 2:18).

Oare în ce Dumnezeu mă încred: mut, neputincios şi ajutat de o pleiadă de mijlocitori?

Urmărindu-se înţelesul revelaţiei, ca prezenţă a Divinităţii în lume sau descoperire de sine a divinului, se va spune că logos-ul nu este regăsit decât în măsura în care el însuşi se face prezent. El nu este descoperit ci se descoperă pe sine, nu este mijlocit ci se mijloceşte pe sine, nu este interpretat ci se face singur prezent şi  înţeles [1].

De reţinut este faptul că toate religiile afirmă inaccesibilitatea lui Dumnezeu şi necesitatea mijlocitorilor, spre deosebire de Dumnezeul revelat în Biblie care comunică şi se revelează direct omului.

Cum se distinge vocea, glasul lui Dumnezeu, de cuvântul lui Dumnezeu? Forma de expresie nu este despărţită de ideea sau învăţătura care este articulată verbal, ex. Ioan 3:34; 5:38, 39; 8:43; 17:8! De aceea, cine nu primeşte cuvintele lui Dumnezeu şi mesagerii Lui, nu-L primeşte pe Dumnezeu şi este judecat! Dar cine le primeşte şi crede în ele, crede în Dumnezeu şi are viaţa veşnică!

„Cuvântul” în Vechiul Testament avea aria semantică circumscrisă doar de revelaţia profetică şi de revelaţia din scrierile sapienţiale. Dabar (tradus în Septuaginta prin logos sau rhema) însemna şi adevăr (Ps. 119:160); el era pus de Dumnezeu în gura unor purtători de cuvânt aleşi (Num. 24:16; 2 Sam. 23:2) şi era expresia revelaţiei (Amos 3:7). Ieremia „întrupează” Cuvântul lui Dumnezeu în cuvintele adresate de el (Ier. 1:9, 11, 12; vezi de asemenea şi Isaia 6:6-9):

Vechiul Testament descrie Cuvântul lui Dumnezeu ca pe un cuvânt inteligibil transmis audibil purtătorilor de cuvânt aleşi, ca pe un mijloc de binecuvântare, vizibil în măsura în care mesajul divin este descris şi ca anticipând, la împlinirea vremii hotărâte de Dumnezeu, Cuvântul întrupat sau Logosul manifestat în mod vizibil [2].

„La început era Cuvântul”

este pe deplin adecvată Fiinţei eterne şi nu conţine nici o aluzie la «venirea în fiinţă», ci este înţeleasă ca existenţă eternă a Cuvântului: «Cuvântul a fost în mod continuu» [3].

Grecii puneau în opoziţie cuvântul cu fapta, vorbirea cu acţiunea. Dar concepţia iudeo-creştină învinge opoziţia filosofică dintre logos şi ergon prin legarea cuvântului de faptă, de eveniment: dabar însemna atât „cuvânt” cât şi „lucru”, spre deosebire de logos care însemna „cuvânt” dar şi „raţiune” [4].

Dumnezeu vorbeşte şi împlineşte (Isaia 55:11), idee bine ilustrată de paralelismul ebraic din Ps. 33:6.

Când Dumnezeu vorbeşte, El acţionează! Dar Dumnezeu nu vorbeşte simple cuvinte, ci rosteşte viaţă şi judecată!

În Evanghelia după Ioan, Isus Hristos îşi aseamănă lucrarea dătătoare de viaţă a Duhului cu cuvintele Lui, care au şi ele „Duhul care dă viaţă…, cuvintele pe care le spun Eu sunt duh şi viaţă.” (Ioan 6:63). Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a căpătat viaţă omenească prin zămislirea în pântecele fecioarei Maria prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.

