Intrare în Sala Tronului (1)

Dincolo de vise

Oare cine nu s-a visat în postura unui invitat de onoare într-o sală regală? Să nu mai vorbim de  încântarea de a ne  fi închipuit ca prinţi şi prinţese care au domnit fericiţi până la adânci bătrâneţi…

Sau, chiar dacă peste timp ne-am pierdut visele copilăreşti, ca nişte turişti cuminţi, dar devoratori feroce, savurăm priveliştile cu încântătoarele castele, palate şi săli de festivităţi ale unor epoci pline de glorie. Până şi pentru cel imersat în lumea naraţiunilor post/hipermoderne, topografia întâmplărilor din lumile imaginare ştiinţifico-fantastice cuprinde, aproape invariabil, o “sală a tronului”.

Încântarea ochiului şi fiorul superlativului îşi reclamă robia asupra omului, indiferent de epocă sau haină culturală, fiind trădate până şi de cinismele nihiliste ale dezamăgirii. Undeva, înfiptă în mintea noastră, a fost (pentru unii) sau poate că mai este (pentru alţii) o nostalgie faţă de un tărâm care inspiră bucurie, maiestate, pace deplină.

O perspectivă asupra Evangheliei după Ioan şi a Apocalipsei

Cu mai mulţi ani în urmă am început editarea unui studiu pe Evanghelia după Ioan. Pornind de la ideea împlinirii elementelor Cortului Întâlnirii în desfăşurarea Evangheliei după Ioan,  prinsă din zbor de la nu mai ştiu cine, am urmărit ocurenţele obiectelor şi funcţiilor Cortului Întâlnirii şi ale Templului de la Ierusalim în firul narativ al Evangheliei. Apoi am încercat să armonizez piesele de puzzle din Evanghelia după Ioan cu harta Vechiului Testament. În cele din urmă am ajuns la concluzia că Evanghelia este o veritabilă invitaţie în Sala Tronului, în faţa Dumnezeuelui Cel viu. Iată doar câteva indicii ale acestei invitaţii.

După păcătuire, Adam şi Eva sunt izgoniţi din grădina Eden la răsărit, unde sunt puşi heruvimi păzitori (Gen 3:24).

După păcătuire, Cain  “a  ieşit  din  Faţa  Domnului şi a locuit  în ţara Nod la răsărit de Eden” (Gen. 4:16, s. n.).

Izgonirea spre răsărit pare a fi o paradigmă a alungării de la Faţa Domnului, a omenirii căzute în păcat. Aceeaşi relaţie organică dintre păcătuire şi fuga de Faţa Domnului spre răsărit o găsim şi în evocarea episodului din Genesa 11, a construirii turnului Babel (Genesa 11:2).

Locuinţa umanităţii pare a fi însăşi refugiul continuu spre răsărit, departe de ochii de foc ai Creatorului Prea Sfânt. În aria semnificaţiilor biblice, răsăritul este spaţiul alienării, culcuşul plin de coşmare al noului om, post-adamic. Caracterizat într-un mod cât se poate de simplu, păcatul are ca efecte despărţirea de Dumnezeu (Is. 59:2) şi moartea (Rom. 6:23). Tocmai de aceea, “rezolvarea” păcatului ar fi însemnat apropierea oamenilor de Dumnezeu şi revenirea la viaţă.

O dată cu patriarhii Avraam, Isaac şi Iacov, Dumnezeu iniţiază reintrarea în relaţie cu creatura mâinilor Sale căzute în păcat şi neascultare. De atunci chemările Creatorului se aud peste veacuri, în istorie, cu o intensitate din ce în ce mai puternică!

Primind din partea lui Dumnezeu instrucţiunile privitoare la facerea Cortului, care este numit Cort al Întâlnirii, Moise primeşte porunci foarte clare cu privire la Curtea Cortului:

Înspre partea de răsărit, pe lângă cei cincizeci de coţi pentru lăţimea curţii, să mai fie cincisprezece coţi de pânză pentru o aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor, şi cincisprezece coţi de pânză pentru a doua aripă, cu trei stâlpi şi cele trei picioare ale lor. Pentru poarta curţii cortului, să fie o perdea lată de douăzeci de coţi, albastră, purpurie şi cărămizie, şi de in subţire răsucit, lucrată la gherghef, cu patru stâlpi şi cele patru picioare ale lor (Exod 27:9-16, s. m., M. C.).

