Smile, without a reason why. Love, as if you were a child.
Recent Posts
As melancholy is sadness that has taken on lightness, so humor is comedy that has lost its bodily weight. (…) It casts doubt on the self, on the world, and on the whole network of relationships that are at stake. (Italo Calvino, Six Memos for the Next Millennium, Harvard University Press, Cambridge , Massachusetts, 1988, p. 19)
Tăcerea îşi are vremea ei şi vorbirea îşi are vremea ei (Eclesiastul 3:7b)
Tăcerea este polifonia posibilităților. Cel care tace are la dispoziție toate atributele, reale și imaginare. Dar odată rostit cuvântul, ființa se îngrămădește într-un torent de vulnerabilități. Iată că acum e timpul cuvântului să creeze polifonia relațiilor, aducând astfel șansa mântuirii dar și a damnării.
Cuvântul este rana suferindă prin care Dumnezeu își comunică dragostea. ”Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Și, așa cum era de așteptat, noi, criticii ce îi receptăm cuvintele, îi imputăm lui Dumnezeu vulnerabilități și vinovății până acolo că i-am luat Cuvântului dreptul de a se apăra și am crezut că l-am amuțit prin crucificarea și îngroparea Lui. Tăcerea Lui ne-ar fi oferit șansa de a ne continua desfătarea solipsistă în multitudinea fantasmelor egoiste. Dar învierea Lui ne-a transformat iluzoria superioritate într-o rană a tăcerii și neputinței noastre de a fi, prin critică, mai buni decât rostirea ce-și asumă riscul vulnerabilității.
Dar dacă facem așa cu Cuvântul lui Dumnezeu, oare ce se întâmplă cu cuvintele pe care ni le rostim unii altora?
Amalgamul de reacții publice în cazul familiilor de români cărora le-a fost confiscat copiii în Norvegia dezvăluie o panoramă a vulnerabilităților umane care erau până acum ascunse sub mantia tăcerilor individuale. Rostirea publică a acestor suferințe dezvăluie vulnerabilități pe care și unii și alții și le impută într-un joc al orgoliilor cu totul străin de cel al empatiei, al simțirii durerii celui în nevoie. Iar aici avem două etape de vulnerabilizare a cuvântului care este rostit pentru a vindeca rana tăcerii abuzurilor:
1. Miopia măștii
Spațiile goale din cazul Bodnariu au fost inițial brutal umplute cu suspiciuni facile, acuze condescendente, predicuțe superioare față de caracterul violent al bietului părinte român “primitiv și abuziv”. Întreaga Românie era văzută ca un Guantanamo al abuzurilor unor părinți primitivi și barbari, puși pe măcelărit și călcat în picioare totul. Evident, această posibilitate generalizată a abuzurilor și violențelor domestice este cu totul interzisă lumilor străine, arabe și cele norvegiene, de exemplu. Interesant este faptul că ”observarea cu atenție, detașare, obiectivism” era de fapt o camuflare mai reușită sau nu a acuzării familiei pentru abuzarea copiilor, fapt ce relevă o inimă de fier, hiper-legalistă și străină de realitatea harului și a iertării. Altădată atât de citatul ”Cine nu are păcat să ia primul piatra!” era perfect relevant pentru alte categorii de victime. În niciun caz nu mai este valabil acum, în discutarea problemei Bodnariu! Iar această detașare și acuzare (in)directă era sincronă cu expunerea indecentă a dogmatismului fundamentalist (liberal în cazul de față): oricâte abuzuri și erori de sistem ar fi dovedite, sistemul funcționează impecabil. Asta e ceea ce numesc totalitarism ideologic – ideea e mai importantă decât individul, schema filosofică e mai importantă decât eșecurile realității, statul este garantul absolut al moralității prin controlul specialiștilor/birocraților morali (un fel de sharia seculară)! Ironic este faptul că cei care în vara 2012 implorau puterile occidentale să intervină pentru a opri tăvălugul abuzului de putere cu legea în mână din România, acum acuză ”intervenția agenturilor străine” în treburile unui stat la fel de prețios și impecabil sub raportul procedurii ca și puciștii parlamentari români din 2012, unde abuzurile sunt făcute cu legea în mână!
