Știu că există perioade în viață când, asemenea lui Ilie sau Moise, trebuie să te duci în pustie și să faci școala cunoașterii de sine și a lui Dumnezeu. După perioada de tăcere și liniște, iată că urmează cea în care te poți avânta în fluxul activităților sociale, poți deschide gura, exprima opinii, judecăți de valoare, le poți testa, etc. Aș putea spune că, fără a fi încheiat școala cunoașterii de sine și a lui Dumnezeu, am ajuns în momentul în care să îmi pot exprima și eu păreri, să ridic probleme, să verific teorii, să testez mecanisme cognitive, etc. În genere prefer să fiu minimalist în intervenții, în sensul că dacă îmi exprim o opinie, știu că am o bună cunoaștere a domeniului respectiv și sunt pregătit să ofer răspunsuri la eventualele întrebări care ar veni din neclaritatea opiniei exprimate sau a semanticii diferite a auditorului.
Ei bine, mi s-a dat ocazia vara asta să deconspir, fără avea acestă intenție, un complot al complimentelor adunate în malaxorul progresului care nu ține cont de natura umană ci doar de aspirațiile ei demiurgice.
O să amintesc aici un exemplu ilustrativ pentru cum funcționează mecanismul pervers al virtuții vicioase. La interogațiile mele referitoare la niște posibile contradicții ale papei Francisc, ridicate cu bun simț și cu respect, cu înțelegere a contextului dar cu nelămurirea credinciosului care crede în onorabilitatea cuvântului unui papă, am primit un răspuns violent de genul ”am vazut anti-catolicismul visceral si irational care urla descreierat din cuvintele tale”, considerate a fi ”vome”, oferind astfel un exemplu clasic de diatribă gen Cornelul Vadim Tudor. În fața unui astfel de strigăt pentru un ajutor de specialitate m-am simțit complet neputincios. Unei întrebări pertinente și ridicată cu bun simț mi s-a răspuns cu un exemplu clasic de ”cum poți face erori grosolane de interpretare, răstălmăcire și decontextualizare + insinuări vinovate când ți-e mintea plină de ură”. E trist faptul că o astfel de violență și judecată nimicitoare ”progresistă” vine din partea unor persoane care se declară tocmai pentru eradicarea tipurilor de violență, deschiderea spre diferit, imbrățisarea proscrisului și a semenului, pentru pace și reconciliere, etc. Chestiunea a devenit cât se poate de tragică când am văzut cum o altă persoană, fără niciun fel de deschidere spre valorile creștine, aduce în discuție această reacție virulentă pentru a lua în batjocoră valorile creștine. Saturarea de complimente care transpiră mai mult prin porii cernelei sau a tastelor decât prin cel al propriilor emoții, gânduri și acțiuni duce inevitabil la sucombarea în temnița invectivelor, a pre-puținului ontologic atunci când e neglijat și falsificat antropologicul.
Virtutea se dovedește a fi ca atare atunci când beneficiarul ei nu alternează timpul complimentelor pe care le primește cu cel al invectivelor pe care le oferă celor ce-i refuză complimentele. Virtutea vicioasă caută să astupe guri pentru că ea însăși are urechile astupate (nu poate suferi nici măcar mimarea cuvintelor care nu-i convin)! Ori aici este foarte interesant fenomenul cenzurii, al corectitudinii politice ce însoțește inevitabil (și) progresismul moral, teologic și filosofic.
Alonewithothers's Blog 