Dumnezeu este leac pentru patologiile naturii umane, nicidecum drog pentru împlinirea lor!
1. Coincidentia oppositorum
Ateii militanți și fanaticii religioși se întâlnesc tocmai în acest punct comun: pentru a fi Dumnezeu, El trebuie să acționeze exact conform comanditarilor umani. Pentru unii Dumnezeu este prezent chiar și acolo unde El așteaptă acțiunile banale ale omului; pentru alții El este absent chiar și acolo unde a vorbit mai răspicat ca oriunde. Dacă învie, vindecă, dă prosperitate, securitate, confort, atunci se merită să continui cu rugăciunile, e o afacere bună. Atunci L-am transformat pe Dumnezeu într-un idol convenabil! Dacă nu răspunde la ordinul răspicat pe care il dăm, dacă nu vindecă, nu învie, nu mișcă nici măcar un fir de păr atunci când îl provocăm să ne dovedească prezența, atunci e un simplu artefact al unei epoci istorice trecute, demodate, un virus al minții, o idee periculoasă. Atunci L-am transformat pe Dumnezeu într-un monstru convenabil, care prin caracterul lui întunecat și răuvoitor ne face să ne simțim mai buni, mai albi și bine intenționați!
Un Dumnezeu sufocant, polițist nemilos, duhul obedient ce așteaptă porunca lui Aladin, nicidecum unul în care să te odihnești, este contraoferta unora la Dumnezeul altora, suspectat în toate cele, inert, lipsit de putere, adormit, mort de-a binelea.
Ne place un Dumnezeu care capătă propriile noastre forme culturale, care se mulează cuminte pe configurațiile noastre mentale – de la cinismul fancy al hipsterilor, al căror plezirism cool și confort egocentric nu se merită a fi deranjate de principiile morale ale lui Dumnezeu, la paternalismul vindicativ și răzbunător al celor ce nu mai au niciun fel de așteptări în această viață.
Este uimitor cât de mult se vorbește în numele lui Dumnezeu. Mai nimeni nu vrea să îi recunoască acestuia dreptul de a vorbi dar și de a tăcea, de a vindeca dar și de a lăsa boala să își facă de cap, de a proteja, dar și de a lăsa accidentele să se întâmple, de a transforma ura în iertare și dragoste, dar și de a lăsa oamenii să culeagă roadele propriilor porniri rebele. Nu se cade a capitaliza suferința inocenților pentru a-l acuza pe Dumnezeu atunci când El alege să tacă chiar și când ar avea prilejul de a ne deconspira neiertările, cruzimile, nedreptățile, ura, lipsa de iubire, adică de a ne descoperi ipocrizia …
Dacă ar oferi învieri la pachet în familiile ateilor, la simpla lor cerere fugară/malițioasă/zeflemitoare, oare aceștia și-ar schimba cu ceva gândirea, simțirea, atitudinea față de rolul lui Dumnezeu în univers și în viața oamenilor?
Pe de cealaltă parte, un semn clar pentru o sectă/religie fanatică este modul absolut, lipsit de orice rezervă, în care se clamează faptul că Dumnezeu va răspunde cu necesitate la orice cerere a celui ”credincios”. Decența ne spune că într-un dialog trebui să îi acordăm interlocutorului dreptul de a nu răspunde la toate alegațiile noastre. Minunile care se fac în cadrul naturii nu implică cu necesitate ca excepția să devină noua regulă doar pentru că am găsit cheia succesului acestei modificări. Nici Isus nu a făcut învieri și vindecări non-stop, chiar dacă cererile ar fi fost aproape nelimitate. O minune care are loc poate revigora credința mea în caracterul lui Dumnezeu, dar aș fi un idolatru să aștept minuni la fiecare secundă. Există o savoare a așteptării, o tensiune către o întâlnire întârziată, pentru că acestea fac ca credința să fie cu adevărat provocatoare, umanizatoare, înțeleaptă și făcătoare de bine prin purificarea ce se produce în cel ce așteaptă.
2. Arena patologiilor în numele lui Dumnezeu
Am șocat un păstor al unei biserici spunându-i că dacă un psihiatru ar veni prin biserică, acesta și-ar găsi foarte mulți pacienți. Să fim serioși, cu cât crește o anumită valoare cu atât crește riscul ca ea să fie confiscată de plagiatori, falsificată. Riscul schizofreniei, adică al rupturii dintre realitatea vieții private și cea socială este imens tocmai în cadrul unei comunități care a fost creată ca mediu vindicativ al acestei boli, ca loc în care păcatele/lipsurile/erorile/deviațiile bolnăvicioase să fie corectate printr-o terapeutică a confruntării, iertării și dragostei.
Dacă ne vom uita la folosirea lui “Dumnezeu” în spaţiul public vom vedea cum acesta acoperă o întreagă arie a patologiilor atât de omenești:
– inflaţia rostirii (lingvistica) care sărăceşte prezenţa (ontologia).
Modernitatea noastră târzie ne învață că discursul premerge realităţii şi chiar o determină! Cruntele deviaţii ale fineţurilor dezbaterilor teologice (care au avut drept finalitate “omorârea lui Dumnezeu” – în varianta occidentală sub numele teologiei liberale iar în varianta orientală sub imensitatea “sfintelor şi evlavioaselor teologhisiri patristice”, instanţiate însă de generaţiile moştenitoare în simulacru pur) şi-au sfârşit potenţialul semantic al jocului lingvistic în crunta pragmatică a jocului simbolic. Ex: de la “fă ce spune popa şi nu ce face el” am ajuns la “spune ce zice popa (că aşa e frumos şi dă bine), dar fă ce face popa (că doar suntem oameni, cu slăbiciuni şi nevoi)”. Este foarte înşelătoare şi zădarnică invocarea divinităţii pentru a împlini săţios limitele pe care nu le vrem corectate de către ea.
