• Ființarea întru ființare e posibilă acum ca ființare întru cuvânt, ne spun postmodernii. Interesant e însă că lucrurile nu-s nici noi și nici definitive. Avem destule analize de deconstrucție lingvistică chiar în imaginarul biblic (Profeții, Psalmii și Proverbele, ca să nu mai aducem în discuție realismul lui Isus și cel al lui Pavel). Limbuția care pulverizează eforturile de regenerare ale conștiinței românești poate fi și o supapă de refugiu în a nu ne lua prea în serios, mai ales când o luăm pe o cale greșită.

    Fanatismele ideologice nu-s produse veritabile ale Estului Europei, chiar dacă au fost implementate cu brio aici, ci ele au fost produse în laboratoarele filosofice ale Vestului descoperit gol în fața unui Absolut impersonal (deiștii iluminiști), incognoscibil (romanticii), vitalist (of, Nietzsche) iar acum socio-biologic determinist (darwinienii, anarho-ecologiștii, etc). Eșecurile marilor proiecte soteriologice sunt pe măsura energiilor captivate în aceste proiecte. Marile războaie religioase și cele mondiale au fost favorizate, stimulate și purtate mai ales în matca unor astfel de soteriologii grandomane. Ei bine, spiritul românesc, de ”cultură minoră”, cu toate păcatele descoperite mai înainte, are o formă de protecție împotriva unor astfel de eșecuri în stil mare. Noi nici nu riscăm și nici nu pierdem foarte mult. Ideea e că vitalitatea altora e dată de riscul răsplătit mai generos cu câștiguri decât de pierderi, ceea ce în cazul culturii noastre e vorba de pierderi relativ mici dar constante, cu câștiguri și mai mici.

    Totuși diminutivul ca formă de defoliere a seriozității și gravității vieții poate fi ancora care să ne țină conștienți atunci când ne îmbătăm cu aburii devenirii de sine. Aroganța minusculă e totuși convertibilă față de cea grandomană și sigură pe sine. Da, nu e vorba doar de cotidianul ”bonulețul”, ”bericica”, etc., ci de mentalul din spatele unor astfel de diminuări, catifelări ale realității cotidiene. Diminutivul poate fi o otravă atunci când nu ne luăm în serios responsabilitățile dar poate fi un leac atunci când ne luăm prea în serios realizările. Eu tot am impresia că marii români au fost, de obicei, jucăuși, abordabili, deschiși, dornici de a reține ființarea românească prin cuvântarea românească, cu familiaritatea cu celălalt.

    E bine să ne luăm în serios responsabilitățile dar, dată fiind foamea de rezultate, tindem ca atunci când începem să le avem să devenim țanțoși, făzănei înfoiați, inabordabili, serioși nevoie mare. E multă treabă în România, e mult de lucrat cu propria mentalitate, e nevoie de mai multă rigoare în ethosul muncii, al relației cu celălalt, al relației cu natura. Dar după ce toate aceste eforturi încep să dea roade, diminutivul în planul realizărilor profesionale, familiale, morale, etc., ne-ar feri de pericolul de a lua povara de semi-zei, la care ne-ar ademeni propriile realizări. Așa am fi ca alții și totuși să păstrăm acel ceva ce ne face cât de cât ”noi”, originali, genuini.

  • O altă caracteristică a nebuloasei civilizației cotidiene din România este flexibilitatea relativistă – de aici jocul limitelor, redefinirea situațională, degajarea morală. Avem legi pentru alții, dar ele nu se aplică nouă. Ceilalți să înceapă să le respecte! Iar odată cu acest ”respect” și întâietate a alterității avem a face cu vechea problemă de inamiciție cu cadrul fix, imuabil, obiectiv sau cel puțin supra-subiectiv al regulei, legii, principiilor. Pentru că educația este un subiect prea vast pentru a fi exemplificat aici, am să amintesc doar veritabila oglindire a ethosului românesc în traficul rutier. Descurăreala, învoiala sau forțarea celuilalt, permutarea limitelor  în propria ogradă atunci când interesul o cere și îngustarea lor exagerată atunci când e vorba de celălalt se văd atât de clar în haosul de pe străzi. Ceea ce însă sperie e relaxarea/imobilismul/frica celor care ar trebui să fie garanții ordinii și ai respectării legii.