Pentru inimile atât de largi cu păcatele și greșelile altora acum greșeala este dovedită fără putință de tăgadă, iertarea este imposibilă, pedeapsa iminentă și necesară, re-educarea singura soluție! (parcă am mai trăit cândva aceeași condiție umană sau greșesc eu?)
În loc să asculte evanghelicul ”Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng” (Romani 12:15), astfel de oameni știu să vorbească de suferință fără să sufere, să simtă, să fie umani în slăbiciuni și divini în speranță. Măști mioape, ruginite pe dinlăuntru de ipocrizie și inconsistențe lamentabile!
Partea bună din toată tragedia familiei româno-norvegiene căreia i-au fost “confiscați” copiii este că acum iese la iveală ipocrizia “fiorului umanist”, al “empatiei” ”yoghinilor” măsluită în alte cazuri, față de alte “victime” (unele sunt atât de “victimizate” încât își dau legi prin mai toate parlamentele lumii, folosesc guverne, presă și “buni cetățeni” să pună pumnul în gură și chiar scotocesc printre gânduri să vadă dacă ești de acord cu ele, etc.). Acum marea lor empatie umanistă e fleșcăită de acidul bățoșeniei legaliste, al perfectionismului steril, al absolutismului interesului platonic impus cu forța (da, e posibil un astfel de paradox urât) în numele unui copil care nu vrea îmbrățișarea rece și ipocrită a statului ci cea genuină, caldă și altruistă a părinților.
Uite așa ni se demonstrează teza postmodernă că adevărul, emoția umană, dreptatea, etc, nu sunt valori obiective și universale ci construite social/cultural în funcție de preferințe, pe baza relațiilor de putere. Și uite așa se mai destramă un mit, cel al umaniștilor obiectiviști, empatici și cu adâncă considerație față de ființa umană – acum am văzut că de fapt durerea și suferința umană e genuină, demnă de considerat ca atare, doar dacă e aprobată de filtrul și preferința ideologică!
2. Politica suferinței
Când degetul acuzator îndreptat asupra familiei respective începea să fie acuzator pentru cei ce-l foloseau (o doamnă foarte populară prin România spunea degajat că ea ”nu pune botul” la această suferință), ”criticii” au descoperit subit termeni de comparație, ipocrizii sociale, resurse de suferință diferită, cu alte cuvinte au început să facă politica suferinței. De la îngustimea inimii ce justifică pedeapsa aspră s-a trecut vesel, în pas de fanfară a ipocriziei, la lărgimea curprinderii statisticilor suferinței și mizeriilor umane autohtone sau de aiurea. Și iată că inima birocrată nu poate lucra decât cu … statistici.
S-a început un joc indecent al jonglării cifrelor suferințelor copiilor străzii, ai celor ce suferă abuzuri de tot felul în propriile familii, etc.. Dar orice fel de “dezvăluire” de genul acesta acuză tocmai pe cel care o face acum pentru că o face tardiv și pur instrumental, ca reacție de bosumflare la indignarea altora față de alte abuzuri. Dar dacă zăbovim puțin asupra cifrelor începem să ne scărpinăm și mai mult de ilaritate. Așa cum observa Emanuel Conțac
Presa românească atrage atenția că în România avem 6.736 de sesizări de abuz asupra copiilor în primele șase luni ale lui 2014. Așadar, situația este sumbră. În Norvegia sunt 9.000 de copiii scoși din familiile lor anual și dați în plasament. Să fie atâta violență domestică asupra copiilor în Norvegia, după o sută de ani de progres pedagogic amețitor al acestei țări? (Emanuel Conțac, postare pe contul sau de Facebook, 24 ianuarie 2016)
Raportat numărul de abuzuri la numărul de locuitori al celor două țări (5 milioane Norvegia vs. 19 milioane Romania), chestiunea devine chiar un contra-argument al celor ce nu știu cum să diabolizeze părinții români, asta chiar și după ce luăm în calcul slaba funcționare a autorităților române de protecție a copilului! (Asta nu înseamnă că în România nu sunt abuzuri regretabile, părinți bolnavi, copiii distruși de astfel de părinți și nici că nu trebuie făcut mai mult pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor de protecție a copilului în familie și școală.)
