Acum vreo douazeci și un pic de ani, în plină eră atee a “respectării” drepturilor noastre de copii (oare nenea Dawkins ne-ar fi luat partea dacă ne-ar fi cunoscut condiția noastră de copii abuzați ideologic?), ascultam cuminți în bănci mantrele eliberatoare ale “tătucului” cu barbă, printre care și atât de binecunoscutul pasaj, pe care îl redau aici din limba engleză:
Religious suffering is, at one and the same time, the expression of real suffering and a protest against real suffering. Religion is the sigh of the oppressed creature, the heart of a heartless world, and the soul of soulless conditions. It is the opium of the people. The abolition of religion as the illusory happiness of the people is the demand for their real happiness Marx K., Introduction to A Contribution to the Critique of Hegel’s Philosophy of Right. Collected Works, v. 3., New York, 1976, emphasis mine)
Excelent îndemn. Chiar dacă formula a fost folosită mai întâi de către Henrich Heine, Marx a rămas în conștiința noastră ca un Prometeu care ne îndeamnă să ne trezim din amorțeala tâmpă a religiei. Să luptăm deci împotriva șarlatanilor care ne vând fericiri iluzorii! Din păcate există prea mulți falși mesia care convertesc ignoranța mulțimilor în succese indecente, dar unii dintre noi am ajuns atât de evoluați încât ne simțim chemarea de a îi trezi pe oameni din condiția oprimantă a dependenților de acest opiu numit religie!
Rămân consternat însă când văd cum marea majoritate a acestor cavaleri ai luptei pentru eliberarea de iluzii sunt vajnici propagandiști ai liberalizării drogurilor. În provincia British Columbia din Canada, cel puțin, se duce o adevărată luptă mediatică pentru legalizarea marihuanei …, și cred că lista va continua. Păi atunci, cum rămâne cu eliberarea poporului din liantul nemilos al drogurilor sale? Cine sunt ignoranții? Dar șarlatanii?
Cred că cel mai rezistent virus uman este cel al minții. Numai că cei care se pretind a fi cei care prescriu medicamente se dovedesc a fi cei mai dificili pacienți, care nu-și recunosc nicio dependență sau boală de care să fie tratați!
Of, păcătoasa natură umană, cine ne va izbăvi din această circularitate a propriei minciuni?
Introduction
Denis R. Alexander and Ronald L. Numbers
chapter 1. The cultural authority of natural history in early modern Europe
Peter Harrison
chapter 2. Biology, atheism, and politics in eighteenth-century France
Shirley A. Roe
chapter 3. Eighteenth-century uses of vitalism in constructing the human sciences
Peter Hanns Reill
chapter 4. Biology in the service of natural theology: Paley, Darwin, and the Bridgewater Treatises
Jonathan R. Topham
chapter 5. Race, empire, and biology before Darwinism
Sujit Sivasundaram
chapter 6. Darwin’s choice
Nicolaas Rupke
chapter 7. Biology and the emergence of the Anglo-American eugenics movement
Edward J. Larson
chapter 8. Genetics, eugenics, and the Holocaust
Paul Weindling
chapter 9. Darwinism, Marxism, and genetics in the Soviet Union
Nikolai Krementsov
chapter 10. Evolution and the idea of social Progress
Michael Ruse
chapter 11. Beauty and the beast? Conceptualizing sex in evolutionary narratives
Erika Lorraine Milam
chapter 12. Creationism, intelligent design, and modern biology
Ronald L. Numbers
chapter 13. The ideological uses of evolutionary biology in recent atheist apologetics
Alister E. McGrath
chapter 13. The ideological uses of evolutionary biology in recent atheist apologetics – Alister E. McGrath (some quotes):
(…) My focus is on the ideological use of the biological sciences, especially evolutionary biology, in recent atheist apologetics, a topic which I believe is best considered under three broad categories: (1) the elevation of the status of Darwinism from a provisional scientific theory to a worldview; (2) the personal case of Charles Darwin as a role model for scientific atheism; and (3) the use of the concept of the “meme”—a notion that reflects an attempt to extend the Darwinian paradigm from nature to culture—as a means of reductively explaining (and hence criticizing) belief in God.
It is clear that this list of themes could easily be expanded; however, limits on space have caused me to focus on what I consider to be the most important elements in these works, illuminating the manner in which Darwinism is increasingly being presented as an ideology, rather than as a provisional scientific theory. (p. 331)
Darwinism as an ideology
One of the most interesting developments of the twentieth century has been the growing trend to regard Darwinian theory as transcending the category of provisional scientific theories, and constituting a “worldview.” Darwinism is here regarded as establishing a coherent worldview through its evolutionary narrative, which embraces such issues as the fundamental nature of reality, the physical universe, human origins, human nature, society, psychology, values, and destinies. While being welcomed by some, others have expressed alarm at this apparent failure to distinguish between good, sober, and restrained science on the one hand, and non-empirical metaphysics, fantasy, myth and ideology on the other. In the view of some, this transition has led to Darwinismbecoming a religion or atheist faith tradition in its own right. (p. 331)
Richard Dawkins
(…) Now, at one level, this might seem to be little more than a reassertion of the role of the natural sciences in understanding our place within the world. Its obvious exaggerations might be explained away as reflecting the need to restate the legitimate role of the sciences in the face of the rival claims of the humanities or religion, especially in the light of postmodern attempts to deny any epistemic advantages to the natural sciences.Yet a closer reading of Dawkins indicates that this is not the case. Darwinism is not being presented as a representative element of the scientific enterprise, with a legitimate place at the round table of ethical and social debate. It is clearly understood as the defining account of reality.