Viaţa şi lumina sunt strict legate, în Prolog, de Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea, cum s-a întâmplat la începutul primei creaţii şi a primului om din acea creaţie (Gen. 1:3, 2:7), la fel şi viaţa de la Duhul, lumina vestitoare şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt legate în evenimentul naşterii lui Isus, a unui “început” a noii creaţii a lui Dumnezeu, o creaţie fără păcat, a noului Adam. Pentru că Cuvântul este Mediatorul în creaţie, prin care ea a intrat în existenţă, tot El este Cel de a cărui acţiune depinde continuitatea existenţei creaţiei şi a mântuirii ei. Cuvântul este zoe (viaţă) şi fos (lumină), elemente pe care le găsim atât în prima creaţie, ceea ce ne trimite la actul originator descris şi în Genesa, dar şi în noua creaţie, aspect pe care Ioan îl va detalia pe parcursul Evangheliei sale (lumina: Ioan 3:19-21; 8:12; 9:5; 12:35-36, 46; viaţa: 3:16, 36; 4:14, 36; 5:24; 6:27, 33, 35, 40, 54, 63, 68; 8:12; 10:10-28; 11:25; 12:25, 50; 14:6; 15:13; 17:2-3; 20:21), precum şi în prima sa epistolă (lumina: 1 Ioan 1:5, 7; 2:8-11; viaţa: 1 Ioan 1:2; 2:25; 3:16; 5:11-13, 20).

Cuvântul este lumina revelaţiei lui Dumnezeu, singura sursă de viaţă pentru creaţie (Ps. 36:9; 119: 130).  Viaţa este legată atât de actul creaţiei, cât şi de lumina care vine de la acelaşi originator al creaţiei. Chiar unele expresii rabinice cu privire la Tora, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, fac apel la acelaşi vocabular: cum este uleiul pentru lumină, aşa sunt cuvintele Torei lumină pentru lume! [5] Să ne aducem aminte şi de Psalmul 119:105: Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.

Strict legat de semnificaţia luminii, a conştientizării de realitatea lui Dumnezeu, Cuvântul lui Isus este atât de autoritar, ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, încât până şi cei morţi îi aud chemarea şi îi dau socoteală (Ioan 5:25, 28-29). Isus nu a rostit un rabinic „Aşa vorbeşte Moise” sau un profetic „Aşa vorbeşte Domnul”, ci o specificare la persoana întâi: „Eu vă spun”, rezervată doar demnităţii lui Dumnezeu (Carl. F. H. Henry). Rostul unor astfel de ziceri (în traducerea românească – “Adevărat, adevărat…”) este acela de a arăta că adevărul lor este garantat fiindcă Isus Însuşi, prin “amin”- ul Lui, le recunoaşte a fi propriile Lui cuvinte, făcându-le astfel viabile şi demne de crezut.

Cuvântul lui Isus este autoritar în darea vieţii (Ioan 5:25 într-un anumit “ceas” care deja  venise – „ceasul mântuirii”) cât şi în judecata veşnică (Ioan 5:28-29 în „ceasul” care va veni). Isus se desemnează pe Sine drept Fiul lui Dumnezeu, sfinţit şi trimis în lume ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu întrupat (Ioan 10:35-37), pentru a aduce viaţă (Ioan 10:10, 28) fiindcă El este dătătorul vieţii, prin care s-au făcut toate.

Dar pentru aceasta este absolut necesar ca evanghelistul să ne spună că această lumină, în care era viaţa oamenilor, luminează în întuneric. Acest prezent, fainei (luminează) este o referinţă clară la lumina Cuvântului creator al lui Dumnezeu în întunericul de la începutul creaţiei (Gen. 1:2-5), dar care a strălucit prin întreaga istorie a întunericului umanităţii căzute, a strălucit în Întruparea Cuvântului, în învierea Sa din morţi şi în prezent prin Duhul Sfânt, noul Mijlocitor pe care l-a trimis. Această aranjare a textului din versetul 5 trimite foarte clar la revelarea supremă a lui Dumnezeu prin venirea Sa în mijlocul creaţiei:

Căci la Tine este izvorul vieţii; prin lumina Ta vedem lumina (Ps. 36:9)

Atunci Solomon a zis:

– „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! (1 Împ. 8:12)

Dacă vom citi cu atenţie detaliile legate de planul Templului lui Solomon, când se construieşte Sfânta Sfintelor, Locul prea sfânt în care era invitat să se coboare slava lui Dumnezeu, acest locaş nu avea nici o fereastră, nici o altă sursă de lumină (1 Împăraţi 6:19-31). Conştient că Locul prea Sfânt va fi un loc special al prezenţei lui Dumnezeu, care avea să se coboare într-o încăpere fără nici o sursă de lumină, Solomon imploră prezenţa  Domnului care doreşte să locuiască în întuneric! Dar întunericul din odaia Locului Prea Sfânt simboliza mai mult decât un întuneric care se alungă prin aprinderea unei simple lumini. El simboliza ignoranţa umană, păcatul şi fructul otrăvit al acestora, moartea.