Modul în care se creează competiția asta între abuzurile și suferințele unora/de aici versus cele ale altora/de acolo e perversă și ipocrită. Doar un suferind care vrea să se răzbune sau este în faza finală a negării de sine se agață acuzator de oricine altcineva. De cele mai multe ori cel care suferă învață să asculte și pe un alt suferind pentru că ei au descoperit un limbaj al suferinței și comunică în el mai bine decât cei care plutesc diafan deasupra ei. Doar politicienii intereselor mărunte ii pun pe cei doi în competiție! ”Cine nu pune botul” la suferința și abuzul împotriva nu doar al părinților ci și, sau mai ales, al copiilor lor, nu va pune botul” nici la suferința și abuzul altor copii.
Dacă acuzi pe cei care sunt alături de familia Bodnariu de pornografie imagologică, la fel fac și cei care utilizează exact aceeași pornografie imagologică dar cu alți actori. Știm bine cât de ușor se cățără demagogi fără inimă pe mormanul suferințelor altora. Tocmai pentru că trecem într-un fel sau altul prin suferință, nu ar trebui să aruncăm cuvinte gratuite și jignitoare pe care gura celor fără milă le propagă prin media. Vorba Domnului Isus – și pe ei să-i ajutați și de ei să aveți milă. Unul care are compasiune față de victime, nu va porni un război împotriva altor victime ci va face tot posibilul să slujească nevoile umane ale celor în jurul cărora poate face bine. Iar ironia este că soții Bodnariu și mulți dintre cei care protestează împotriva sistemului abuziv al protecției copilului din Norvegia au fost și sunt profund implicați în alinarea suferințelor copiilor străzii, ale celor abuzați sexual, etc., onoare pe care unii critici nu au cunoscut-o din turnul lor de fildeș și cafenelele lor filosofice.
Dar oare monumentele nostre de empatie instant ce i-ar fi răspuns lui Martin Luther King Jr. dacă i-ar fi fost contemporani? Mergând pe aceeași logică a supremației cifrelor, cu siguranță că i-am fi reproșat că Martin Luther King Jr. e ipocrit și insensibil la grămada de nedreptăți și suferințe ale altor oameni decât Afro-Americanii!
Tocmai pentru că am început cu indiferența față de un caz ajungem să fim indiferenți față de mii de alte cazuri! S-ar părea că ipocrizia, lipsa de empatie, tonul ridicat și lipsa judecății logice ii fac pe unii să jongleze cu suferințele unora împotriva suferinței altora! Trist, nici măcar când e vorba de nenorociri nu știm a ne stăpâni vanitatea și ferocitatea reglărilor de conturi! (După uimitoarea premieră a unității de mesaj și adunare împreună a cultelor creștine cu privire la abuzurile împotriva familiilor românești din Norvegia – la protestul din Oradea, de exemplu – am observat un mârâit frustrat al celor care și-au văzut surclasată neputința ecumenismului de cafenea cu care s-au lălăit ani în șir. A fost o lecție de abecedar teologic – ecumenismul cultelor creștine e posibil pe temeiul sacrificiului christic și al modelului său de umilință și slujire, nu al proiectelor filosofice cu finanțare suspectă.)
3. Limbajul suferinței
În lume, la fiecare secundă mor 3 oameni, deci 180 oameni mor în fiecare minut, 11.000 în fiecare oră…
Statistica vorbește minții dar nu are limbajul inimii. Statistica este vorbirea corpului social, suferința este limbajul corpului individual. De aceea cred că statistica poate completa dar e în sine neputincioasă în trezirea compasiunii față de celălalt, în carne și oase, cu plânset și zâmbet, nevoi și bucurii. Folosind exclusiv statistica suntem tentați să ne tot schimbăm rolul între paiul celuilalt și bârna noastră iar la urmă tot orbi rămânem! Limbajul suferinței transcende jocul birocrat al cifrelor. Asta pentru că suferința nu are naționalitate, nu are etnie, culoare politică, religie, etc. Suferința este de multe ori tăcută pentru ca altcineva să capete glas pentru ea. Și nu e vorba numai de poeți, artiști sau muzicieni, ci de cei care știu și vor să aducă o pâine, o haină, un medicament, vorbă bună. Suferința este tocmai polifonia relațiilor umane pentru că aici se adună laolaltă și mari și mici, și tari și slabi, și săraci și bogați, uniți de aceeași fragilitate umană.