Where most evolutionary biologists would argue that Darwinism offers a description of reality, Dawkins goes further, insisting that it is to be seen as an explanation of things. Darwinism is a worldview, a grand récit, a metanarrative—a totalizing framework, by which the great questions of life are to be evaluated and answered. For this reason, we should not be surprised to learn that Dawkins’ account of things has provoked a response from postmodern writers, for whom any metanarrative—whether Marxist, Freudian, or Darwinian—is to be resisted as a matter of principle. (p. 334)
The intellectual battle
(…) Yet perhaps the most significant of the developments noted in this chapter is the uneasy relationship that we have noted between two visions of Darwinism: a modest, provisional, and revisable scientific theory, an ally in our understanding of the world; and a triumphant worldview, which will sweep its rivals from the field of intellectual battle. As history makes depressingly clear, worldviews have an unhappy tendency to create in-groups and out-groups, orthodoxies and heresies, leading to dogmatic assertion where tentative questioning may be more appropriate. Darwinism appears to have an innate propensity to attract those who wish to attach it to decidedly non-empirical ethical, philosophical, and religious systems. We have, as this volume makes clear, seen this in the past. Recent trends suggest it will continue in the future.
Religious belief remains deeply embedded in today’s world, having obstinately refused to die the death that secularist readings of evolutionary biology predicted. In this chapter, I have explored recent metaphysical expansions of Darwinism, advocated by those wishing to adopt it as an ally in their attempt to achieve the final elimination, whether metaphysical or physical, of this irritatingly persistent phenomenon of religion. Yet to its critics, such metaphysically inflated versions of Darwinism seem to come close to becoming religions themselves. I hope I have raised important questions about how this expanded variant of Darwinism will develop biologically, theologically, and philosophically. Is this expanded vision of the Darwinian paradigm a useful and legitimate extension of approaches and methods from biology to human culture in general? Or does it represent an abuse of biology, an improper claim of biological hegemony over other disciplines, such as cultural anthropology? The debate continues, at both the scholarly and popular levels. We shall have to wait and discover its outcome. (p. 351)
Când caricatura este creditată ca original, orice derivă e necesară!
În timpul unei ore despre comunicarea în masă, o elevă m-a întrebat, cu un entuziast demn de o cauză mai bună, dacă am văzut conspiraţia mitului lui Isus din Zeitgeist. Ironic, nici nu speram la o dovadă mai concludentă de manipulare mediatică! I-am răspuns că, dacă tot trebuie să aleg nişte naraţiuni fantastice pentru copii, prefer să mă uit la nişte desene animate mai bune. Evident, răspunsul meu “neortodox” a contrariat-o în aşteptările ei conformiste faţă de un profesor de filosofie. O privire iconoclastă asupra iconoclaştilor are privilegiul de a descoperi, cam de fiecare dată, un foarte previzibil şi comod conformism al “nonconformiştilor”.
În epoca când adevărul e relativ, vă rog să număraţi cărţile şi filmele documentare care vă deconspiră The Jesus Mysteries: Was the “Original Jesus” a Pagan God? (Timothy Freke, Peter Gandy), The Real Jesus Myth (G. A. Wells – chiar dacă ulterior autorul a renunţat la ideea că Isus nu a existat, cartea sa stă astăzi mărturie puternicei dorinţe de a crede că Isus nu a existat, îmbrăţişată de mulţi cititori sezonieri ai subiectului), The God Who Wasn’t There (Brian Flemming), Zeitgeist (Peter Joseph), The Root of All Evil? (Richard Dawkins), etc. Pentru gustul meu mai sceptic, văd că sunt cam mulţi oameni binevoitori care se oferă să vă deschidă ochii şi să vedeţi adevărul!Într-un Zeitgeist al negării creaţiei, suntem îngrămădiţi de o sumedenie de creaţii care mizează pe puterea creatoare a omului. S-ar părea că nişte reminescenţe ale istoriei încă mai sunt active în noi, iar ele nu sunt moştenite de la “bunicuţa noastră, maimuţica”!
