High standards need strong sources (Ch. Taylor, Sources of the Self: The Making of The Modern Identity, Cambridge University Press, 1989, p. 516)

Indiferent de culoarea filosofică, politică, de afinitățile estetice, preferințele morale, etc, există totuși o virtute care nu dezbină, nu impune, nu cere supunere și nici nu răspunde la toate întrebările ci se oferă exemplu, cheamă, vindecă, înțelege oamenii și îi lasă să fie diferiți în timp ce îi schimbă înspre mai bine. Este virtutea care nu strigă despre sine, nu se umflă, nu pune pumnul în gură, nu răspunde la acuzații cu invective dar știe, la momentul potrivit, să atingă exact fibra virtuții vicioase:

„Dacă aţi fi orbi”, le-a răspuns Isus, „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: ,Vedem.’ Tocmai de aceea, păcatul vostru rămâne.” (Ioan 9:41)

O astfel de virtute nu are obsesia ofensarii, chiar mai mult, știe să accepte vinovății care nu-i aparține, vrea să întindă mâna celui diferit, câteodată aflat în mâna celuilalt, a dușmanului care-i vrea moartea. Aceasta este virtutea care mă cheamă să îmi recunosc toate ”unghiurile moarte”, mă învață tandru să accept că pe unele dintre ele mi le descoperă prin celălalt, mă învață să fiu empatic, să caut pacea cu celălalt și totuși are onestitatea să mă avertizeze că s-ar putea să nu am deloc parte de pace din partea celorlalți.  Aceasta este virtutea care lasă ca toate punctele de suspensie și necunoscutele din viață să își afle răspunsul la vremea potrivită (ceea ce o face cu adevărat atractivă pentru un spirit liber)…

Eu sunt un liberal clasic, în sensul celui descris de Isus, Pavel (în primă instanță) și apoi de Montaigne, Locke, Burke, Mill. Afirm inevitabila diversitate dată de invitabila inegalitate cu care ne naștem dar și necesitatea unui set de principii și valori care pot face co-existența noastră suportabilă, cel puțin. Privarea de libertate, totalitarismul în expresiile sale cele mai concrete sunt efecte ale unui totalitarism hermeneutic întâi, apoi ideatic, moral, axiologic. Ori aici Dumnezeu e mai democrat decât oricine altcineva: a lăsat un pom și o liberă alegere și interpretare cu privire la el, nu a smuls (încă) neghina ca să aibă grijă exclusiv doar de grâu, etc. Îl găsesc astfel pe Isus un fel de laicist fidel lui Dumnezeu: testul credinței nu se dă într-un templu devenit fanfaronadă și peșteră de tâlhari ci în relațiile din propria casă, din piață, cu cei cu care lucrezi, etc. Cucerirea profanului de către sacru nu se face prin edicte, reguli și legi coercitive ci prin trăire relațională.

Într-un veritabil spirit liberal, unul dintre filosofii mei favoriți, Jean-Luc Nancy, spunea recent că “a vrea un singur sens inseamnă violență: moartea celorlaltor sensuri” (Humanite, 2 octombrie 2015). În acest sens găsesc perioada bisericii primare, cea a Patristicii și a scolasticismului medieval cât se poate de deschise, permisive, stimulatoare pentru interpretările alternative (atâta timp cât există rațiuni suficiente și necesare pentru noile intrerpretări), ceea ce a dezvoltat o adevărată cultură a dialogului, a interpretării, a raționării și argumentării. În schimb găsesc ”progresismul” postmodern plictisitor de insipid, standardizat, repetitiv, sărac în argumente și raționalitate dar obsesiv cu unica perspectivă a opresiunii și coercitiv cu ceee ce este diferit. Ceea ce se întâmplă acum în universitățile din America de Nord, mai ales cu scandalurile de la Yale și University of Missouri, este emblematic pentru acest viciu al virtuții coercitive.

Alan Dershowitz, un renumit fost profesor de la Harvard Law School, expert în drept constituțional și activist al drepturilor omului și cetățenești, crede că protestatarii au legitimitate să exerseze libertatea de expresie “as long as the protests don’t call for other people to lose their right of free speech.” Ori ce se întâmplă acum în mediile ”progresiste” este înfiorător pentru cineva care a cunoscut cenzura de fier a comunismului. Iată ce spune profesorul american (evreu secular):

There’s clearly a double standard. Minority students, gay students, transgender students, Arab students generally have a greater leverage and a greater voice, and their grievances are taken far more seriously than the legitimate grievances of Jewish students, Zionist students, Christian students, conservative students. (The Daily Signal, November 20, 2015)

Dacă până și președintele Obama e exasperat de sucombarea spiritului liberal (clasic) de către liberalii progresiști (marxiști – a fi “liberal de stânga” e o abominatie, kitch gratuit și o uzurpare semantică grosolană) și, ceea ce e îngrijorător, de activiști foarte tineri și siguri pe ei (a se vedea, printre atât de multe cazuri, cel al studentei de la Harvard care cere schimbarea politicilor universitare în evaluarea granturilor și finanțărilor, precum și cele ale editării lucrărilor de specialitate în funcție nu de libertatea academică ci de ”dreptatea academică”), atunci e clar că viitorul nu sună deloc bine!