    Chestiunea însă nu pare a fi tragică – românul are disponibilitatea istorică de îndura multe cu zâmbetul pe buze. Iată un scurt exemplu hazliu: așteptam la un semafor în Suceava, împreună cu încă câțiva indivizi, printre care și un polițist în uniformă. Așteptăm noi cât așteptăm, mai erau vreo 10 secunde de culoare roșie când unul dintre noi, impacientat că a așteptat deja prea mult și că nu mai era nicio mașină prin apropriere, a trecut strada horărât si nervos nevoie mare – pe roșu. La care eu, instinctiv, mă uit la polițistu’ cu care eram frați întru așteptare. Acesta însă era relaxat, zicând cu un șugubâț zâmbet în colțul gurii și cu o voce calmă, patriarhală: ”Ce bine e la oraș: semafoareee……”. Acolo unde vedeam deja un polițist canadian agățat de portofelul individului cu pricina, eventual forțându-l să treacă strada încă o dată, regulamentar de data asta, eu am avut parte de un mic comentariu drăguț și blajin, de parcă ar fi vorbit Andrei Pleșu la o cafea de dimineață!

    Paradoxal poate dar acest raport de ordine-dezordine se traduce într-o formă de cameleonism relațional iar o soluție ar fi să începem să învățăm noile generații respectul altora în timp ce sunt devotați unor idealuri/principii mai înalte decât al magiștrilor lor. Chestiunea e paradigmatică pentru spiritul epigonic românesc, pentru puținele cazuri când magistrul și ucenicul s-au aflat într-un raport de respect, dependență și totuși de posibilă/instantă eliberare din captivul adorației sterile. Să știi să iubești oamenii în timp ce îi poți confrunta în numele dragostei și al adevărului e o stare absolut imposibilă în condițiile prefătoriei politicoase. Poate că fanariotismul grec/otoman/comunist și-a terminat de jucat valoarea istorică și e timpul de un nou model uman, care să nu mai fie speriat de cerințele supraviețuirii în orice fel condiții sau în pofida oricăror legi/principii.

    (Notă: Cameleonismul provincial românesc e valabil stil mare, vizibil chiar și la cei care fac permutații savante în jocul simulării altora – străini – doar pentru a se deosebi de ai lui – Alecsandri și Caragiale sunt doar două exemple de minți care au descris acest cameleonism cool pe fundament neschimbat în spațiul intelectual românesc. E mare lucru să știi să înveți de la alții preluând învățătura din eșecurile lor, trecute sau prezente, și nu eșecurile doar pentru a-ți regla stima de sine în raport cu ”plebeea ignorantă”.)

  • Re-vederea României după cinci ani s-a petrecut într-o învălmășeală greu de tradus în cuvinte și cu o ambiguitate emoțională demnă de narativul postmodern, sucită și răsucită de nu mai știi care e capătul. De altfel mie mi se pare că viața în România e un fenomen civilizațional postmodern pe cadre lingvistice și de asumare discursivă conservatoare, tradiționalistă. Suntem incredibil de avangardiști în termeni de praxis individual (”las’ că merge și așa”/”everything goes!”) și teribil de conservatori la nivel de discurs public (”nu se cade așa ceva!”). În cele ce urmează am să descriu în câteva cuvinte raporturile de ordine-dezordine la nivel lingvistic, mental și moral, descrieri care pot fi doar o palidă culoare din paleta cromatică a nației din care provin.