Oare nu e ridicol e să “creezi” Religulous, Zeitgeist, etc., pretinzând exigenţă şi inteligenţă tocmai când oferi dovezi contradictorii? Cât de conştienţi suntem de primitivul analfabetism promovat de media? Ce ar fi dacă am aplica prozelitismului media al noului ateism deconstrucţia, sociologia receptării şi genealogia interpretării? Oare nu am fi copleşiţi de abuzul de iluzii dragi ale unui public atât de uşor de dus de nas? Tocmai pentru că astăzi ştim atâtea despre geneza miturilor, nimic nu e mai simplu să creezi unul. Reţeta e binecunoscută şi folosită cu succes. Se iau câteva milioane de conştiinţe buimace, cu nevoi şi frustrări bine captate de meseriaşi în retorică şi politicieni versaţi. Se monopolizează canalele de comunicare şi se difuzează publicului flămând de senzaţional ceea ce îi este convenabil şi voila, comanda e servită! A respinge noul status quo corect politic e la limita blasfemiei iar linşajul mediatic ce urmează pentru cel care e diferit fac flăcările Inchiziţiei să pară joacă de copii. Toleranţa e valabilă doar în cadrul strict al dogmatismului oficial! Dar despre subiectul “de ce cred oamenii în bazaconii” voi vorbi cu o proximă ocazie.
Am avut destule ocazii de a întâlni “farmecul” îndobitocirii mediatice a tinerilor, analfabeţi în cunoştinţe elementare de istoria religiilor. Poate că e adevărat că toţi suntem experţi când vorbim despre fotbal, politică şi religie. A vorbi aceste lucruri într-un birt e o chestiune uşor de recunoscut şi, într-un anumită măsură, chiar de înţeles. Dar a flecări şi a înghiţi inepţii ilogice, poleite cu aer pseudo-ştiinţific, pentru a face prozeliţi întru ignoranţă, într-o eră a informaţiilor, e mult mai condamnabil decât crearea supertiţiilor în Evul Mediu!
S-ar părea că regele e gol, chiar dacă industria efectelor vizuale şi de retorică se zbate să îl îmbrace!
Înţeleg nevoile cu care oamenii vin în faţa unor texte, filme documentare, ştiu că există o modă culturală şi nişte teribile presiuni de conformism social, dar cer celor care vor să fie cu adevărat emancipaţi şi “free-thinker” să nu mai ceară altora să gândească mai mult atunci când ei înghit gogoşi umflate de vedete media, să nu mai condamne ignoranţa şi ipocrizia altora când ei înşişi dau dovadă de un mimetism al ignoranţei terifiant de real pentru timpurile noastre. Cel mai tiranic dogmatism este cel apărat tocmai de aşa zişii demistificatori! S-au mai văzut şi hoţi vicleni care să ascundă furtul în sediul poliţiei, unde nici nu te-ai gândi să cauţi. Asta însă nu-i face nevinovaţi şi invulnerabili în faţa unei investigaţii serioase! (Rămâne ca o foarte interesantă şi necesară temă de investigare ştiinţifică dogmatismul şi condiţionările psihologice/lingvistice/culturale de pe forumurile ateilor, mantrele şi sloganurile lor nefiind mai puţin dogmatice decât cele de prin alte locuri. Într-adevăr, ştie domnul Rorty ce spune atunci când afirmă că un vocabular nou creează o lume nouă!)
Înainte de a spune ceva, omul cu adevărat înţelept mai întâi gândeşte, cercetează şi verifică ceea ce vrea să afirme. Aşadar, cine îşi proclamă superioritatea, să aibă curajul testării ei. Mă tem însă că, judecând după lista de lecturi dogmatice ale multor atei, ignoranţi în ceea ce priveşte şi “cealaltă parte”, vor fi puţini doritori să intre în competiţia pentru adevăr.
Pentru curajoşi însă recomand Shattering the Christ Myth (James Patrick Holding, Xulon Press, 2008), redând aici doar pasajul de final al capitolului 22, The Zeitgeist Heist, din partea a patra, The Christ Myth Goes to Hollywood:
There will be oppression in this world, even times when leaders grow power-hungry and seek to veil the eyes of the common masses, but Zeitgeist has clearly taken an inferior approach to dealing with the real problem, seeking to induce paranoid suspicions of conspiracies where none exist, seeking to exile Jesus to the realm of mere myth. His presence, after all, disturbs our arrogant pretensions and suitheistic fantasies. Truth will not so easily succumb, fortunately, to our petulant tantrums; neither will God of all truth, in whom we may surely trust to redeem his creation from the boundage of tyranny and decay. Still, until the present age has passed away and the fullness of the age to come has arrived, there will be chains, there will be shackles, and there will be global-scale injustice. If there is any rallying cry, than, by which we must all raise our banners, it is this: e aletheia eleutherosei humas! (James Patrick Holding, Shattering the Christ Myth, 2008, p. 334)
Pentru cei care nu au timp/obişnuinţă să citească cărţi, dar care vor să fie sceptici şi open minded deopotrivă, recomand nu glamuroasa ficţiune sincretică Zeitgeist, ci o dovadă de dubunking, în buna tradiţie sceptică:
Şi încă puţin despre atât de convenabilul “mit al lui Isus”:
Alonewithothers's Blog 