Ironia lui Dumnezeu: te cheamă să asculți îndemnul Lui de a fi eretic față de chemările lumii. În noul context cultural creștinii au (din nou) șansa istorică de a fi rebeli și eretici – în sensul diferențierii, a alegerii unei alte căi (αἵρεσις înseamnă opinie diferită), diferită de cea populară, oficială, dogmatică. Adică acum este deschisă șansa recuperării/restaurării libertății pierdute tocmai prin actul de alegere (hairesis) din Eden. Ori această libertate este dată de deciziile de a aduce împărăția lui Dumnezeu ca o oază de bine făcut cu inima, gura și mâinile curate. Tocmai pentru că au un model uman care a suferit, a știut ce înseamnă să fii respins, judecat și condamnat pe nedrept, creștinii ar trebui să fie rebelii care știu să facă mai mult bine decât îl spun altora, să-și stăpânească dorința de a-și striga suferința cu voce mai tare decât a celulalt, să aprecieze tăcerea ca act terapeutic necesar limbuției postmoderne dar și să rostească cuvintele adevărului acolo unde minciuna este idolatrizată și convenabilă.
PS
Paul Cardall este un pianist care, în virtutea diagnosticului doctorilor de a nu supraviețui nici câteva luni de la naștere, datorită unei malformații congenitale la inimă, a supraviețuit calvarului și rostește ”cuvinte” care să aline rana tăcerii și a suferinței altora. El este un pianist care a știut să calce pe urmele Celui care atunci când a vorbit prin propria suferință, a știut să atragă la El tămăduind, nu să dezbine rănind, așa cum fac de multe ori cuvintele și tăcerile noastre complice.
În toată învălmășeala de prometei care ne oferă luminițele sacre ale propriilor demiurgi, mă întreb dacă nu cumva suntem prinși într-un cânt sibilic de a ne înșela umbrele propriilor angoase cu vitalitatea ideilor, pe care le vrem originale. Oare nu cumva ne justificăm preferințele, ca roade ale tot felul de trăiri emoționale, de trădări ale speranțelor și frustrări ale relațiilor, prin apelul la rezonabilitatea idealurilor pe care le susținem? (Da, am deja prea multe evidențe pentru a crede că oamenii nu vor să creadă în Dumnezeu nu datorită ipocriziei altora, deși pretextul ăsta pare rezonabil, ci tocmai datorită propriei ipocrizii, a unor alegeri ce țin nu de argumente reale ci de preferințe estetice și pasiuni idolatre, adictive.)
Pentru că e periculoasă orice captivitate în cușca suferinței de sine, ai cărei ochi sunt mereu îndreptați spre sine prin alții, atunci trebuie scoasă o mână în afară. Asta se poate face prin rugăciune, prin facere de bine, printr-o sezătoare cu alții, o călătorie sau printr-o lectură. În ceea ce mă privește în utima lună le-am avut cam pe toate acestea. Iar lectura care m-a pus cel mai mult pe gânduri a fost ultima carte a lui Horia Roman Patapievici.
Lectorul cărții ”Partea nevăzută decide totul” are parte de voiaje prin filosofia istoriei, a civilizatiilor și religiilor, trecând apoi prin filosofie analitică și logica dovedirii existenței lui Dumnezeu (K. Godel e aproape un anonim pentru cei care-și fac un titlu de glorie din regimentarea logicii în propria sectă atee) pentru a poposi în tărâmul atât de real și totuși deluzional al răului făcut tocmai pe baza legilor care protejează binele. Aproape jumatate din cartea lui Patapievici încearcă să înțeleagă mecanismele ideatice și de deziluzionare care fac ca să se poată folosi legea ca să se încalce legea, ca în numele binelui oameni rău voitori să folosească legea și mecanismele democratice pentru a-și impune propria dictatură. Când litera legii e dezlipită de spiritul ei, atunci omul ajunge tocmai o victimă facilă a legii care ar fi trebuit să îi apere libertatea. Ori aici se întrepătrund tocmai
– insuficiența sistemului închis de care vorbea Gödel, ceea ce, în timpul studierii Constituției SUA pentru examenul de cetățenie, l-a făcut să afirme că există posibilitatea unei ”dictaturi legale”: ”Gödel a sesizat ceea ce am putea numi incompletitudinea oricărui sistem legal: oricît de perfecte, sistemele de legi nu funcționează bine (adică în vederea binelui comun) atunci cînd sunt interpretate ca un mecanism de calcul (în scopul justificării legale a oricărui fel de scop)” (Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Humanitas, București, 2015),