În v. 5 Ioan ne spune că întunericul nu a suprimat (sau cucerit) lumina (katelaben, a strânge sau a suprima, a cuceri). Acest verset din Prologul lui Ioan este strict legat de venirea lui Dumnezeu în Persoană de a locui în întuneric, de a veni pe pământ în mijlocul oamenilor (Is. 9:1-2; 49:6, etc., profeţiile lui Isaia sunt făcute la câteva sute de ani după evenimentul implorării venirii lui Dumnezeu în întuneric de către Solomon, la inaugurarea Templului de la Ierusalim).

Mântuirea vine prin lumină, cu judecată şi dreptate, biruind ignoranţa, păcatul şi moartea! Să privim imprecaţiile psalmistului ca dorinţe fierbinţi de a fi mântuit şi de a fi luminat cu Lumina Feţei Domnului Dumnezeului său:

– Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele. Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine (Ps. 34:5)

– Tu eşti Dumnezeul, care mă ocroteşte: pentru ce mă lepezi? Pentru ce trebuie să umblu plin de întristare, sub apăsarea vrăjmaşului? Trimite lumina şi credincioşia Ta, ca să mă călăuzească, şi să mă ducă la muntele Tău cel sfânt şi la locaşurile Tale! (Ps. 43:2-3).

– Lumina este semănată pentru cel neprihănit, şi bucuria pentru cei cu inima curată. (Ps. 97:11)

– Binecuvântarea aaronică rostită  de preoţi peste poporul lui Dumnezeu (Num. 6:23-27) avea să se împlinească prin coborârea Luminii, a Celui Necreat care este Creatorul Fiul lui Dumnezeu, aducând mântuirea promisă:  Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale, Doamne!” (Ps. 4:6)

– Căci nu prin sabia lor au pus mâna pe ţară, nu braţul lor i-a mântuit, ci dreapta Ta, braţul Tău, lumina Feţei Tale, pentru că îi iubeai. (Ps. 44:3)

– Ferice de poporul, care cunoaşte sunetul trâmbiţei, care umblă în lumina Feţei Tale, Doamne! (Ps. 89:15).

– Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric, El este milostiv, îndurător şi drept. (Ps. 112:4).

– „Veniţi, casă a lui Iacov, să umblăm în lumina Domnului!” (Is. 2:5)

– „Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine. Căci iată, întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul, şi slava Lui se arată peste tine. (Is. 60:1-2)

Toate aceste referinţe vechi-testamentare ale luminii care aduce mântuire şi viaţă sunt împlinite în Cel pe care Ioan L-a prezentat ca venind de la Dumnezeu, fiind Însuşi Dumnezeu.

Interesant este faptul că în întreaga Evanghelie după Ioan, Isus, ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, nu se mai defineşte ca şi Cuvânt, ci ca Fiu al lui Dumnezeu, adică se defineşte în perimetrul funcţiei Sale de mântuire a creaţiei Sale. De altfel Prologul demonstrează faptul că Cuvântul lui Dumnezeu (v. 1) este trimis în lume ca Fiu al lui Dumnezeu (v. 18), operând de acum încolo pe întregul Evangheliei cu conceptul „Fiul lui Dumnezeu”.

Pe lângă funcţia de a da viaţă a Cuvântului, acesta are şi rolul de judecător: Cuvântul lui Dumnezeu este prezentat ca Judecător în Apoc. 19:13, fiind Unul şi Acelaşi cu Fiul lui Dumnezeu, Cel căruia „îi este dată judecata omenirii” (Ioan 5:22). Prologul face tranziţia de la Logos-ul, Creatorul,  la Fiul cel promis, Hristos Mântuitorul!