Știu că există perioade în viață când, asemenea lui Ilie sau Moise, trebuie să te duci în pustie și să faci școala cunoașterii de sine și a lui Dumnezeu. După perioada de tăcere și liniște, iată că urmează cea în care te poți avânta în fluxul activităților sociale, poți deschide gura, exprima opinii, judecăți de valoare, le poți testa, etc. Aș putea spune că, fără a fi încheiat școala cunoașterii de sine și a lui Dumnezeu, am ajuns în momentul în care să îmi pot exprima și eu păreri, să ridic probleme, să verific teorii, să testez mecanisme cognitive, etc. În genere prefer să fiu minimalist în intervenții, în sensul că dacă îmi exprim o opinie, știu că am o bună cunoaștere a domeniului respectiv și sunt pregătit să ofer răspunsuri la eventualele întrebări care ar veni din neclaritatea opiniei exprimate sau a semanticii diferite a auditorului.

Ei bine, mi s-a dat ocazia vara asta să deconspir, fără avea acestă intenție, un complot al complimentelor adunate în malaxorul progresului care nu ține cont de natura umană ci doar de aspirațiile ei demiurgice.

O să amintesc aici un exemplu ilustrativ pentru cum funcționează mecanismul pervers al virtuții vicioase. La interogațiile mele referitoare la niște posibile contradicții ale papei Francisc, ridicate cu bun simț și cu respect, cu înțelegere a contextului dar cu nelămurirea credinciosului care crede în onorabilitatea cuvântului unui papă, am primit un răspuns violent de genul ”am vazut anti-catolicismul visceral si irational care urla descreierat din cuvintele tale”, considerate a fi ”vome”, oferind astfel un exemplu clasic de diatribă gen Cornelul Vadim Tudor. În fața unui astfel de strigăt pentru un ajutor de specialitate m-am simțit complet neputincios. Unei întrebări pertinente și ridicată cu bun simț mi s-a răspuns cu un exemplu clasic de ”cum poți face erori grosolane de interpretare, răstălmăcire și decontextualizare + insinuări vinovate când ți-e mintea plină de ură”. E trist faptul că o astfel de violență și judecată nimicitoare ”progresistă” vine din partea unor persoane care se declară tocmai pentru eradicarea tipurilor de violență, deschiderea spre diferit, imbrățisarea proscrisului și a semenului, pentru pace și reconciliere, etc. Chestiunea a devenit cât se poate de tragică când am văzut cum o altă persoană, fără niciun fel de deschidere spre valorile creștine, aduce în discuție această reacție virulentă pentru a lua în batjocoră valorile creștine. Saturarea de complimente care transpiră mai mult prin porii cernelei sau a tastelor decât prin cel al propriilor emoții, gânduri și acțiuni duce inevitabil la sucombarea în temnița invectivelor, a pre-puținului ontologic atunci când e neglijat și falsificat antropologicul.

Virtutea se dovedește a fi ca atare atunci când beneficiarul ei nu alternează timpul complimentelor pe care le primește cu cel al invectivelor pe care le oferă celor ce-i refuză complimentele. Virtutea vicioasă caută să astupe guri pentru că ea însăși are urechile astupate (nu poate suferi nici măcar mimarea cuvintelor care nu-i convin)! Ori aici este foarte interesant fenomenul cenzurii, al corectitudinii politice ce însoțește inevitabil (și) progresismul moral, teologic și filosofic.

Some rise by sin and some by virtue fall (W. Shakespeare, Measure for Measure, Act 2, Scene 1)

Noii sfinți gălăgioși

De când mă știu am fost sceptic și câteodată chiar mi-a fost frică de sfinții gălăgioși. Nu pentru că simțeam vreo vulnerabilitate în fața torentului lor zelos sau pentru că trebuia să îmi acopăr și mai mult propriile slăbiciuni. Dar credeam în mâna întinsă grațios, nu în pumnul ostentativ! Aveam o astfel de reținere pentru că undeva simțeam că este o chestiune nenaturală, un dar învelit în prea multe și riscante straturi de certitudini.  Ori prea multe straturi de certitudini sufocă maleabilitatea omului de a respira viață, de a se mișca în regimuri de existență diferite pentru a avea o mai bună atingere a ceea ce este suflarea umană pe acest pământ. Prea multor “sfinți” sfătoși de azi le lipsește sfioșenia care i-ar face mai umani și ascultați de noi, ăștialalți.