– fapt ce aduce cu sine o creștere a legiferării și masificare a legalismului, a hiper-reglementării, a reducerii legii la un text de lege, fără spiritul ei, aducând cu sine o adevărată destructurare valorică, a victorie cinică a relativismului moral ce își sugrumă părinții tocmai pe temeiul grijei lor părintești,
– ce implică ca pas necesar nebuloasa resentimentului (definit de Vladimir Tismăneanu ca ”un egoism atroce, un invincibil sentiment al ratării, al eşecului, o invidie sufocantă în raport cu cei care nu se opresc din drum, clădesc, caută, descoperă”) ce stă în spatele sinuciderii valorice a Europei, anume cea a corectitudinii politice,
– pentru a ajunge la inevitabila idolatrie a leviatanului, a arbitrarului reglementat de stat, a cedării tot mai mari de libertate pentru fărâmele tot mai nesigure de securitate (pentru o analiză mai detaliată a acestei cauzalități recomand ”Partea nevăzută decide totul” sau cel puțin interviul lui Cristian Pătrăşconiu cu Horia Roman Patapievici)
În loc să sporească în deschidere și autonomie, lumea noastră a crescut în dependență, încadrare, obediență, înregimentare. Societățile noastre au ajuns să fie administrate de statele noastre ca niște societăți bancare pe acțiuni. Am încetat să mai fim nu doar cetățeni, ci și oameni, în sens deplin: deoarece ne-am lăsat să avem mentalitate de salariat (oriunde am fi) și să fim tratați ca obiecte manageriale. Din libertatea noastră nu a mai rămas decât libertatea consumului. Părem a face parte, ca niște bine îngrijite animale de crescătorie, dintr-un mare parc uman, pe care conducătorii pe care ni-i alegem periodic îl administrează pe viață. În alegeri, noi nu mai desemnăm prin vot reprezentanți, ci administratori. Politic a s-a transformat în administrare. Înainte de orice, vrem protecție, vrem siguranță – vrem, adică, să fim administrați, să ni se poarte bine de grijă. Iar statul, la cererea noastră, a devenit dădaca noastră. Este statul care întreține cu noi, societatea, raporturile pe care părinții le au cu copii mici, în perioada celor ”șapte ani de acasă”: nu ne miră că statul ne educă, ne învață bunele maniere, ne pregătește pentru deveni ”cetățeni bine crescuți (Horia-Roman Patapievici, Partea nevăzută decide totul, Humanitas, București, 2015, p. 230-231).
Refuzul transcendentului, arbitrarul imanentului, idolatria metodei în detrimentul conținutului/referinței, supralicitarea reglementării, dependența și controlul statal – toate sunt un tot unitar. Nici nu e de mirare ca mulți “progresiști” deconstructivisti sunt socialiști, mici Lenin, Marx și Hitler deghizați în artiști hippy! Inflația legalistă tinde să acopere deficitul de transcendent, chestiune care se poate verifica în istoria și filosofia religiei, a teologiei, a filosofiei însăși: devoțiunea față de Cel Ce este a fost înnecată în puzderia de legi și regulamente despre mainile curate și pașii făcuți într-o zi de Sabat, contemplarea ființei s-a topit în avocățeala posibilității nu a întrebării ci a raportului de referință între cuvânt și idee, respectul față de revelație, ca irumpere a transcendentului Altuia către imanentul nostru s-a transformat într-o suspiciune a Altuia și favorizare idolatră, narcisistă, a sinelui și stratelor de adâncimi auctoriale…
Este de-a dreptul ironic cum “umaniști” sensibili și revoluționari fac apologia legalismului oprimant, sunt ignoranți față de suferințele individului, cred orbește în onestitatea și fecioria leviatanului statal și desconsideră orice îndoială care le poate infirma prejudecățile în timp ce “legaliști dogmatici” protestează pentru empatie și apărarea drepturilor individului, cer transparență, deschidere și o dreaptă măsură. Da, cazul Bodnariu e (și) despre avatarurile înșelătoare ale progresismului, ale naturii sale totalitare și opresive. Iar această chirurgie publică e incomodă pentru mulți pentru că acum ies la iveală măruntaiele grețoase ale unei filosofii falimentare, oprimante dar vândută fraierilor tocmai ca remediu al înapoierii, opresiunii și dogmatismului. (Arthur Koestler, prin a sa “The God That Failed”, ne face invitația, valabilă și azi, pentru dărâmarea unui idol ce a făcut ravagii în istorie și, se pare, e mai ocupat azi ca niciodată să înșele mințile credule.)