     1. Bogăția discursivă ce împodobește sărăcia acțiunii!

    Lumea de aici știe să spună ce trebuie și să facă ce vrea! – chestiune care face aproape imposibilă/necredibilă/superfluă rebeliunea avangardistă/ postmodernă. După ceva ani de experiență cu ordonarea inginerească, automată, a mentalului occidental, am rămas surprins (din nou! 🙂 )de alambicatele resorturi cognitive și comportamentale care alcătuiesc fibra viețuirii în banalitatea cotidianului românesc. Chestiunea e trădată de paraziți verbali gen ”las’ că facem noi să fie bine!”, ”găsim noi o cale”, ”se rezolvă”, etc., la un loc cu ”românii nu știu, nu fac, etc.”. Conștiința care se privește pe sine prin alții dar la greu/rău îi numește doar pe alții! Aparent în România nu există problemă fără soluție și totuși băltirea în provizoratul soluțiilor facile și de moment permite continuarea cercului vicios al noilor/veche probleme. Înmărmurirea mentalului colectiv în pretenții emancipatoare se produce în același timp cu conservarea habitusurilor sociale (anomice de multe ori) strict/teribil de individualiste. Toți știm ce trebuie făcut, mai toți îs genii neînțelese și sfinți neadorați, dar mai nimeni nu are curajul nu doar să înceapă ci și să continue un model demn de urmat, chiar și cu riscul de a păși singur pentru o vreme îndelungată. Cei care încearcă această cale sunt imediat ocupați și tentați să facă ordine în multitudinea cârcotașilor limbuți până acolo încât nu mai știi cine și ce face. De aici și fenomenala vorbărie ”bună” pe fundamentul unei realități concrete fragede – în politică, educație, profesii de tot felul, chiar și în spațiul (religios) care ar reclama o înfrânare a limbuției – am observat în ultimul timp fini predicatori ai practicii eclesiologice care stau aproape încarcerați în turnul lor de fildeș, mult deasupra tututor muritorilor care mai au relații umane (cu tot ce vine la pachet) în biserică. Să faci apologia relațiilor umane atunci când stai aproape exclusiv in fața amvonului (mai ales cel de la calculator/facebook, etc.) mi se pare o farsă deloc credibilă dar foarte zgomotoasă.

    O încercare de rânduială în tot acest haos al limbuției generoase ar fi redescoperirea bunului simț, a controlului de sine, a unei umilințe a scopurilor și perspectivei de sine pentru a re-direcționa energiile către pașii simpli dar foarte eficienți în ordonarea propriei vieți. Lucrurile mărunte făcute bine sunt mult mai de preț și durabile decât simulacrul unor dorințe de mărire și al comercialului imagologic. Conștiința de sine care se multiplică la alții, începând însă cu exemplul de sine! (Poate că de aceea ortodoxia a fost atâta timp sceptică în eforturile de sistematizare teologică atunci când avea profunzimea devoțiunii patristice, a jocului sublim dar real între vorbă și faptă, între filosofie și sfințenie.)

  • Îmbrățișarea excluderii

    Oare de ce nu există un ghid pentru ”cum poți fi un bun bigot”? Dincolo de imensul succes de piaţă şi discuţiile referitoare la copyright-ul şi originalitatea auctorială a unui astfel de ghid, poate că asta ar fi cu adevărat singura privire în oglindă care ne-ar și ajuta cu ceva!

    funny-monkey-fight

    Purismul dualist si bigotismul

    Istoria intelectuală, mai ales cea a ultimelor secole ”luminate”, ne-a învățat că instrumentarul utopic invită la totalitarism. Lupta pentru puritate (ideologică, morală, religioasă) este un prilej justificat pentru răfuielile cu alteritatea. Însă ceea ce până acum  era deconspirat ca fiind apanajul unui purism conservator, religios/creștin/puritan, acum patologia purității îmbracă haina unei laicități ce concurează în regimul idealurilor morale. În numele lui Dumnezeu poți face abuzuri de putere dar totuși exista o limita și un risc de răsturnare a justeții acestor abuzuri. Dar când omul e singurul Dumnezeu, atunci nicio limită și nicio stavilă a rațiunii și conștiinței nu mai stă în calea nihilismului “purificator”. Poate că tocmai de aceea modernitatea “luminată” a patentat și instaurat cu brio societăți genoicidare pe scara largă! ”Este interzis a interzice!” era latura revoluționară a unei minorități care, odată ajunsă la butoanele puterii, dictează canonul interzicerii celor ce o contestă. Faptele sunt exfoliate de orice relevanță și umbră de auto-acuzare iar statisticile, noul instrumentar al adevărului, manipulate conform comandamentelor sociale. Izolarea fariseică de impur, fobia infecției, necesitatea de a clarifica ambigu-ul nu prin suspendarea concluziilor și punerea lor în mâna lui Dumnezeu ci prin suspendarea judecații care nu converge cu fluxul modei, povara sanitară a escatologiei realizate aici și acum, toate acestea sunt premise ale bigotismului bine justificat, aparent altruist și progresist. Şi, asemenea îmbrățișării pitonului, ea exclude și chiar sufocă alteritatea în numele noii purități. Dar de ce să nu ne încredem în cei care ne oferă atât de benevol Free Hugs?