Cortul (şi apoi Templul de la Ierusalim) avea poarta de intrare îndreptată înspre răsărit (Exod 27:13-16) ca soluţie a lui Dumnezeu de a “repara“ distanţarea de Faţa Lui, ca o chemare de a ne apropia de El şi de a avea viaţă.

Cel ce este în sânul Tatălui a ales să-L facă de cunoscut, locuind (punându-şi cortul) printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14). El a ales să se facă trup, să vină printre noi şi să intre apoi spre Tatăl (Ioan 7:28-33) prin cruce, pentru ca să ne dea posibilitatea de a merge şi noi pe calea care ne-a deschis-o (Ioan 14:1-7). El a venit ca să ne aducă dinspre “răsărit“, din păcat şi moarte spre Faţa Domnului, a Tatălui Ceresc, într-o nouă grădină, fără de păcat (Apoc. 21-22).

Interesant este faptul că şi Apocalipsa are o desfăşurare progresivă a lucrurilor care au să se întâmple în curând, lucruri legate de a doua venire a lui Isus Hristos. Evanghelia după Ioan ne prezintă prima venire a lui Isus, punerea Cortului lui Dumnezeu printre oameni. Apocalipsa ne încurajează să biruim pentru a fi Cortul lui Dumnezeu cu oamenii.

Atât în Evanghelia după Ioan cât şi în Apocalipsa, evenimentele se petrec în aria semnificaţiilor ce ţin de prezenţa lui Dumnezeu, de Cortul/Templul Lui. Mântuirea şi viaţa veşnică prezentate de Domnul Isus în Evanghelia după Ioan ţin de revelarea lui Dumnezeu prin Fiul Său, întruparea funcţiilor Cortului Prezenţei lui Dumnezeu, realitate prefigurată în Vechiul Testament. Apocalipsa ne vorbeşte de o Zi a Domnului şi despre o judecată, aceasta fiind prezentată în strictă dependenţă de evenimentele care se petrec în Templul din ceruri.

Asemănările structurale dintre cele două cărţi sunt uşor de observat în teologia ioanină a progresului, a prezentării divinităţii lui Isus Hristos şi a acelui ceas de mântuire mult aşteptat în Evanghelia după Ioan şi a prezentării Zilei Domnului în Apocalipsa. Observăm că aceste prezentări progresive sunt încadrate, în ambele cărţi, de un prolog care se ocupă de prezentarea foarte clară a divinităţii lui Isus, ca Unul de o fiinţă cu Tatăl şi cu un epilog în care ni se afirmă credibilitatea celui care a scris aceste lucruri, de maximă importanţă pentru cei ce le citesc.

Avem făcută o chemare de a crede în Isus ca fiind Hristos-ul, Fiul lui Dumnezeu, ca să avem viaţa veşnică (Evanghelia după Ioan) şi o chemare de a birui ca să domnim şi să ne bucurăm de binecuvântarea veşnică a Mielului care a biruit (Apocalipsa).

Zilele acestea am observat cu bucurie filiaţii ale perspectivei intrării în Cortul Întâlnirii din Evanghelia după Ioan cu cea din Apocalipsa. În studiul cărţii Apocalipsa, Beniamin Fărăgău porneşte de la premisa hermeneutică fundamentală că “codul Apocalipsei este Vechiul Testament”, de-a lungul Apocalipsei fiind prezentate obiecte sacre ale Cortului Întâlnirii din ceruri, după chipul căreia a fost făcut Cortul Întâlnirii al lui Israel. Înşiruirea acestor obiecte al Cortului în ordinea intrării dinspre poartă/uşă (cap. 4) către un tron-chivot (cap. 15-16) capătă evidenţa unei invitaţii în Sala Tronului ceresc. Detaliile acestei perspective sunt prezentate AICI.

După aceea, am văzut deschizându-se în cer Templul cortului mărturiei.
Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi în in curat, strălucitor, şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur.
Şi una din cele patru făpturi vii a dat celor şapte îngeri şapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor.
Şi Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu şi a puterii Lui. Şi nimeni nu putea să intre în Templu, până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor şapte îngeri. (Apoc. 15:5-8)