Acum dacă o să vă gândiți că sfinții cei mai gălăgioși sunt puritanii, pudibonzii și reacționarii ce bântuie prezentul cu ramele unor tablouri din epoci de mult trecute, ei bine, nu ar strica să vă folosiți spiritul de observație, cel critic și cel de bun simț și să vă gândiți încă o dată. Și eventual să trageți o ochiadă la spectacolul public al noilor gardieni ai virtuții.

Da, în plină epocă de nivelare relativistă și sistematică a valorilor morale avem constructori silitori și gardieni stricți ai noilor valori morale. În plin avânt revoluționar al nihilismului hermeneutic avem noi patroni ai spiritului interpretativ, care survolează conștiințele întru ghidarea lor spre noua revelație și noul adevăr. Fibra postmodernului tolerant, deschis și pacifist mustește de moralitate exigentă, certitudine standardizată și prozelitism activist! 

Chestiunea acestui ghemotoc de contradicții periculoase a devenit cât se poate de clară când am observat efervescența cu care relativiști și indiferenți morali au ”sheruit” și folosit ca pumn revoluționar lucrarea unui artist cubanez, Erik Ravelo, numită ”Untauchables”.

Erik Ravelo, Los Intocables, 2013

Avem prezentate mai multe expresii contemporane ale exploatării copiilor (de către preoții pedofili, de turismul sexual, de războiul din Siria, de traficantii de organe, de traficul cu arme și de obezitatea  adusă de consumul de fast-food). Evident, mesajul transmis de artist e cât se poate de trist, emoționant și realist. Există cu adevărat toate aceste fenomene tragice care transformă vieți pline de promisiuni în tragedii mute. Și este bine să nu păstrăm tăcerea pentru că astfel am deveni complici vinovați. Avem însă o problemă foarte serioasă aici, problemă ce nu rezidă în lucrarea artistului ci în dogmatismul care însoțește difuzarea mesajului moral al acesteia:

• cum poți fi credibil în protestul împotriva imoralității sexuale (pedofilia, turismul sexual) când ești promotorul revoluției sexuale, practici un fel de turism sexual cotidian, promovezi scăderea vârstei de la care se poate avea relații sexuale, militezi pentru redefinirea normelor atât prin votul majorității cât și prin voia suverană a minorității?
• cum poți fi credibil să protestezi împotriva abuzurilor inimaginabile pe care copiii din Siria le-au trăit din moment ce manifestezi împotriva oricărei intervenții și coerciții legitime care să amuțească abuzivii din Siria și de aiurea?
• în ce fel poți crede că ești credibil în protestul împotriva traficului de organe, ămpotriva corporațiilor de fast food sau ale celor de arme atunci când consumi violență în mai toate formele, nu ai mai mâncat cu familia de o eternitate și întinzi limita propriului corp dincolo de posibilitățile de regenerare a lui (pentru că, oricum, e musai să o ascultăm pe Janis Joplin et. Co: ”live fast, die young”)?

Ciudățenia vremurilor noastre este că tocmai promotorii libertății totale sunt cei mai deschiși tentației judecăților celor mai severe (tocmai în lipsa cenzurării de sine). Fleșcăiala hippie libertină se prezintă a fi doar avangarda fotogenică a unui nou totalitarism al gândirii, viril și viguros ca nicicând. Realitatea cotidiană mustește de exemple.

Experiența conversațională cu mulți ”postmoderni” mi-a relevat caracterul pre-modern, totalitar, îngust chiar, ascuns sub o perdea retorică zgomotoasă:

• emanciparea își va găsi propriile tabuuri,
• relativismul față de anumite valori se va revărsa în fluviul absolutismului altor valori (de obicei opuse celor pe care le-a relativizat prin moft gnoseologico-moral),
• libertatea de expresie e bună pentru prozelitismul revoluționar; odată puse mâinile pe manetele puterii conformismul ideologic e impus cu o disciplină de fier. (Noul criteriu al adevărului)

Viciul virtuții constă în foamea ei de multiplicare folosind persuasiunea, constrângerea, șantajul, cenzura și nu modelul, pilda de sine, libertatea de a spune altora NU până în momentul în care descoperi că DA-ul tău nu e sfârșitul ci e doar începutul adevăratei aventuri în relația cu celălalt.