    “În loc să ne servim de impuritatea actuală ca de un termen de contrast, în loc să descifrăm în ea prin lectură directă versiunea negativă a purei pozitivităţi, ce-ar fi dacă am recunoaşte în ea efectul unei decadenţe sau semnul premergător al unei purităţi ce va să vină? (Vladimir Jankelevitch, Pur si impur, Editura Nemira, 2000, p. 15)

    Îmbrăţişarea cu mâinile lui Dumnezeu

    O cercetare onestă a bigotismului la intelectuali ar fi prilejul perfect pentru o trezire spirituală de proporții!

    De ce? Pentru că doza cea mai pură de bigotism poate fi găsită doar la intelectuali – noi avem (mă includ tocmai ca să nu exclud pe nimeni ;-)) bigotismul justificat, argumentat cu etichetele prin care-i vedem pe alții lipite pe toate manifestările realității care se potrivesc schemei de interpretare. E forma de ignoranță “deșteaptă”, e unghiul mort din care ne trăim dramele vieții iar câteodată ieșim de acolo dar, de cele mai multe ori, ne afundăm într-o și mai mare înghesuială conceptuală.

    Și, peste toate aceste briz-briz-uri cognitive, ne concurăm vivace cu intenții morale onorabile în expunere dar firave în trăire. A-ți da cu părerea în toate, a face (propria) ordine în dezordinea morală (a altora), a exlude în numele îmbrățișării și a uniformiza – chiar în numele diversității, iată semnele nu doar ale Inchiziției de demult ci și ale celei prezente. Lipsa modestiei, crăcănarea limitelor doar pentru a le duce în propria ogradă, activismul persiflant și superior, rescrierea convenabilă a trecutului, prescrierea facilă a medicamentelor prezentului, conștiința mesianica a propriei superiorități ca garanție a supraviețuirii viitorului, acestea sunt doar câteva dintre semnele bigotismului savant, cool, demn de pus în rama nu doar a doctoratelor de umanioare ci și în cea a selfie-urilor ipocrite de la catedră, Facebook, conferințe, etc.

    Cu cât ai gurița tot mai mare în facerea lumii proprii pentru alții, cu atât mai mult desfaci lumea lui Dumnezeu trecută (prin interpretare), prezentă (prin contagiune socială și (i)morală) și viitoare (prin distrugerea oportunităților lui Dumnezeu de a multiplica puținul onest uman în bogăția Împărăției).

    În înțelepciunea lui Dumnezeu, Cel care lasă neghina laolaltă cu grâul și dă ploaie și celor buni și celor răi, avem toate șansele de vindecare de bigotism și să găsim pasiunea proorocului care se include în cerința pocăinței în același timp în care rostește adevărul nepartizan, dureros dar tămăduitor, lăsând însă timp și putere seminței să crească spre roadă. Doar îmbrățișarea cu mâinile lui Dumnezeu, alea străpunse de cuie, ne tămăduiește de bigotismul dreptății schilodite, de dragostea preferențială, de intelectul unghiului mort. Altfel o să predicam narcisist mai departe despre îmbrățișare în timp ce-i excludem pe cei care nu-s de acord cu noi pentru că, nu-i așa, ei sunt bigoții. Și cercul neputințelor umane și al bigotismului justificat își va rula mai departe milenara veselie a degetului întins oriunde cu excepția cauzei problemei.

  • Vremurile noastre pacifiste îs pline de armate care-și ascut armele ce vor fi folosite în războiul pentru aducerea păcii globale. Pierdut printre atâtea oferte, am să mă opresc la cea mai zgomotoasă și irezistibilă ofertă pentru sufletele bune, altruiste și pacifiste. Am să vorbesc de o armată care ar fi simpatică dacă ar avea simțul umorului. Din păcate însă, ca orice fel de armată, ea este serioasă, plină de virtute și cu misiunea clară să salveze pe toți cei care nu o cunosc încă. Aș numi-o ”armata de elfi fără simțul umorului”.

    De ce elfi? Pentru că lucrează în slujba și sub inspirația unui moș cu barbă, cu o preferință psihanalizabilă pentru culoarea roșie, care știe atât de bine să intre în intimitatea spațiului privat pentru, cică, a-ți aduce daruri pe care, grațios, vrea să le împartă generos tuturor (de fapt doar ”celor cuminți” – categorie definită de inagalabilul lui spirit al justiției și dreptei judecăți, nicicând subiect de interogație).