Medicament: mare lucru e să nu te “lauzi” cu Dumnezeu atunci când nu Îl “ai”. Şi mai mare lucru e să-L cunoşti şi să-L simţi pe Dumnezeu în liniştea sufletului şi a relaţiilor directe cu semenii fără a te supune circului de imagini şi lumini ale pieţei care vinde şi cumpără semnificaţii.
– repetiţia unei absenţe care ne obsedează.
Dacă “până şi ateilor le e dor de Dumnezeu”, cu cât mai mult îl invocă cel ce poate stoarce o asigurare în plus de la capricioasa viaţă cu ascunzişurile şi incertitudinile ei. Cine ar cumpăra o marfă care nu se vinde, adică o credinţă într-un Dumnezeu care să nu fie dator vândut creditorilor religioşi, o credinţă care să nu-ţi aducă un câştig în jocul hazardului? Nu cred că ar strica o rediscutare a “pariului ” lui Pascal în termenii stricţi ai Evangheliei (non-morali, non-pragmatici, pur devoţionali), a seminţei care trebuie să moară ca să aducă roadă sau a invitaţiei de a lua în fiecare zi crucea şi ruşinea credinţei într-un Dumnezeu care şi-a trimis Fiul la moarte pentru a salva nişte oameni nebuni, păcătoşi şi necredincioşi.
Medicament: chiar şi în boală sau în tot felul de nedreptăţi suferite, să nu uităm că un suflet sincer este preţuit întotdeauna în faţa Celui ce ne-a plămădit şi ne cunoaşte cel mai bine sensibilităţile, durerile, gemetele.
– cupolă a frustrărilor şi bolilor, a mediocrităţii şi ipocriziilor.
Dacă C. V. Tudor şi Gigi Becali figurează (cuvânt cu o largă semantică) în ochii populaţiei printre figurile celor mai creştini români, atunci e clar ce fel de popor avem şi cât de “creştin” este el.
Medicament: ia-L pe Dumnezeu în serios, chiar şi (sau mai ales atunci) când El tace! Terapeutica lui Dumnezeu constă, în prima etapă, într-un crud diagnostic, pe care însă El are decenţa să ni-L spună în şoaptă şi personal, nicidecum public. Decenţa şi modestia pot fi calităţi care ne păstrează întregi şi sănătoşi în spectacolul schizofreniilor.
Chiar dacă nu îmi pot depăşi limitele trăirilor mele umane, încerc un efort de imaginaţie şi îmi închipui că pe Dumnezeu îl deranjează invocarea Lui atât de obsesivă, vituperantă, patologică, repetitivă şi comanditară. Cred că şi pentru El este valabilă vorba că arta de a plictisi este să spui totul (mai ales când acel “tot” este superficial). O smerenie autentică e incomensurabil mai preţuită în ochii lui Dumnezeu decât înşirarea robotică a mătăniilor/rugăciunilor/versetelor bolborosite.
3. Terapia echilibrului
Consumăm prea mult nebunia de a ne minţi, de a ne înşela atât de mult aşteptările umane de bunătate, dragoste, iertare şi respect prin ori prin consum psihotic al unor păreri despre Dumnezeu, bazate pe dorințe idolatre, ori prin pedagogia răului pe care o ingurgităm când ne expunem avalanşelor de deşeuri de pe canalele media. Cruzimea ştirilor parcă ne predispune tot mai mult utopiilor artistice, de divertisment şi publicitare ale corporaţiilor avide de sufletele “targhetate”…
Și pentru bolnavi și pentru cei ce se cred sănătoși, pentru puternici sau slabi, extrem de senzoriali sau de abstracți și spirituali, pentru fiecare tipologie umană Dumnezeu este un leac, unul care ne face mai umani prin asemănarea cu El:
leac al lipsei noastre de umanitate prin modul în care un Dumnezeau a suferit și murit ca om;
leac al neputințelor, bolilor, morții prin moartea vindicativă, răscumpărătoare pe care a suferit-o Hristos;
leac al răutații noastre prin tăcerea și răbdarea de a nu ne răspunde după cum am merita, ci de a aștepta nu o mână rece ci una caldă, nu un glas arogant ci unul frânt, nu o inimă plină de sine ci una care se deschide către alții;
leac al lipsei de dragoste prin dragostea pe care ne-a arătat-o unor trădători dispuși a-L călca în picioare, a-L înjura, al schimonosi, a-L batjocori, a-L persifla cu superioritățile noastre impotente;
leac la absurditățile, fanatismele, dezechilibrele noastre cognitive prin echilibrul unei vorbiri alternate cu tăcere, a unei dragoste ce promite restabilirea dreptății, a unui intelect care își va face simțită prezența nu doar în suflet ci și în cutremurarea din temelii a tututor elementelor ce alcătuiesc realitatea noastră fizică, cosmică;
leac al necredinței în El prin înviere, mormântul gol și promisiunea că ve reveni, re-aranja realitatea noastră în coordonate mult mai bune decât cele prezente…