Este uimitor unde putem găsi azi dogmatism și idolatrie. Da, timpurile noastre conțin în măruntaiele lor tocmai vechile pasiuni tribale și violența prădătorului care a trecut de la victima prinsă în lațul din pădure la cea din propria vecinătate socială. Diferența față de vremurile de demult constă în legalitatea și spuma de moralitate revoluționară care însoțește vânătoarea celui diferit. Omul postmodern este unul schizofrenic, al disonanței cognitive și morale, unul ce este educat să-și reglementeze propriile vicii facile și să incrimineze virtuțiile pe care nu le poate atinge…
Până la vremea când vom fi din nou oameni întregi, când dreptatea va stăpâni pe pământ, va trebui să așteptăm ”să obosească nedreptatea” celor ce au azi nu spiritul ci textul legii în mâini.
Ok, am rezolvat-o și pe asta: dacă vrei un strop de dreptate în lumea asta, trebuie mai întâi să rezolvi toate celelalte nedreptăți din lume! Cerința asta maximală nu e valabilă pentru “profesioniștii” justiției sociale (marxiștii pro-gay/feminism/aboriginali/ecologiști, etc.), adăpostiți bine în tranșeele sectare ale propriilor interese, ci doar pentru creștini, cu povara universalității propriului adevăr și misiuni în lume. Și aici nu vorbim de mania persecuției ci de auto-flagerarea gratuită a unor creștini.
Dacă nu rezolvi toate celelalte probleme ești ipocrit, insensibil, egoist, narcisist! (A se observa superioritatea – și disprețul chiar – unor creștini “luminați” și “umaniști” față de alții care nu-s așa de “luminați” și “cizelați” estetic.) Valul de strigăte din cazul Bodnariu se cere astupat de sssst-ul politicos al tuturor celorlalte agende rămase deschise și încă neîmplinite. Inițiativa creștină de a face un bine e credibilă doar când se exercită cu potența divină de a-l face oriunde, oricui și oricum! De fapt orice inițiativă creștină în spațiul public trebuie cenzurată tocmai pentru că nu există loc pentru astfel de ciudați și înapoiați “second-hand citizens”…
Acesta era -previzibil de altfel – riscul creștinilor care au folosit tehnicile de vizibilitate și acțiune socială în cazul Bodnariu – tratament “preferențial” față de toți ceilalți activiști ai “justiției sociale”. În numele corectitudinii politice meșterită de mințile luminate ale societății, orice acțiune inițiată de creștini e anti-progres ca atitudine, fundamentalist-retrogradă ca scop, ipocrită ca consistență și subversivă în a-și impune propria corectitudine politică ca moralitate.
Tocmai de aceea nu cred în “justiția socială” ca soteriologie postmodernă – locvacitatea unui bine făcut sau pentru care lupți acoperă mii și mii de alte nedreptăți tăcute (dacă nu chiar creează altele noi)! Binefăcătorul dintr-un caz e vinovat de inacțiune în milioane de altfel de cazuri. Riguros vorbind, “justiția socială” umană e puternic sindicalizată, are propriile ei agende, preferințe și limite, în pofida genererozității declarative! Însă dezirabilă și promovată e doar “justiția socială” a “victimelor” favorizate de intelligentsia academică, birocrații guvernamentali și mercenarii mediatici.
Cred însă în dreptatea, dragostea și mila “stângii care nu știe ce face dreapta” tocmai ca protecție față de gândul faustic al misiunii mântuirii întregii lumi, cu narcisismul adiacent, precum și ca modalitate de invitare a celorlați în a căuta, prin puterea exemplului dezinteresat, ne-comercializat, adevărata compasiune, cea a persoanei umane, nu a unui simplu număr de adăugat în colecția de trofee. Totodată acest mod de a face dreptate, milă și dragoste fără adicția popularizarii poate aduna cărbuni aprinși pe capul celor ce comit nedreptățile, iar în cazul în care aceștia nu-s atinși și schimbați de modelul christic, vor avea șansa de a-și susține public cazul la judecata dreaptă de la înnoirea vremurilor.