    De ce armată de elfi? Pentru că sunt mulți și tare, tare  harnici și neobosiți:

    • intră în gândurile lui Dumnezeu și fac o necesară curățenie pe acolo,
    • se duc la începutul începuturilor istoriei universului și calculează temeinic toate unghiurile și măsurile care vor alcătui matricea universului nostru de azi.
    • Se duc apoi pe la umbra pomului cunoștinței binelui și răului și, pentru că de fapt nu e niciun astfel de pom, nu e diavol, nici Adam și, mai ales, nici Eva, caută de zor veriga lipsă în marele lanț al vieții care învecinează materia anorganică de celulă și ființa umană doar printr-o simplă pocnitură de deget a accidentului miraculos (evient, între timp trebuie ceva învârteală în oala cu supa pre-biotică, făcută cadou Pământului de o civilizație extraterestă, dar cine suntem noi să punem la îndoială adevăruri atât de clar demonstrate?)
    • Apoi armata noastră de elfi cotrobăiește prin toate ungherele istoriei să descopere toate bolile morale ale înaintașilor noștri pe care, slavă Domnului, noi nu le mai avem…

    De fapt de aici începe și tragedia pierderii simțului umorului: inocența illo tempore actualizată în generația noastră bine educată, altruistă și pacifistă, este brutal amenințată de armatele de orci ale unor străini de lângă noi, a unor ne-evoluați, rămășițe de umplutură ale unei istorii trecute și deloc fericite. Orci care se gândesc doar la propriul interes, religie, naționalitate, buzunar, care nu pot percepe noul univers mirific în care umanitatea a început să trăiască, care nu-și pot cânta un ”Imagine there’s no heaven/It’s easy if you try/No hell below us/Above us only sky/Imagine all the people/Living for today…”.

    Așa începe comicul celor fără de umor. Bâzâit de armata de elfi altruiști, am început să-i ascult cum fac pledoaria prezentării unor orci care sunt, de fapt, niște elfi puțin altfel tunați, în timp ce orcii din propria casă sunt iremediabil pierduți și aruncați în coșul istoriei.

    Iată un exemplu șic:12391091_1093227547363461_3415630305113616927_nUltimul caz însă nu mai e așa de șic ci e cât se poate de tragi-comic: un astfel de orc iremediabil pierdut pe calea pierzării are numele Donald Trump. Ca orice personaj negativ, el are un magnetism pe care însă elfii noștri buni îl miros a fi pestilențial și periculos. Și nu cred că greșesc în evaluarea lor. La oferta ”generoasă” a lui Trump de a institui un fel de interdicție temporară de intrare a  mulsumanilor în Statele Unite, până ce va fi pus la cale un sistem de monitorizare mai eficient, ghici ce fac elfii noștri tare harnici și buni la inimă? Acuză acest veritabil orc de homofobie și xenofobie. Bunnn! O merita, aș zice. Însă inima mea începe să aibă palpitații de emoție când văd o armată  de elfi/orci de 540.000 care fac (nu doar aruncă cuvinte electorale ci vor implementarea legislativă) exact ceea ce a promis țapul ispășitor de serviciu al momentului: propun interdicția intrării lui D. Trump pe teritoriul Marii Britanii! Confuzel de cruda asemănare între victimă și călău (de fapt, cine mai poate face o diferență în zilele noastre între roluri atât de ușor interșanjabile?) m-am gândit că poate Tolkien nu și-a imaginat gratuit ”evoluția” orcilor din elfi căzuți în același timp cu evoluția ingineriilor sociale și a industriei. Poate că evoluția dintr-o anumită sferă a umanității e sincronă cu o involuție sau degradare în alta, ca un ciudat efect al legii conservării echilibrului.

    Dacă credeți că armata de elfi conștientizează ridicolul asemănării în intenții și chiar fapte cu cei care au vicii condamnabile prin alte meleaguri dar cărora le pansează orgoliul în numele dragostei și a diversității, ei bine, greșiți! Elfii noștri sunt tare ocupați să ne arate orcii dintre noi și să acopere cu magia cuvintelor frumoase orcii de dincolo. Aici apare un ridicol al decuplării de realitate, al trăirii într-un wishful thinking extaziant. Și nu vorbesc numai de ”Welcome refugees” nediferențiat dar aplicat doar celor care au avut suficiente resurse să ajungă pe meleaguri mai bune, în timp ce alții, fără astfel de resurse, se chinuie mai departe anonimi printre ruine. Vorbesc de elfii care, după ce-și învărt fularul filosofic cu delicatețea unei mimoze, fac o frumoasă și contabilicească comparație între merele (stricate) de aici cu perele (stricate – dar de fapt totul e relativ) de acolo.

