De la Alice Cooper la Marilyn Manson sau despre semnificaţia antieroilor adolescenţei

Există oare viaţă şi după AC/DC?, mă întrebam în adolescenţa mea pătimaşă. În imperiul dezordinii ideilor şi al simţămintelor contradictorii ale adolescenţei mele rebele, viaţa şi moartea se împleteau într-un joc al versurilor teribiliste şi al unei scenografii/imagologii bolnăvicioase. Pornind de la The Wall (Pink Floyd) şi The Final Countdown (Europe), gusturile mele au alunecat, la începutul anilor 1990, spre hăurile hard-rock-ului (AC/DC, Guns N’ Roses), trecând apoi prin heavy metal (Manowar), speed metal (Metallica), thrash metal (Sepultura, Kreator), ajungând în cel din urmă la death metal (Death, Deicide). În panteonul meu de atunci, AC/DC, Metallica şi Manowar aveau  parte de toată veneraţia mea religioasă (atee, evident). Având conştiinţa emancipării şi fără să cred în Dumnezeu, făceam din divinitate subiectul ironiilor, a anatemelor şi blasfemiilor teribiliste.

Acum, orice amintire a acelor stări juvenile poartă greutatea unei penitenţe. Un orizont întreg de trăiri decadente era îmbrăţişat în numele rebeliunii faţă de decadenţa seacă a robotizării vieţii “cuminţi”. Infantilizarea de care vorbesc Konrad Lorenz (Cel opt păcate capitale ale omenirii civilizate) şi Pascal Bruckner (Tentaţia inocenţei) s-a tradus printr-o excesivă pseudoformă de maturizare egoistă, de proclamare condescendentă a superiorităţii faţă de orice urmă a vreunei tradiţii şi autorităţi. Fără să conştientizez, eram un alt simplu “subiect” în plin experiment de nivelare a conştiinţei, experiment care avea pretenţia unui catharsis faţă de formele totalitarismului ideologic tradiţional.

Un suflet plăpând, “inocent” în căutările şi aşteptările sale, în dorinţa sa “sfântă” de onestitate şi caracter păcătuieşte prin deschiderea fără discernământ faţă de toţi clovnii profitori care le parazitează visele şi dorinţele. Trist este faptul că acei clovni au fost cândva şi ei adolescenţi amăgiţi…

Ţin minte că ultimul album rock l-am  cumpărat pe 1 decembrie 1994 şi era Youthanasia, al celor de la Megadeth. Conceptul Youthanasia pare a fi sugestiv pentru acea etapă nihilistă din viaţa mea (etapă încheiată apoteotic cu sărbătoarea mea de majorat din 1995, când toţi prietenii mei, contrariaţi de “apostazia” mea, mi-au făcut cadou seringi pentru injecţii mortale şi alte artefacte morbide pentru că, vorba lor, “decât un creştin viu, mai bine un fost rocker mort”). Din toată acea perioadă am învăţat să caut lucrurile cu adevărat valoroase dincolo de promisiunile gonflabile ale  pieţei amăgirilor. Dar această pedagogie a vieţii a lăsat cicatrici sufleteşti, care cu greu s-au vindecat.

Pentru tinerii consumatori ai industriei muzicale, dar şi pentru cei sensibili la influenţele pe care le suportă un adolescent/tânăr în zilele noastre, recomand  articolul From Alice Cooper to Marilyn Manson. The Significance of Adolescent Antiheroes, publicat în Academic Psychiatry 27:54-62, March 2003, scris de psihiatrii Jeff Q. Bostic, Steve Schlozman, Caroly Pataki, Carel Ristuccia, Eugene V. Beresin şi Andrés Martin. Iată o sinteză a acestui articol:

Every generation has icons attractive to adolescents and equally repugnant to adults. This article examines antihero characteristics, their appeal to adolescents, and how adults can respond to adolescents enamored of antiheroes. The stage personas of antiheroes champion rejection of the mainstream, assail adult constraints and expectations, explore frightening topics, and ultimately fulfill the adolescent fantasy of surviving alienation and emerging victorious over parents and peers. But antihero idolization also tests the adult’s defenses. Adults, fearing loss of control and rejection by the adolescent, sometimes resort to primitive defenses mismatched to the developmental needs of the adolescent. Adults, as much as the adolescents, benefit from examining their individual reactions to the antihero and how their current relationship can accommodate this intrusion. The antihero phenomenon presents adults with an opportunity to model ways to think through that which is uncomfortable and to navigate together the adolescent’s developmentally normative separation efforts.

Întreg articolul poate fi citit AICI.

Fără să intru în diputa despre noul “creştinism” al lui Alice Cooper (despre care am indicii contradictorii, spre deosebire de mărturia clară a ex-solistului de la Korn, Brian Welch, din autobiografia Save me from myself: how I found God, quit Korn, kicked drugs, and lived to tell my story), zice-se că Alice Cooper s-ar fi confesat: “Drinking beer is easy. Trashing your hotel room is easy. But being a Christian, that’s a tough call. That’s rebellion”.

În ceea ce mă priveşte, am lăsat în urmă antieroii adolescenţei şi am ales să experimentez ceva cu adevărat “riscant”! 🙂

  3 comments for “De la Alice Cooper la Marilyn Manson sau despre semnificaţia antieroilor adolescenţei

  1. March 27, 2010 at 6:17 pm

    E interesant articolul tau. As fi curios sa stiu cum privesti acum fenomenul numit rock crestin, asta daca esti familiarizat cu el bineinteles.

    • Marius Corduneanu
      March 28, 2010 at 4:47 pm

      Prin 1999 am fost un martor la un spectacol grotesc şi bizar. Eram un membru al unei asociaţii studenţeşti creştine şi am fost invitat la un concert rock “creştin”. De fapt era un exerciţiu perfid de marketing religios, numit “evanghelizare”, a cărei soartă o intuiam foarte clar. Rockerii pur sânge, amăgiţi de faptul că pe afişul concertului era Andy Ghost, în perioada lui de căutări spirituale, nu înţelegeau limbajul şi expresiile standard ale organizatorilor. În fine, după Chris şi Luminiţa, a apărut şi Andy, care a dezamăgit creştinii prezenţi cu un Bucuraţi-vă în Domnul în stil thrash metal, ceea ce mai degrabă era o grohăitură decât un îndemn la închinare şi bucurie. Rockerii buimaci, nu ştiau dacă să prindă sau nu ritmul la o melodie thrash dar cu versuri atât de conformiste.
      Cred că a fost un experiment total nefericit atât pentru organizatori, cât şi pentru rockeri.
      De altfel, modul în care Andy Ghost a fost manipulat în căutările sale de către specialiştii/marketerii religioşi l-a convins să revină la forma sa iniţială, reluând experienţa la Altar, după Shekinach. A se vedea şi interviul lui Andy Ghost despre experienţa sa creştină.

  2. April 3, 2010 at 2:56 pm

    Alice Cooper mai concertează şi acum rockerisme? N-a cântat cândva (în perioada “post-convertire” cu M. Manson, biciul evanghelicilor? Sau era un fel de a demonstra că nu trebuie să-i judecăm pe semenii noştri?
    Nu ştiu dacă mai înţelg ceva (sau dacă e ceva de înţeles în povestea asta). 🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: