Virtuțile și viciile blogului

It is the unwritten part of books that would be the most interesting.

(William M. Thackery, “To Paul Emile Daurand Forgues, 16 September 1864,”)

Cică atunci când oamenii s-au săturat de citit cărți au început să citească bloguri. Bloguri care ori au continuat misterul șoptit al cărților nescrise ori au început să producă o cantitate imensă de gălăgie pe marginea tăcerilor din cărțile scrise. În carnavalul strigătelor de tot felul prilejuite de impărțirea democratică și generoasă a darul scrisului la toată lumea, blogul e amvonul unde se multiplică atât virtuți cât și vicii atât de indatorate -și unele și altele – cuvintelor. În universul tot mai cuprinzător al imaginilor guralive, forța din spatele torentelor în care se învălmășesc oameni de tot felul o reprezintă cuvântul -leac și otravă, confidență și delir, iertare și pedeapsă, viață și moarte. Înghesuirea zeilor coborâți printre oameni e compensată de urcarea ritualică a unor oameni ca semi-zei. Ori în toate aceste acte ale vieții semi-privată/publică, cuvântul este arma mânuită mesianic prin toate teritoriile în expansiune ale bloggingului.

Words kill wars, Ad campaign by Ogilvy & Mather, Japan

1. Virtuțiile  

Blogul, ca platformă accesibilă democratic, reprezintă un mare pas de eliberare de cenzura, de multe ori deloc obiectivă, a surselor de comunicare oficiale, a îmbâcselii stupid de pretenţioase a multor canale academice, a cerinţelor depăşite ale unor universităţi şi  şcoli, etc. Aşa pot descoperi

• scriitori talentaţi, respinşi de unii editori prea stupizi şi limitaţi la propriul self esteem că să mai vadă şi pe altcineva;
• editorialişti şi eseişi care nu se potrivesc în orizontul valoric prea comercial sau politicizat al unor publicişti;
• copywriteri realmente creativi, haioşi, refuzaţi de clienţi inculţi;
• fotografi care par a-şi fi irosit răbdarea şi creativitatea nu în uimirea în faţa complexităţii şi frumuseţii realităţii, ci în aşteptarea searbădă de a le fi publicate creaţiile în reviste.

Iar pe lângă toţi aceştia, suntem şi noi, puzderia de omuleţi care începem să ne alfabetizăm visele şi dorinţele, unii dintre noi chiar crezând că mânuirea mouse-ului e suficientă pentru a ne crea propriul univers virtual.

Bloggingul poate aduce acele elite defavorizate de status quo-ul aranjamentelor subiective din anumite medii intelectuale în faţa unor consumatori care caută diversitatea, pluralismul. Totodată însă,  bloggingul poate contamina mediul virtual de paraziţii indecenţi care mişună invariabil dintr-un capăt până-n celălat al istoriei şi al speciei umane.

Uite aşa, provincializarea centrului şi emanciparea provincialului se contopesc într-o armonică, de multe ori disonantă (ce oximoron!) dar necesară pentru a alege ce este bun. Tocmai în virtutea aparentei deschideri, a conturării libere de profiluri umane, stă şi păcatul bloggingului. În ultimă instanţă, ca orice altă creaţie umană, blogul trădează natura umană, cu virtuţile şi defectele ei.

2. Viciile

Fuga

Când utilizăm blogul, oare devenim nişte poeţi/jurnalişti freelancer din bieţi actori cenuşii ai unui joc social care ne scapă din mâini? Simplitatea şi savoarea scriiturii multor bloguri par a transforma nevoile umane în surogate ale beatitudinii realizate, aici şi acum, în purul act al lecturii. Ştim că scrisul şi lectura  sunt terapii, dar nu ni se  indică foarte clar cine e doctorul şi care-i pacientul!

Dar machines talk to machines and people talk to people! Să fie pretenţia finalităţii comunicării sufocată de deliriul instrumentarului? Să fie oare blogosfera oglinda magică prin intermediul căreia  ne machiem frustrările reale? Sau să fie ea o reală experienţă de cunoaştere a Celuilalt, de deschidere şi interacţiune? Şi oare până unde pot merge acestea?

Să fie bucuria faptului de a te exprima mai mare decât nevoia de a fi înţeles?