    Făcând munca unui avocat pro-bono orcilor frumoși, ar trebui să amintim că e cel puțin ciudat să amintești relativa ”indiferență a creștinismului față de sclavie” când ai de fapt o întreagă revoluție spirituală de ieșire dintr-o robie mai grea decât cea socială (oare cu ce ochi s-ar uita la acești moraliști  catifelați de fast thinking sutele de mii de sclavi care s-au încreștinat de bună voie, chiar împotriva voii altora, riscând propria viață și privațiuni pe care noi le știm doar din cărți, sclavi care au alcătuit o parte foarte consistentă a creștinismului primar?). Mi se pare de-a dreptul heirupism fără minte și săritură a broaștei în cimentul umed să pui calități dezirabile acolo unde ele lipsesc cu desăvârșire. La nivel filosofic trebuie ceva echilibristică, manevrabilitate sofistică și multă aproximare binevoitoare ca să spui că islamul e religia păcii. Da, putem vorbi de un fel de unitate transcendentală a religiilor (expresia lui René Guénon – de văzut cum unii dintre epigonii lui au ajuns în structuri de putere la nivel global – ONU mai ales, și definesc platformele filosofice ale unui idealism globalist/new-agist cu multe umbre și penumbre) pentru că vorbim de o matrice cognitivă universală care însă se permutează și actualizează în expresii diferite, câteodată contradictorii, conform unei combinatorici mentale (asta dacă excludem orice existență și voință de comunicare a divinității). Dar totuși, cu toate greșelile istorice ale creștinismului instituționalizat, avid de putere și control (ajungând la un spirit total contrar creștinismului, care se cere trăit, înțeles și comunicat la nivel comunitar, nu instituțional, de putere politicizată), Europa creștină în vremea ei cea mai viguroasă/autocrată nu poate fi comparată cu califatul pe care vor să-l instaureze acum mulți mulsulmani. Bătaia haiducească în numere se poartă pe alunecoasele trepte ale istoriei și ale celor care au scris-o iar în lumina ultimelor cercetări, să vorbim deschis despre Cruciade, Inchiziție, colonialism, etc., nu ar fi prea convenabil mitologiei iluministe cu care am fost dogmatizati în ultimele trei secole.

    Nu orice creștin e un Augustin sau Maica Teresa, așa cum nu orice mulsulman este Avicena. Dar totuși creștinul nu are ca misie învârtirea amenințătoare a săbiei deasupra capului necredincioșilor sau taxarea lor camatareasca pentru simplul privilegiu de a împărți bulele de oxigen din lumea asta. Există o diferență by product între învățătura creștină și cea islamică. Ori aici intervine ridicolul trăirii în bula intenților frumoase (îndreptate către  cel diferit, nicidecum celui asemenea):  în marea ei parte lumea mulsumană e favorabilă impunerii shariei ca lege de stat, în aproape toate țările islamice peste 50% dintre mulsulmani sunt de acord cu ”honor killing” (mai ales a femeilor – The PEW Forum on Religion and Public Life, The World’s Muslims: Religion, Politics and Society, 2013). Dacă mai adăugăm și procentele îngrijorătoare ale tinerilor mulsulmani din Europa care ar găsi justificată punerea de bombe sau atacul suicidar în numele islamului, atunci permisivitatea politică și prostituția filosofică a progresismului devin complici vinovați.

