O! De mi-ar fi capul plin cu apă, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi,
aş plânge zi şi noapte…! (Ieremia 9:1)
Astăzi am aflat că exist… Dar ce puţină viaţă am în mine!
Astăzi mi-am readus aminte de Dumnezeu… Şi ce mult Te-am nesocotit, Doamne, astupându-mi urechile la Cuvântul Tău şi închizându-mi ochii în Faţa Ta!
Astăzi am simţit suflarea semenilor nu în ceafă, ci în propria-mi inimă. Şi mi-am dat seama ce neputincios şi gol sunt!
Doamne, de ce oare?
Simt acum cum peniţa îmi scrijeleşte trecutul şi mi-e ruşine. Doamne, ce mult Te înşel! Ce mult îi înşel pe alţii! Ce mult mă amăgesc! Ce demenţă a gândirii de a mă acoperi cu propria-mi ţărână în nenorocire!
Astăzi am pipăit întunericul din mine! Şi m-am îngrozit. Dar ce mult străluceşti acum Tu, Doamne. De abia acum…
Exprimarea către ceilalţi nu era decât o costisitoare ornamentare a propriului mormânt.
Şi ce înfiorător este să-ţi oficiezi propria înmormântare!
Aşa suntem noi oamenii, cu măştile noastre! Jucăm atât de perfid gramele de viaţă, atât de bine, atât de … aproape real.
Oare nu ne-am săturat a fi dumnezei?
Alonewithothers's Blog 
Leave a comment