Odihna obosită

Observ că tehnologia are hatârul de a ne descoperi slăbiciunile în măsura în care vrem să ni le acoperim. În blogosferă, asemenea unui univers în expansiune, avem libertatea de a ne îngrămădi în universuri private, expuse şi suprapuse. Privatul este supus marketingului personal, e vândut aparent pe gratis iar socialul este deconstruit de mecanismele de optimizare/individualizare/customizare, private deci. Însă demiurgii acestor universuri sunt foarte ispitiţi să se supună necesităţii cuceririlor şi colonizărilor. De multe ori, în aceste acţiuni de colonizare, fiecare mic demiurg îi citeşte vanitatea celuilalt demiurg. Ciudate paradoxuri: ce bine recunoaştem vanitatea în celălalt şi cum poate ea să ne facă nişte regi sclavi!

Economia părerilor, avizate sau nu, se împleteşte cu un strategic PR personal şi se contabilizează într-o vizibilitate tot mai transparentă. Cred că până la urmă ne va epuiza marketingul discursului care depăşeşte performanţa! În cele din urmă, orice univers fals se topeşte în probele de foc ale timpului.

Apropo, oare cum arată un cimitir al blogurilor?

Simulacrul visului

Comunicarea virală poate supralicita artificialul şi minimaliza naturalul, normalul.

Aici, în circumferinţa relatării faptelor cotidiene, ţi se oferă graţios şansa ratării comunicării vreunui sens de dragul vorbăriei. În fuga după relevanţa suculentă şi amiciţia interlocutorului, de dragul convivalităţii, banalizezi sentimente şi hiperbolizezi stupizenii. Aşa devorezi preţiosul timp pe care îl are cineva care se decide, cu greu, să te citească, în detrimentul altor activităţi, poate mai plăcute. Totodată, prin secvenţele narative pe care le înşiri în galeria indiscreţiilor vieţii, se crează un sentiment (care ar fi fost nefericit în alte epoci şi conjuncturi istorico-culturale) euforic al trăirii anonime care se felicită pentru celebritatea clipei. Mă refer la acel “consimţământ fericit al victimei” de care vorbea Andrei Pleşu. Retrăieşti banalităţile vieţii, alături de străini/anonimi care te susţin în procesul artistic al figurării, al aparenţei, al deschiderii şi nudismului emoţional pe care le poate implica povestirea, în spaţiul virtual, a întâmplărilor trăite în lumea reală. (Îngerii mei sfătuitori)

Realitatea coşmarului

Oglinda blogului reflectă şi chipurile tranzitorii ale vizitatorilor prin interacţiuni fortuite, măguliri sincere sau calculate, corecturi pedante dar respectuoase, reproşuri şi vituperări patologice. În expresia even open communication meets closed minds să citim doar un pur joc de cuvinte sau (şi) o ironie  fină?

Arhitectura participării trebuie să fie suficient de puternică să suporte fenomenele cataclismice pe care unii le produc în blogosferă. Dacă este adevărată expresia căceea ce nu te omoară te face mai puternic, oare câţi dintre noi refuzăm să devenim mai puternici? E mai simplu să cataloghezi irevocabil nu limbajul sau ideile ci persoana incomodă, să dai “delete/move to trash this comment”, adică e mult mai simplu să te sinucizi! Iată dar un alt paradox: puterea de a controla scriitura blogului sucombă în incapacitatea de argumentare şi comunicare deschisă cu cel care pare cu totul altfel!

Sunt însă multe cazuri în care cel ce-şi refuză dreptul la comunicare este chiar cel ce o iniţiază printr-o ignoranţă crasă, însoţit cel mai adesea de incapacitatea de a învăţa şi un limbaj trivial, injurios, tribal. Când întâlneşti astfel de indivizi, e cel mai bine să crezi în propriul drept de a fi diferit!

Pentru mine, cel puţin, orice utopie comunicativă este dizolvată în neputinţă atunci când observ cum licitaţia neînţelegerilor şi a acuzelor e mai puternică decât cea a  întâlnirii şi iertării între actorii comunicării. Şi, de multe ori, fracturile din comunicare se datorează incapacităţii funciare de acceptare că mai putem greşi şi că avem nevoie de semen. E greu să îl lăsăm şi pe celălalt să aibă dreptate sau, cel puţin să îi oferim senzaţia că are ceva valoros în ceea ce a gândit şi spus. Din păcate, multe bloguri sunt sufocate de ranchiună şi superioritate ieftină.

Cuvintele celuilalt, chiar şi stâlcite, trebuiesc înţelese ca o gratitudine  a lui de a depune efortul şi timpul de a se deschide în comunicare! Gratitudine a comunicării pe care o preţuim prea puţin în, paradoxal, paradisul comunicării libere!

Aşadar, dragi scriitori şi lectori, angrenaţi în tangoul cuvintelor pelegrine de la un suflet la altul,  să nu uităm a fi oameni atunci când fugim după realizarea propriilor utopii!