Până atunci însă fiecare își licitează propriile interese și dureri la schimb cu ipocriziile altora. Iar pentru cei care vor să-și păstreze imaginea nealterată singura posibilitate de a nu fi acuzat de ipocrizie e să nu spui și să nu faci nimic!
Cică drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Atunci oare cu ce e pavat cel spre paradis? Diavolul ne stă imediat la dispoziție cu răspunsul său șarmant. Nu trebuie să ni-l spună în față ci ni-l sugerează printr-o combinatorică cognitivă măsluită iar apoi ne împinge mai în față să vedem ipocriziile celor ce au altă părere iar la final ne cucerește cu evidențele atractive ale propriei oferte.
Unul dintre reality-show-rile sale preferate a ajuns și în România în ”prime-time”. Este vorba despre indubitabila sa grijă față de victimele oprimate, de pe seama cărora poate trage un folos aproape fără niciun efort. Rețeta e simplă: sugerezi chemări mesianice de a salva poporul cu o pâine gratuită pe cheltuiala păcătoșeniei altora și oferi gratuitatea circului invitându-i pe toți în arenă. Pentru a avea războiul total trebuie să anunți pompos idealuri generale la care până și o Miss Univers s-a gândit, să faci puțină ceață terminologică, să ridici poalele moralității unora pentru a instiga la răspunsul simetric al celorlalți și să strâmbi obiectivitatea participanților prin asumarea copyright-ului unei misii nobile, de mântuire a celuilalt de umbrele trecutului, ale înapoierii, indiferenței, violenței, etc. Războiul ideilor este de fapt doar o anexă la războiul sloganurilor, a etichetelor lipite peste orgolii și umori personale. Ori aici se știe că cei mai buni profesioniști sunt tocmai cei care manevrează idealuri nobile pentru scopuri total contrare.
O astfel de permutare a inocenței în propria ogradă este oferită de discuția referitoare la pedepsirea copiilor de către părinți. Misiile profetice, ceața terminologică, tranșeele propriei neprihăniri, bombele cu etichete, toate produc o așa de mare învălmășeală încât oricând e posibil ca adversarii să-și schimbe tranșeele fără să își fi dat seama. Iar peste toate domnește atmosfera iadului, plină de intenții bune.
În relația părinte-copil chiar cred că avem ce învăța de la relația Isus (Fiul) – Dumnezeu (Tatăl), având aici principii care ne-ar feri atât de extremele parentigului bleg și iresponsabil precum și de cele primitive (impropiu numite astfel, dacă luăm în considerare comuflajul cool al violenței din timpul nostru) ale impunerii prin forță și violență.
– Isus a ALES să facă voia Tatălui, a acceptat-o pentru că L-a iubit pe Tatăl mai mult decât propriul confort (“Tentația Inocenței” a lui Pascal Bruckner ne face radiografia culturală a vremii care idolatrizează confortul și egoismul iresponsabil, infantilizant). Uitați-vă la răbdarea lui Isus în a-Și aștepta vremea, consistența lui în a urmări ascultarea Tatălui, focalizarea pe misiunea Sa, de oferire a mântuirii tuturor, trecând însă prin perioade de lipsuri, disconfort, suferință, moarte chiar. În considerarea importanței scopului Isus a putut suferi gravitățile efemere ale mijloacelor. Noi însă suntem învățați să facem total invers: desfătarea imediată și totală a mijloacelor cu prețul sacrificării scopului (parafrazare a lui T. S. Eliot).
– Tatăl l-a IUBIT (“Acesta este Fiul Meu”), l-a prețuit, încurajat, oferit totul și totuși lăsat să treacă prin încercări și suferință. L-a înfășurat în protecție totală atunci când era vulnerabil din cauza vârstei dar i-a oferit o din ce mai mare libertate de alegere până acolo încât putea să dea peste cap orice plan de mântuire. Față de cel care se supune și ascultă de tine, rămânând fidel indiferent de costuri, cel mai frumos răspuns e încurajarea, reamintirea valorii extraordinare pe care o are pentru tine și afirmarea ei în fața celorlalți.