    Cu astfel de statistici, îți trebuie multă imaginație și voință de a crede ca să afirmi că islamul e o religie a păcii. În ultimă instanță, chiar dacă religia nu e epuizată de individ, tocmai pentru că e mult mai complexă decât acesta, totuși ideile religioase sunt reflectate într-o bună proporție de comunitatea indivizilor. Dincolo de erorile datorate unor contexte particulare ale căror cauzalități nu le știm suficient, totuși există un vector, o direcție spre care se îndreaptă eforturile unei comunități. Cu toate erorile de rigoare, totuși ideile diferite produc efecte diferite. Creștinii din SUA, aia ”bigoți” și”homofobi” au în posesie mai multe arme decât o bună parte din lumea mulsulmană și totuși ei nu fac deloc titluri de presă cu natura și religia lor “violentă” și ”fundamentalistă” așa cum se întâmplă cu ultimii, exponenți ai religiei păcii. Ori aici găsesc de-a dreptul indecent și ipocrit toată nervozitatea armatei de elfi pentru a despica firul în patru și a găsi păcate la unii în timp ce alții le afișează tocmai ca vectori de comportament ne-negociabile (când e vorba de lumea mulsulmană e cam tăcere mare din partea feministelor, ateilor și a ”profesorilor de iubire”, își revin însă imediat în fire și vitalitate când e vorba de creștini).

    Poate că tocmai de aceea e superior creștinismul – detestă fanfaronada propriului interes ce își caută favoruri, poate trăi/prospera și fără butoanele puterii, nu-și investește timp și energie într-o faimă de suprafață și efemeră, își poate ”recicla” erorile, acceptă eșecul celui care nu l-a înțeles, recunoaște frățietatea și egalitatea universală atât în păcat, cât și oferirea mântuirii (totuși diferența dintre Iuda și Petru a constat nu în selectivitatea mâinii întinse a lui Dumnezeu ci în cea a răspunsului uman). Interesant cum totuși erorile umane care au vorbit în numele creștinismului dar au persistat în propriile eșecuri sunt considerate ilustrative tocmai pentru creștinismul care l-a deformat într-un chip de nerecunoscut! Nu poți credita ca fiind nici compasiune, nici obiectivitate și nici empatie caricaturizarea creștinismului pornind de la unele diformități istorice ale lui în timp ce minimalizezi la maxim malformațiile congenitale ale altor religii, considerându-le doar simple radicalisme minoritare.

    Ridicolul armatei noastre de elfi atunci când taie frunze la câini pe ritmuri de muzică muncitorească e ilustrat nu numai de

    • replicarea în masă și glăgioasă a viciilor arătate cu degetul la alții (vezi Donald Trump din SUA vs 540.000 de Donald Trumpi din UK)
    • acribia folosirii lupei pentru a descoperi monștrii morali în propria curte în timp ce în cea a vecinului trebăluiesc zgomotos armate de monștri morali în mărime naturală
    • apărarea viciilor altora, îmblânzite cu pudra minune a diversității, doar pentru că ne-am săturat de ipocrizia propriilor virtuți

    ci și de pierderea umorului. Un exemplu sugestiv, demn de un caralegiesc portret, ar fi demisia imamului Nidal Alsayyed din Houston, Texas, la presiunile poliției corectitudinii politice, pentru că…., și-a manifestat sprijinul și aprobarea pentru propunerea lui Donal Trump.

    The imam is the man who put a face to the Islamic community in Southeast Texas.  Alsayyed says he practices a peaceful branch of Islam and argues for understanding that only a fraction of Muslims are terrorists. (12newsnow.com – parte din interviul cu acest imam poate fi vizionat AICI)

    E prea complicată lumea asta: în numele diversității și a dragostei universale elfi binevoitori și pacifiști te pun la punct, declarându-te promotor al urii la orice posibilă întrebare suspectă/incovenabilă, având însă și orci care au evoluat din elfi în timp ce elfii spun ca sunt de fapt destinați evoluției și progresului, care înseamnă tocmai îmbrățișarea suicidară a călăului portretizat ca victimă și anihilarea victimei, deconspirată ca și călău! Curat murdar! Relativism cool și absolutism fanatic împletite într-o alianță de dragoste interesată!

    Oare nu ar fi mai bine să lăsăm armata de elfi să se bucure mai departe de lipsa umorului, trebăluind de zor să salveze lumea? În ultimă instanță auto-terapia etichetelor necesită ajutor de specialitate precum și o serioasă cură de dezintoxicare de angoasele private, care tind să se expună în virtuți publice. Să îl lăsăm pe marxistul burtos, cu barbă și tare dornic să ne dea de-a moaca bunuri făcute pe brânci de alții (între noi fie vorba, se vorbește mai multe de acest burtos, indiferent că-l numim Santa Claus sau K. Marx, decât de Isus, Cel care, cică, e sărbătorit cu ocazia Crăciunului) și, în sfârșit, să ne bucurăm de umor. Așadar pregătiți-vă pentru că …

    christmasiscoming1