Ispita diavolului s-a focalizat pe crearea conflictului de putere/autoritate și a celui de reclamare/izolare narcisistă, adică pe ruperea relației:
(1) dacă ești Fiu, reclamă-ți drepturile, pune-te în poziția de a cere și impune ce ți se cuvine, suferința e rea, propria plăcere e bună, autoritatea parentală e nocivă, abuzivă și privativă, șoapta străinului e empatică, savuroasă și emancipatoare;
(2) Pentru că suferința e rea iar gradul de suferință a Fiului spune totul despre inima Ta de Tată și dacă ești cu adevărat un Tată iubitor atunci ia-L în palme, ocrotește-L, nu-L lăsa să treacă prin lipsuri și suferință, elimină orice obstacol care l-ar face să sufere.
Ascultarea acestor ispite nu ar fi rezolvat problema relației în vremuri de criză ci ar fi agravat-o. Prin ascultarea acestor propuneri ”rezonabile și altruiste” diavolul i-ar fi pus pe cei doi în poziții de acuzare reciprocă. Iar diavolul când pune pe cineva în poziția de acuzator o face doar pentru a-l transforma în acuzat.
Bine, se va spune că un copil nu are discernământul, misia salvatoare, inteligența, voința unui Christ. Dar acesta este tocmai spiritul în care am fost transformați din copiii spirituali în părinți spirituali! Având în minte acest model/cadru de relaționare și iubire,există ceva șanse de restaurare a relațiilor umane! (O discuție relativ similară are loc și în cazul parentingului lui Adam și al primilor oameni.)
Tipul de retorică folosit în discursul public despre folosirea pedepsei în educarea copiilor este, în bună parte, unul maniheist, ușor de deraiat în ograda acuzelor gratuite și isterice cu care se desfată nu doar limbuția ego-ului ci natura noastră violentă, chiar și atunci când se înfoiește în sloganele păcii și ale non-violenței.
Dacă folosești argumentul autorității, al pedagogiei inevitabilei impurități a binelui și răului cu care ne învecinăm în această realitate, al dragostei care poate asculta, suferi lipsa, durerea, acuza altora, smerirea sinelui, pentru că știe a le converti într-un scop mai înalt decât propria dreptate, atunci ești imediat rostogolit pe panta acceptării violenței, ești un primitiv/fundamentalist care abia așteaptă să sară cu picioarele pe copiii și să-și regleze stima de sine prin suferința lor în tăcere.
Dacă aduci în discuție universul emoțional, oniric, de așteptări și simțiri a unui copil, diferit de cel al unui adult, și faci apologia părintelui care își ia timp, efort, timp să asculte, să cedeze, câteodată să lase copilul să-și reclame parte de moștenire cu gând de a o risipi pe nimicuri, atunci ești pus în tabloul unei ineficiențe și iresponsabilități parentale, a unei neglijări cu consecințe fatale.
Cred că modelul ascultare-prețuire dintre Isus și Tatăl ne poate feri de capcanele acestor extreme. Să nu ne refugiem într-o lume unde totul e perfect aranjat și oferit pe tavă de valeti binevoitori, sterilizata și fără sens, împingându-i pe copiii noștri la o suferință axiologică ale căror fructe le culegem în statisticile adicțiilor sau ale sinuciderilor și nici să nu le mutilăm chipul, trupul, emoțiile și spiritul cu un dumnezeu total fals, unul insensibil, capricios, sadic și răuvoitor. Să nu uităm că avem principiile de pedagogie divină chiar în versetul cel mai memorat din Biblie
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. (Ioan 3:16-17)
În ultimă instanță copiii nu-s nici ai părinților și (cu atât mai mult) nici ai statului, ei sunt ai lui Dumnezeu! De ce? Pentru că Dumnezeu a fost cât se poate de generos și curtenitor cu noi și ne-a dat pe Fiul Său! Oare cum ar arăta lumea asta dacă am crește astfel de copiii, pe care să îi ocrotim, pregăti și oferi apoi spre mântuirea lumii?
Notă: recomand o discuție mai aplicativă care poate fi găsită lecturând articolul Sfaturi pentru părinți (9) – Ce nu (cred că) înseamnă „nuiaua” biblică.
